Rolul înţelepciunii în relaţiile cu copilul vostru adolescent

„Ne străduim din răsputeri să-i îndrumăm pe fiul şi pe fiica noastră, dar se pare că-i certăm tot timpul pentru ceva. Uneori chiar ne întrebăm dacă le clădim încrederea de sine sau le-o distrugem. Este foarte greu să găsim un echilibru.“ — George şi Lauren, Australia

NU E uşor să fii părinte când copilul ajunge la vârsta adolescenţei. Părinţii trebuie să înfrunte nu numai schimbările prin care trece copilul lor, ci şi propriile temeri privitoare la faptul că fiul sau fiica lor se maturizează. „Doar gândul că copiii mă vor părăsi într-o bună zi mă întristează“, recunoaşte Frank, un tată din Australia. „Nu e uşor să accepţi ideea că nu mai ai control asupra vieţii lor.“

Lia, ale cărei cuvinte au fost citate în articolele precedente, este şi ea de aceeaşi părere. „E greu să-mi tratez fiul ca pe un adult tânăr, deoarece încă îl consider un copil“, mărturiseşte ea. „Parcă mai ieri a fost prima lui zi de şcoală!“

Deşi pare greu de acceptat, adolescenţii nu mai sunt copii. Ei sunt „adulţi în devenire“, iar părinţii sunt îndrumătorii şi, totodată, susţinătorii lor. Cu toate acestea, aşa cum au spus George şi Lauren, părinţii au puterea atât de a clădi, cât şi de a distruge încrederea de sine a copilului. Cum pot găsi părinţii un echilibru în acest sens? Biblia conţine sfaturi utile (Isaia 48:17, 18). Să analizăm câteva exemple.

O bună comunicare este vitală

Biblia îi îndeamnă pe creştini ‘să fie prompţi la ascultare’ şi ‘înceţi la vorbire’ (Iacov 1:19). Deşi sfatul este util în relaţiile cu copii de orice vârstă, ‘promptitudinea de a asculta’ este deosebit de importantă în relaţiile cu un adolescent! Iar aceasta poate pretinde mari eforturi.

„Când fiii noştri au devenit adolescenţi, a trebuit să învăţ să comunic altfel cu ei“, spune Peter, un tată din Marea Britanie. „Când băieţii erau mici, eu şi soţia mea le spuneam ce să facă, iar ei făceau întocmai. Acum, că au crescut, trebuie să-i ajutăm să gândească, să discutăm lucrurile pe îndelete şi să-i lăsăm să-şi folosească raţiunea pentru a rezolva singuri unele probleme. Cu alte cuvinte, trebuie să ajungem la inima lor.“ (2 Timotei 3:14)

‘Promptitudinea de a asculta’ este deosebit de utilă când se iscă un conflict (Proverbele 17:27). Şi Danielle, din Marea Britanie, a constatat acest lucru. Ea povesteşte: „Când am avut un conflict cu una dintre fiicele mele, pentru că îmi răspundea obraznic când îi ceream să facă ceva, mi-a spus că ţipam mereu la ea şi că îi porunceam tot timpul. Am rezolvat neînţelegerea aşezându-ne şi ascultându-ne cu adevărat una pe cealaltă. Ea mi-a explicat cum o făcea să se simtă modul în care îi vorbeam, iar eu i-am dezvăluit gândurile şi sentimentele mele“.

Danielle a înţeles că ‘promptitudinea de a asculta’ a ajutat-o să discearnă adevăratul motiv pentru care fiica ei îi răspundea obraznic. „Acum încerc să am mai multă răbdare cu ea şi să nu-i mai vorbesc când sunt nervoasă“, spune Danielle. „Relaţiile dintre noi s-au îmbunătăţit vizibil.“

În Proverbele 18:13 se spune: „Dacă cineva răspunde înainte de a asculta, este o nebunie şi o umilire pentru el“. Greg, un tată din Australia, este şi el convins de adevărul acestor cuvinte. „Conflictele cu copiii apar când eu şi soţia mea ne grăbim să le ţinem predici în loc să-i ascultăm mai întâi şi să le înţelegem sentimentele“,  mărturiseşte el. „Chiar dacă nu suntem deloc de acord cu comportamentul lor, am observat că e foarte important să-i lăsăm să-şi exprime sentimentele înainte de a-i corecta sau de a le da sfaturi.“

Câtă libertate?

Probabil, motivul cel mai frecvent de conflicte între părinţi şi copiii lor adolescenţi este legat de problema independenţei. Câtă libertate ar trebui să i se acorde unui adolescent? „Uneori am impresia că, dacă-i dau fiicei mele un deget, îmi ia apoi mâna toată“, spune un tată.

