Valea Morţii: o vale ce freamătă de viaţă

ÎN 1848, în apropierea oraşului Sacramento (California, SUA) s-au descoperit zăcăminte de aur. Anul următor, circa 80 000 de căutători de comori s-au aventurat în statul California sperând să se îmbogăţească peste noapte. La 25 decembrie 1849, un grup sosit cu un tren de 100 de vagoane ce călătorea spre vest din Salt Lake City a pătruns în regiunea cunoscută astăzi sub numele de Valea Morţii. Membrii grupului sperau ca această depresiune pârjolită de soare, din apropierea graniţei dintre California şi Nevada, să fie o scurtătură.

Deşi, în acea perioadă a anului, temperatura în vale era scăzută, relieful era inospitalier. Grupul s-a despărţit în mai multe grupuri mici, fiecare alegând o altă rută. Unul dintre aceste grupuri, alcătuit şi din femei şi copii, a încercat — fără sorţi de izbândă — să iasă din vale prin vest, traversând munţii. Extenuaţi şi nemaiavând prea multe provizii, membrii grupului au poposit la un izvor, aflat în apropierea locului numit actualmente Furnace Creek, ajungând mai apoi la un ochi de apă numit ulterior Bennett’s Well. De aici, William Manly şi John Rogers, doi tineri de 20 de ani, au pornit în căutare de ajutor. Restul grupului a rămas în acel loc.

Manly şi Rogers sperau să ajungă la Los Angeles în doar câteva zile. Nici prin gând nu le trecea însă că oraşul era la o distanţă de 300 km în sud-vest. După aproape două săptămâni de mers pe jos, cei doi tineri au ajuns în Valea San Fernando, la nord de oraş, unde au făcut rost de provizii şi au pornit-o numaidecât înapoi spre cei lăsaţi în urmă.

După 25 de zile, când au ajuns la locul de popas al grupului, cei doi tineri n-au văzut nici ţipenie de om. Când Manly a tras un foc de armă, de sub o căruţă a apărut un om. Mai târziu, Manly a scris: „Omul şi-a ridicat braţele deasupra capului şi a strigat: «Au sosit băieţii! Au sosit băieţii!»“. Rând pe rând şi-au făcut apariţia şi ceilalţi; de emoţie, n-au mai fost în stare să scoată niciun cuvânt. Graţie lui Manly şi lui Rogers, toţi membrii grupului au supravieţuit, cu excepţia unuia, care părăsise tabăra în încercarea de a găsi singur ieşirea din vale. În timp ce grupul părăsea valea, se spune că o femeie ar fi privit înapoi şi ar fi spus: „La revedere, Vale a Morţii!“ Şi, de atunci, aşa i-a rămas numele: Valea Morţii!

Un ţinut vitreg

Având o lungime de circa 225 km şi o lăţime între 8 şi 24 km, Valea Morţii este cel mai uscat, cel mai jos şi cel mai fierbinte ţinut din America de Nord. La Furnace Creek, temperatura aerului a atins 57°C, iar cea a solului 94°C, cu 6°C mai puţin decât punctul de fierbere al apei aflate la nivelul mării! *

Cantitatea medie de precipitaţii este mai mică de 50 mm pe an, unii ani fiind lipsiţi total de precipitaţii. În vale, regiunea situată la cea mai joasă altitudine din întreaga emisferă vestică, şi anume 86 m sub nivelul mării, se află lângă Badwater, un lac sărat. La doar 140 km distanţă se află muntele Whitney, înalt de 4 418 m, cel mai înalt vârf din Statele Unite, fără să se ia în calcul Alaska.

În anul 1850, s-au găsit mici cantităţi de aur şi la Salt Spring. Prospectorii au mai descoperit în zonă argint, cupru şi plumb. Prin urmare, în  toată valea au apărut, ca ciupercile după ploaie, oraşe miniere: Bullfrog, Greenwater, Rhyolite şi Skidoo. Însă, odată cu epuizarea zăcămintelor, orăşelele apărute peste noapte au rămas pustii. Totuşi, în 1880, în Valea Morţii s-a descoperit borax, un compus cristalin alb, folosit ulterior la fabricarea săpunului şi a altor produse. Descoperirea a dus la cea mai înfloritoare perioadă din istoria văii: mineritul a luat un avânt fără precedent. Până în 1888, echipaje alcătuite din 18 catâri şi 2 cai au parcurs distanţa impresionantă de 270 km până în orăşelul Mojave, tractând câte două căruţe încărcate cu borax, lungi de 5 m. Însă, din cauza arşiţei insuportabile atât pentru om, cât şi pentru animal, din iunie până în septembrie nu se putea transporta nimic.

În 1933, Valea Morţii a fost declarată monument naţional. Hotarele ei au fost treptat extinse, ocupând actualmente o suprafaţă de 1,3 milioane de hectare. În 1994, regiunea a fost numită Parcul Naţional Valea Morţii, unul dintre cele mai vaste parcuri naţionale din Statele Unite.

