Ceva mai durabil decât arta

Relatare de Rakel Koivisto

În 1950, am câştigat un concurs naţional cu proiectul pentru un monument ridicat în memoria celor căzuţi în cel de-al Doilea Război Mondial. Un an mai târziu, în Tuusula (Finlanda), monumentul de granit a fost dezvelit cu ocazia unei ceremonii la care nu am fost prezentă. Să vă explic de ce.

AM VĂZUT lumina zilei în 1917, într-un sat din sudul Finlandei. Eram opt la părinţi, eu fiind mezina. Deşi eram săraci, mă simţeam ocrotită şi fericită. Părinţii mei, nişte oameni de încredere şi cu teamă de Dumnezeu, ne-au învăţat să preţuim lucrurile spirituale. Biblia cumpărată de tata era la loc de cinste în casă.

De mică am început să cioplesc statuete din lemn. Rudele îmi considerau lucrările foarte bune şi m-au încurajat să studiez arta. În cele din urmă, am fost admisă la Universitatea de Artă Industrială din Helsinki. Era o şcoală de elită, centrul vieţii artistice finlandeze. Fiind o simplă fată de la ţară, mediul m-a fascinat, m-a absorbit. Când am absolvit facultatea, în 1947, credeam că puteam lăsa ceva durabil în urma mea.

Un punct de cotitură

La un moment dat însă, obiectivele mele s-au schimbat radical. Într-o zi, sora mea Aune a venit la mine şi mi-a zis entuziasmată: „Am găsit adevărul!“ Primise cartea „Dumnezeu să fie găsit adevărat“, publicată de Martorii lui Iehova. Nu m-a impresionat deloc. Nu după mult timp însă, am văzut aceeaşi carte la o fostă colegă de facultate. Am luat-o în râs cu cartea ei, dar ea mi-a replicat supărată: „Nu mai râde! Cartea asta te ajută să înţelegi Biblia!“ Am luat-o şi am citit-o dintr-o răsuflare. Acum nu mai râdeam. Eram convinsă că Martorii aveau adevărul. Îmi dădeam seama că Iehova Dumnezeu îmi oferea ceva ce arta nu-mi putea da: viaţa veşnică.

Când i-am întâlnit pe Martori, nu m-au invitat la întruniri. De aceea mă gândeam că întrunirile erau doar pentru ei. Odată, am îndrăznit să întreb dacă n-aş putea să particip şi eu la ele. Ce încântată am fost când am aflat că oricine putea merge! Asistând la întruniri, credinţa mi s-a întărit şi am hotărât să-mi dedic viaţa lui Iehova. La 19 noiembrie 1950, am făcut publică această decizie, botezându-mă.  Tot atunci a făcut şi sora mea acest pas. Am fost foarte bucuroase când celelalte patru surori ale noastre, precum şi dragii noştri părinţi au devenit în cele din urmă Martori ai lui Iehova.

Ce carieră să aleg?

În timp ce studiam Biblia cu Martorii, mergeam înainte şi cu cariera artistică. După ce mi-am terminat studiile universitare, am lucrat ca asistentă a unui profesor de sculptură. Apoi, aşa cum am spus la început, am câştigat un concurs naţional cu proiectul pentru un monument ridicat în memoria celor căzuţi în cel de-al Doilea Război Mondial. Titlul propus de mine pentru lucrare, „Calea fără întoarcere“, reflecta punctul meu de vedere schimbat cu privire la război (Isaia 2:4; Matei 26:52). Cum ceremonia organizată cu ocazia dezvelirii statuii, de peste cinci metri înălţime, era patriotică şi contravenea convingerilor mele bazate pe Biblie, n-am luat parte la ea.

Eram din ce în ce mai apreciată ca artistă, devenisem celebră şi primeam oferte de lucru promiţătoare. Cu toate acestea, mi-am evaluat priorităţile. Deşi îmi iubeam munca, dorinţa de a-i ajuta pe alţii în sens spiritual cântărea mai greu. De aceea, în 1953, am început să slujesc ca pionieră, sau evanghelizatoare cu timp integral a Martorilor lui Iehova.

Unii îmi spuneau că-mi irosesc talentul. Totuşi, îmi dădeam seama că tot ce aş fi realizat ca artistă ar fi fost temporar. Până şi monumentele de granit pier măcinate de vreme. Însă ca pionieră, îmi puteam folosi majoritatea timpului ajutându-i pe alţii să pornească pe drumul ce duce la viaţă veşnică (Ioan 17:3)! La sculptură însă nu am renunţat de tot. Din când în când făceam statuete fie de dragul de a sculpta, fie pentru a le vinde şi a mă susţine financiar.