Evident, faptul de a le acorda tinerilor libertate nelimitată poate avea consecinţe amare. Biblia, de fapt, avertizează: „Copilul lăsat de capul lui îi aduce ruşine mamei sale“ (Proverbele 29:15). Indiferent de vârstă, tinerii au nevoie de îndrumări clare. De aceea, părinţii trebuie să dea dovadă de iubire, dar şi de fermitate când e vorba de respectarea regulilor stabilite în familie (Efeseni 6:4). Tinerilor trebuie să li se acorde, totuşi, o oarecare libertate, pentru a fi mai bine pregătiţi să ia decizii înţelepte mai târziu în viaţă.

Părinţi, gândiţi-vă, de pildă, cum a fost când aţi învăţaţi să mergeţi. La început, a trebuit să fiţi duşi în braţe de cineva. După un timp, aţi putut să mergeţi de-a buşilea, iar apoi să faceţi primii paşi. Bineînţeles, când aţi început să vă mişcaţi de colo-colo, aţi fost mai expuşi pericolelor. Prin urmare, părinţii voştri v-au urmărit orice mişcare şi poate că v-au pus în cale tot felul de obstacole ca să nu  ajungeţi în zone periculoase, precum scările. Totuşi, v-au lăsat să vă mişcaţi singuri. În cele din urmă, după mai multe căzături, aţi putut merge cu uşurinţă.

Dobândirea independenţei este un proces similar. La început, părinţii sunt cei care „îşi duc în braţe“ copiii, luând decizii în locul lor. Mai târziu, când copiii sunt mai mari, părinţii îi lasă „să meargă de-a buşilea“, permiţându-le să facă singuri anumite alegeri. În tot acest timp însă, „obstacolele“ nu sunt înlăturate, acestea ocrotindu-i pe copii. Apoi, pe măsură ce copiii se maturizează, părinţii le permit „să meargă“ singuri, lăsându-i să ia singuri tot mai multe decizii. Astfel, când vor ajunge adulţi, vor fi în stare ‘să-şi poarte propria sarcină’ (Galateni 6:5).

Un exemplu biblic demn de urmat

Când Isus avea 12 ani, părinţii lui i-au acordat o măsură de libertate. Dar Isus nu a abuzat de încrederea lor, ci „le era supus“ în timp ce „creştea în înţelepciune, în statură şi în favoare înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor“ (Luca 2:51, 52).

Părinţi, puteţi învăţa din acest exemplu, acordându-le copiilor voştri tot mai multă libertate pe măsură ce arată că ştiu cum să o folosească. Observaţi, în acest sens, experienţele unor părinţi.

„Mă implicam mult prea mult în activităţile copiilor mei. Mai târziu, i-am învăţat anumite principii şi i-am lăsat pe ei să ia unele decizii în virtutea a ceea ce învăţaseră. După aceea, am observat că au început să-şi chibzuiască mai bine deciziile.“ (Soo Hyun, Coreea)

„Mie şi soţului meu ne este întotdeauna un pic teamă să le acordăm copiilor libertate. Totuşi, nu am permis ca, din această cauză, să-i împiedicăm să-şi folosească libertatea pe care şi-au câştigat-o prin purtarea lor responsabilă.“ (Daria, Brazilia)

„Am văzut că este foarte important să-mi laud fiul adolescent pentru modul înţelept în care-şi foloseşte libertatea pe care i-am acordat-o. În plus, respect şi eu regulile pe care i le-am stabilit. De pildă, îi spun unde merg şi ce fac. Dacă întârzii, îl anunţ.“ (Anna, Italia)

„În familia noastră se ştie că libertatea nu este un drept care le revine în mod automat fiilor noştri, ci un drept pe care trebuie să-l câştige.“ (Peter, Marea Britanie)

Cine suportă consecinţele?

Biblia afirmă: „Bine este ca bărbatul să poarte un jug în tinereţea lui!“ (Plângerile 3:27). Una dintre cele mai bune modalităţi de a purta „jugul“ responsabilităţii este aceea de a simţi pe propria piele adevărul următoarelor cuvinte: „Ce seamănă omul, aceea va şi secera!“ (Galateni 6:7).

Unii părinţi, probabil bine intenţionaţi, îşi feresc copiii adolescenţi de consecinţele acţiunilor  lor neînţelepte. Să presupunem, de pildă, că, după ce cheltuieşte fără rost, un fiu ajunge în mari datorii. Ce lecţie ar învăţa el dacă părinţii i-ar achita numaidecât datoriile? În schimb, ce lecţie ar învăţa el dacă părinţii l-ar ajuta să-şi întocmească un plan pentru a şi le putea achita singur?

