NATALIA şi fiul ei de nouă ani, Aslan, stăteau înghesuiţi alături de Zarina şi fiica ei de 12 ani, Anjelika. În acelaşi loc se mai aflau peste 1 000 de copii şi adulţi, toţi supravegheaţi îndeaproape de atacatorii înarmaţi până în dinţi.

Mai devreme, în acea zi de miercuri, 1 septembrie 2004, copiii şi părinţii lor se adunaseră pentru deschiderea anului şcolar în curtea unei şcoli din Beslan, un orăşel din Osetia de Nord (Rusia). Brusc, bărbaţi înarmaţi şi terorişti sinucigaşi au luat locul cu asalt, trăgând focuri în aer şi strigând. Cei peste 30 de atacatori au îngrămădit mulţimea îngrozită în sala de sport, unde au conectat explozibili de jur împrejur.

Teroare şi masacru

Astfel au început trei zile de teroare, în care atacatorii şi forţele de securitate aşteptau o primă mişcare. „Nu m-am rugat niciodată atât de mult!”, îşi aminteşte Natalia, care pe atunci studia Biblia cu Martorii lui Iehova.

Fiind sfârşitul verii, în sala de sport s-a făcut în scurt timp extrem de cald, aerul devenind sufocant. Începând cu dimineaţa celei de-a doua zile, atacatorii nu le-au mai dat ostaticilor nici hrană, nici apă, iar, în ziua a treia, vineri, unii ostatici ajunseseră deja să bea urină şi să mănânce florile aduse de copii profesorilor. „Un băieţel ce stătea lângă noi mi-a pus o frunză în palmă. Am rupt-o în două. Jumătate i-am dat-o Anjelikăi, iar cealaltă jumătate lui Aslan”, povesteşte Natalia.

Spre sfârşitul celei de-a treia zile, a izbucnit haosul şi a urmat masacrul. „Exploziile m-au trântit la pământ”, îşi aminteşte Natalia. „Fumul gros a umplut sala şi au început împuşcăturile.” Când  soldaţii şi teroriştii au deschis focul, Natalia şi Aslan au reuşit să se târască pe sub ploaia de gloanţe. Un oset pe nume Alan i-a scos afară şi i-a dus într-un loc sigur. Mulţi alţii însă nu au scăpat cu viaţă.

Urmări

Anjelika a murit în timpul masacrului

Au murit atunci sute de copii şi de adulţi, între care şi Anjelika. Săptămâni la rând, în Beslan s-au auzit numai vaiete şi tânguieli. Apartamentul Nataliei are vedere spre şcoală. Chiar şi după ce în apropiere a fost construită o nouă şcoală, Aslan nu a putut să-i treacă pragul. Nici măcar nu mai voia să iasă la joacă. „L-am implorat pe Iehova să-l ajute să-şi depăşească temerile”, spune Natalia. Cu timpul, Aslan şi-a găsit curajul de a se întoarce la şcoală.

Pentru Natalia, asistarea la întrunirile creştine de la sala Regatului a fost o adevărată încercare. „Ori de câte ori mă aflam cu mai mulţi oameni într-un spaţiu închis, aveam impresia că urma să fim atacaţi”, relatează ea. „Mă rugam să nu se întâmple nimic. După un timp, nu am mai mers la întruniri. Mă chinuia gândul că mulţi oameni muriseră, iar noi rămăseserăm în viaţă.”

Vindecare

„Le sunt recunoscătoare celor din congregaţie care au continuat să mă ajute”, spune Natalia. „O Martoră pe nume Tatiana m-a vizitat la fiecare trei zile, fără excepţie. Mai târziu, a venit însoţită de altă Martoră, pe nume Uliana, o femeie blândă, plină de tact şi cu vorba domoală, care cunoştea bine Biblia. Ea m-a lăudat pentru eforturile mele şi m-a ascultat cu atenţie ori de câte ori îi vorbeam.

„În sfârşit pot vorbi despre ce s-a întâmplat fără teamă şi fără amărăciune”

Uliana mi-a citit cuvintele apostolului creştin Pavel, consemnate în 2 Corinteni 1:9. După ce a trecut prin clipe grele în Asia, Pavel a scris: «Am simţit în noi că am primit sentinţa morţii». Mi-a citit şi Isaia 40:31: «Cei ce speră în Iehova îşi înnoiesc puterea. Se înalţă cu aripi ca acvilele». Aceste versete, alături de sprijinul emoţional constant al Ulianei şi al altora, mi-au dat tăria de a asista din nou la întruniri, împreună cu copiii mei. Cu toate acestea, nici în prezent nu mă simt în largul meu când mă aflu într-o sală.”

Zarina a devenit ulterior Martoră a lui Iehova şi aşteaptă cu nerăbdare ca iubita sa fiică, Anjelika, să fie înviată pe un pământ frumos, unde oamenii se vor bucura de pace sub domnia Regatului lui Dumnezeu (Matei 6:9, 10; Faptele 24:15). Natalia şi copiii ei s-au botezat în 2009. Locuiesc şi în prezent în apropierea ruinelor sălii de sport, dar au reuşit să depăşească trauma produsă de acele clipe de groază. „În sfârşit, pot vorbi despre ce s-a întâmplat fără teamă şi fără amărăciune”, mărturiseşte Natalia. „Dumnezeu ne vindecă rănile.”