Mă mut la ţară

În 1957, după patru ani de pionierat în Helsinki, filiala din Finlanda a Martorilor lui Iehova m-a invitat să slujesc în Jalasjärvi, un sat din regiunea Ostrobothnia de Sud. Acolo aveam să o întâlnesc pe Anja Keto, care era cu 17 ani mai tânără ca mine. Deşi nu o cunoşteam, am primit cu bucurie noua repartiţie şi m-am mutat cu ea. Fiind singurele Martore din zonă, mergeam mai întotdeauna împreună în lucrare. Aşa am devenit prietene nedespărţite.

Mutarea la Jalasjärvi a însemnat întoarcerea la viaţa simplă de la ţară, ce-mi amintea de viaţa trăită înainte de a intra în cercurile artistice din capitală în urmă cu 20 de ani. Iernile erau foarte grele. Uneori trebuia să ne croim drum prin troienele de zăpadă care ne ajungeau până la şolduri! Locuiam într-o căsuţă mică, de lemn, care numai confortabilă nu era. Ne aduceam apă de la un izvor din apropiere. Uneori, apa ce-o lăsam în casă peste noapte îngheţa. Dar aveam tot ce ne trebuia (1 Timotei 6:8). Ce zile fericite şi pline!

Ocupată într-o lucrare care aduce satisfacţii

La început, eforturile noastre nu păreau să dea prea multe rezultate, deoarece localnicii aveau prejudecăţi faţă de noi. Ca să înţeleagă în ce constă lucrarea noastră, ne-am gândit să le arătăm filme realizate de Martorii lui Iehova precum Societatea lumii noi în acţiune (engl.) şi Fericirea Societăţii lumii noi (engl.). Filmele i-au ajutat să ne cunoască nu numai pe noi, ci şi organizaţia din care făceam parte şi să observe ce efect are lucrarea noastră asupra oamenilor din întreaga lume. Onorau mulţi invitaţia noastră.

Odată, Eero Muurainen, un supraveghetor itinerant al Martorilor lui Iehova, a prezentat filmul Societatea lumii noi în acţiune la o sală din localitate. Veniseră atâţia oameni, încât abia mi-am găsit un loc în colţul cel mai îndepărtat al sălii. Stăteam rezemată de perete, într-un picior; nu mai aveam unde să-l pun şi pe celălalt. La sfârşit, mai mulţi ne-au rugat să-i vizităm.

Când predicam la ferme, luam cu noi un casetofon mare la care oamenii ascultau cuvântări  biblice. Odată, am convenit să punem o cuvântare biblică la ora şapte seara la o familie unde invitaserăm tot satul. În zorii acelei zile, ne-am dus cu bicicletele să predicăm într-un sat aflat la vreo 25 km, gândindu-ne că aveam suficient timp să ne întoarcem până seara la cuvântare. Pentru că între timp plouase, drumul de întoarcere era plin de noroi.

Fiindcă roţile nu se mai urneau din loc şi bicicletele ni s-au înglodat, a trebuit să le ducem în spate până acasă. N-am mai putut pleca la întrunire decât seara, târziu. Am luat cu noi casetofonul, care ne rupea mâinile, şi am ajuns pe la 10 noaptea. Eram convinse că nu ne mai aştepta nimeni. Spre surprinderea noastră, casa era plină de săteni! După cuvântare s-a iscat o discuţie animată. Am ajuns acasă abia în primele ore ale dimineţii. Eram extenuate, dar fericite!

Deoarece satele se aflau la mari distanţe unele de altele, Martorii din acea regiune ne-au ajutat să cumpărăm o maşină, una veche, rusească. Ne-a fost de mare ajutor în lucrarea de predicare! Mai târziu, când episcopul a venit să viziteze dioceza şi le-a spus enoriaşilor să nu le primească în casă pe cele două doamne cu maşina albastră, automobilul nostru a devenit faimos. Avertismentul lui a stârnit însă curiozitatea oamenilor. Voiau să afle cine sunt cele două doamne şi de ce erau atât de periculoase. Am avut parte de multe discuţii biblice frumoase. Cât de adevărate sunt cuvintele lui Isaia: „Nicio armă pregătită împotriva ta nu va reuşi“! — Isaia 54:17.

În timp, lucrarea noastră a dat roade. Am început să ţinem săptămânal întruniri cu câteva persoane interesate. În cele din urmă, micul grup a crescut, iar în 1962 s-a format o congregaţie de 18 Martori, majoritatea femei. Doi ani mai târziu, eu şi Anja am fost transferate în localitatea Ylistaro, aflată în aceeaşi regiune.