Valea Morţii freamătă de viaţă

E lesne de înţeles de ce unii cred că Valea Morţii e un tărâm lipsit de viaţă. Totuşi, regiunea este populată şi vizitată de sute de specii de animale, între care multe sunt nocturne din cauza căldurii. Cel mai mare mamifer este oaia sălbatică de  deşert (Ovis canadensis nelsoni), care impresionează prin statura-i semeaţă şi care se aventurează uneori în vale, coborând din munţii dimprejur. Între vietăţile ce sălăşluiesc în vale se numără şi viezurii americani, liliecii, râşii, coioţii, vulpile (Vulpes velox), şoarecii-cu-buzunar, puma, porcii-spinoşi, iepurii sălbatici, sconcşii, măgarii sălbatici, şopârlele, şerpii şi broaştele ţestoase. Neamul păsărilor e reprezentat de lişiţe, şoimi, stârci, prepeliţe, corbi, nisipari, vulturi şi sute de alte specii.

Dintre toate aceste animale, cei mai rezistenţi sunt şoarecii-cu-buzunar. Pot trăi toată viaţa fără strop de apă! Şoarecii „extrag apa necesară supravieţuirii din amidonul şi grăsimile conţinute de seminţele uscate pe care le consumă“, se spune într-o lucrare de referinţă. Iar urina excretată de rinichii lor poate fi de cinci ori mai concentrată decât cea a omului. Aceste mici rozătoare sapă galerii pentru a se feri de arşiţa zilei, căutându-şi hrana noaptea.

În vale trăiesc peste o mie de specii de plante. Indienii shoshone, care locuiesc aici de peste o mie de ani, foloseau plantele locale ca hrană şi ca materie primă pentru confecţionarea uneltelor. Dacă ştii ce să cauţi, spun ei, în Valea Morţii găseşti hrană din abundenţă.

 Când deşertul înfloreşte

Din când în când, în Valea Morţii se dă un spectacol floral de toată frumuseţea. Florile se dezvoltă din nenumăratele seminţe din sol ce aşteaptă răbdătoare, uneori zeci de ani, combinaţia de precipitaţii şi temperatură ideală germinării. „Pot trece mulţi ani fără să vedem nici o floare“, spune botanistul Tim Croissant, de la National Park Service.

În iarna 2004–2005, în Valea Morţii a căzut cea mai mare cantitate de precipitaţii înregistrată vreodată aici, cantitate de trei ori mai mare decât cea normală. A urmat o adevărată explozie florală: şi-au etalat frumuseţea peste 50 de specii de plante sălbatice, între care nemţişorii, liliacul, orhideele, macii, ciuboţica-cucului, floarea-soarelui şi verbina. „Valea era înmiresmată precum o florărie“, a spus o vizitatoare. Cum e şi firesc, florile atrag albine, dar şi alte gângănii. Prin urmare, spectacolul floral din Valea Morţii e însoţit de un concert de zumzete interpretat de mulţimea de gâze.

Dacă vă hotărâţi să vizitaţi acest tărâm vitreg, călătoriţi cu un vehicul demn de încredere şi luaţi cu voi multă, multă apă. Iar, dacă veniţi în timpul spectacolului floral, nu uitaţi să vă luaţi şi aparatul foto. Familia şi prietenii de acasă vor fi uluiţi de freamătul vietăţilor din Valea Morţii.

[Notă de subsol]

^ par. 7 Libia deţine recordul mondial în acest sens; în anul 1922, temperatura a atins aici 58°C. Totuşi, în ce priveşte temperatura medie din timpul verii, Valea Morţii se pare că este cel mai fierbinte loc de pe planetă.

[Text generic pe pagina 15]

Cel mai uscat, cel mai jos şi cel mai fierbinte ţinut din America de Nord

[Chenarul/Fotografiile de la pagina 17]

Peşti în deşert?

În Valea Morţii trăiesc patru specii de peşti mici din genul Cyprinodon. Iarna, aceste vietăţi argintii, lungi de 6 cm, dormitează în noroiul de pe fundul pârâiaşelor şi al ochiurilor de apă. Însă, odată ce primele raze ale primăverii încălzesc apele, aceştia se trezesc la viaţă şi încep procesul reproductiv. Masculii capătă culoarea albastră cu irizaţii; ei îşi apără cu străşnicie teritoriul de alţi masculi. Totuşi, în căldura dogoritoare a verii, ochiurile de apă se evaporă în mare parte, iar aceşti „peştişori de deşert“ mor pe capete. Cei ce supravieţuiesc trebuie să se mulţumească cu apa rămasă, care devine foarte sărată şi poate atinge temperaturi de până la 44°C.

[Provenienţa fotografiilor]

Peştii de sus: © Neil Mishalov--www.mishalov.com; peştele de jos: Donald W. Sada, Desert Research Institute

[Hărţile de la pagina 14]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

Statele Unite ale Americii

California

Parcul Naţional Valea Morţii

[Provenienţa fotografiei de la pagina 15]

Catâri: Cu amabilitatea The Bancroft Library/University of California, Berkeley

[Provenienţa fotografiilor de la pagina 16]

Măgari sălbatici: ©Joseph C. Dovala/age fotostock; panorama (sus): © Neil Mishalov--www.mishalov.com; flori: fotografie de David McNew/Getty Images