Dacă nu le permit copiilor să suporte consecinţele propriilor acţiuni nesăbuite, părinţii nu-i ajută deloc. În loc să-şi pregătească fiii pentru vremea când vor fi adulţi, ei nu fac altceva decât să le transmită ideea că se va găsi întotdeauna cineva care să-i scoată din încurcătură, să repare ce-au stricat şi să le acopere greşelile. Adolescenţilor trebuie să li se permită ‘să secere ce au semănat’ şi să înveţe să-şi rezolve problemele. Acesta este un aspect important dacă vor ‘să-şi exerseze capacitatea de înţelegere pentru a deosebi binele şi răul’ (Evrei 5:14).

„O persoană care se schimbă, care se maturizează“

Fără îndoială, părinţilor care au copii adolescenţi nu le este deloc uşor. Uneori, chiar varsă lacrimi de dezamăgire în timp ce se străduiesc să-şi educe copiii „în disciplina şi în modul de gândire al lui Iehova“ (Efeseni 6:4).

În concluzie, a fi un bun părinte nu înseamnă a-ţi controla copiii, ci a-i educa şi a le insufla valori înalte (Deuteronomul 6:6–9). Uşor de zis, dar greu de făcut, nu-i aşa? „Ca părinţi, avem de-a face cu o persoană care se schimbă, se maturizează“, spune Greg, ale cărui cuvinte au fost citate mai înainte. „Aceasta înseamnă că trebuie să depunem mereu eforturi să cunoaştem acea nouă persoană şi să ne adaptăm noilor situaţii.“

Străduiţi-vă să aplicaţi principiile biblice analizate în acest articol. E bine să nu aveţi aşteptări prea înalte cu privire la copiii voştri. Nu uitaţi că voi sunteţi modelul lor în viaţă şi nu renunţaţi niciodată la această responsabilitate! Biblia spune: „Educă-l pe copil conform căii potrivite pentru el şi nici când va îmbătrâni nu se va abate de la ea“ (Proverbele 22:6).

[Text generic pe pagina 7]

Aşa cum mersul se învaţă în timp, şi libertatea se câştigă în timp

[Text generic pe pagina 8]

În copilărie, lui Isus i s-a acordat o măsură de libertate

[Chenarul de la pagina 7]

‘Consolidaţi-vă autoritatea’

Dacă pe fiul vostru adolescent îl supără restricţiile stabilite, nu înseamnă că nu trebuie să vă mai exercitaţi autoritatea. Nu uitaţi că adolescenţii nu au experienţa vieţii şi au încă nevoie de îndrumare (Proverbele 22:15).

În cartea sa New Parent Power!, John Rosemond scrie: „Când copiii au ieşiri necontrolate, părinţii s-ar putea lăsa uşor intimidaţi şi, pentru a evita conflictele, s-ar putea să le acorde mai multă libertate. În asemenea situaţii trebuie să faceţi exact contrariul: În loc să le permiteţi copiilor să vă calce în picioare autoritatea, consolidaţi-o. Deşi vor respinge cu certitudine ideea, copiii trebuie să ştie că părinţii pot trece oricând la cârmă“.

[Chenarul de la pagina 9]

Mai multă libertate?

Adesea, adolescenţii vor mai multă libertate decât ar trebui să aibă. În plus, unii părinţi tind să nu le acorde copiilor lor adolescenţi nici libertatea de care au nevoie. Echilibrul se află undeva între cele două extreme. Cum îl puteţi găsi? Pentru început, gândiţi-vă la cele menţionate în lista de mai jos. În ce aspecte se dovedeşte copilul vostru adolescent demn de încredere?

□ Alegerea prietenilor

□ Alegerea îmbrăcămintei

□ Administrarea banilor

□ Respectarea orelor la care trebuie să se întoarcă seara acasă

□ Îşi termină treburile prin casă

□ Îşi face temele pentru acasă

□ Îşi cere scuze când greşeşte

□ Altele ․․․․․․․․․․․․․․․․․․․․․․․․․․․․․․․․․․․․․․․․․

Dacă fiul sau fiica voastră dă dovadă de maturitate în mai multe dintre aspectele amintite, nu v-aţi putea gândi la unele modalităţi de a-i acorda mai multă încredere?

[Legenda fotografiei de la pagina 7]

Permiteţi-le să-şi exprime sentimentele înainte de a-i corecta sau de a-i sfătui

[Legenda fotografiei de la pagina 8]

Părinţii trebuie să-şi înveţe copiii să fie responsabili