Un cadru care m-a inspirat

Ne-a plăcut mult noua repartiţie pentru frumuseţea şi liniştea locului. Cel mai mult însă ne plăceau oamenii pentru că erau ospitalieri şi prietenoşi. E adevărat că unii erau foarte religioşi şi patrioţi, iar câteodată se înfuriau şi ne respingeau. Alţii însă arătau un respect profund pentru Biblie. De multe ori, când ne vedeau cu Biblia în mână, femeile se opreau din treburile casnice, iar bărbaţii îşi scoteau pălăria, care, altminteri, parcă le era lipită de cap. Uneori, la câte un studiu biblic, asistau toţi membrii familiei, ba chiar şi vecinii.

Oamenii sinceri pe care-i întâlneam în lucrarea de predicare mă inspirau. Când aveam timp, luam nişte lut şi mă apucam de lucru. Întrucât mă fascinau farmecul şi umorul oamenilor, majoritatea sculpturilor mele înfăţişau oameni. Cele mai multe reprezentau femei muncind în gospodărie. Iată ce s-a scris într-o revistă despre statuetele mele: „Emană  căldura pământului. Transmit un sentiment de linişte, serenitate şi un fin simţ al umorului. . . . În spatele acestor lucrări stau o profundă iubire pentru oameni şi mult, mult talent“. Însă am fost atentă să nu pun prea mare accent pe artă. Am vrut cu orice preţ să-mi respect până la capăt hotărârea de a-i sluji lui Iehova cu timp integral.

Însă în 1973 am primit „o ofertă de lucru“ pe care nu am putut-o refuza. Am fost rugată să sculptez în lut un relief mare pentru noua recepţie a filialei din Vantaa a Martorilor lui Iehova. Tema lucrării era Psalmul 96:11–13. Cât de fericită am fost că mi-am putut folosi talentul pentru a-i aduce laude lui Iehova!

De obicei, în timp ce făceam pionierat, sculptam de plăcere. De aceea, mare mi-a fost mirarea când, la sfârşitul anilor ’70, am primit pensie de artist. M-am bucurat de banii primiţi, dar mi-am zis: Doar cu asta m-aş fi ales dacă mi-aş fi dedicat viaţa artei? Cu nişte bănuţi în plus ca să-mi facă viaţa mai uşoară la bătrâneţe? Ce răsplată neînsemnată în comparaţie cu răsplata vieţii veşnice! — 1 Timotei 6:12.

Din nou la oraş

În anul 1974, viaţa şi serviciul nostru creştin s-au schimbat semnificativ când am primit o nouă repartiţie în Turku, un oraş mare. Se construiseră multe clădiri cu apartamente, iar populaţia crescuse. Aşadar, era nevoie de mai mulţi vestitori ai Regatului. La început, văzând că oamenii erau apatici la mesaj, noua repartiţie de la oraş nu ne-a prea încântat, iar lucrarea ni s-a părut grea. Însă, încetul cu încetul, ne-am adaptat la noul teritoriu şi am găsit mulţi oameni interesaţi de adevărul biblic.

De-a lungul anilor, eu şi Anja am avut privilegiul de a ajuta mai bine de 40 de persoane să-şi dedice viaţa lui Iehova. Ce bucurie ne aduc aceşti copii spirituali (3 Ioan 4)! În ultimii ani, sănătatea mi s-a şubrezit. Dar am simţit din plin sprijinul lui Iehova, iubirea congregaţiei şi ‘ajutorul care mă întăreşte’ al dragei mele partenere de pionierat, Anja (Coloseni 4:11; Psalmul 55:22). Acum 50 de ani când am cunoscut-o, n-aş fi crezut că vom fi partenere de pionierat o viaţă.

O zicală de pe la noi spune: „Viaţa trece, arta rămâne“. Dar nu aceasta a fost şi deviza vieţii mele. Eu m-am lăsat călăuzită de cuvintele apostolului Pavel, consemnate în 2 Corinteni 4:18: „Lucrurile care se văd sunt trecătoare, dar lucrurile care nu se văd sunt veşnice“. Toate bucuriile de care am avut parte ca artistă, adică „lucrurile care se văd“, au fost trecătoare. Ele nu se pot compara cu bucuriile pe care le-am avut în serviciul lui Iehova şi în niciun caz nu aduc viaţă veşnică. Sunt atât de fericită că mi-am dedicat viaţa „lucrurilor care nu se văd“, celor ce sunt mai durabile decât arta!

[Legenda fotografiei de la pagina 19]

În timp ce lucram la monumentul de granit

[Legenda fotografiei de la pagina 21]

Cu Anja (stânga), 1957

[Legenda fotografiei de la pagina 22]

Cu Anja (dreapta), astăzi