Pelerinii şi puritanii — Cine au fost ei?

PE COASTA Americii de Nord din zona oraşului Plymouth (Massachusetts) se află o piatră mare de granit pe care se vede gravat anul 1620. Numit Plymouth Rock (Piatra de la Plymouth), monumentul este, în opinia multora, aproape de locul unde, cu circa 400 de ani în urmă, a debarcat un grup de europeni. Poate că îi ştiţi după numele de pelerini, sau „părinţii pelerini“.

Mulţi oameni cunosc unele relatări despre pelerinii ospitalieri, care îi invitau pe prietenii lor băştinaşi la ospeţe bogate cu ocazia strângerii recoltelor. Dar cine au fost pelerinii şi de ce au venit ei în America de Nord? Pentru a răspunde la aceste întrebări, să ne întoarcem în timp, pe vremea regelui englez Henric al VIII-lea.

Revolte religioase în Anglia

Cu aproape 100 de ani înainte ca pelerinii să-şi ridice ancora, Anglia era o ţară romano-catolică, iar Henric al VIII-lea deţinea titlul de defensor fidei (apărător al credinţei), conferit de papă. Însă, din cauza refuzului papei Clement VII de a-i anula căsătoria cu Caterina de Aragon, prima dintre cele şase soţii ale sale, între rege şi papă s-a iscat un conflict.

În timp ce regele se ocupa de problemele familiale, Reforma Protestantă cauza mari tulburări în Biserica Romano-Catolică şi în cea mai mare parte a Europei. Nedorind să-şi piardă titlul conferit de Biserică, Henric i-a ţinut la început pe reformatori departe de Anglia. Mai târziu însă, el s-a răzgândit. Dacă Biserica Catolică nu avea de gând să-i anuleze căsătoria, atunci avea el „să anuleze“ puterea Bisericii. Prin urmare, în 1534, Henric a pus capăt controlului papei asupra catolicilor englezi, autoproclamându-se cap suprem al Bisericii Anglicane. Nu după mult timp, a început să închidă mănăstirile şi să vândă vastele lor proprietăţi. La moartea lui Henric, în 1547, Anglia era deja o naţiune protestantă.

Eduard al VI-lea, fiul lui Henric, a menţinut ruptura cu Roma. După moartea lui Eduard în 1553, ajunge regină Maria, o romano-catolică zeloasă şi fiica lui Henric cu Caterina de Aragon. Ea încearcă să oblige naţiunea să se supună autorităţii papale. Din ordinul său, mulţi protestanţi  au fost exilaţi şi peste 300 de oameni au fost arşi pe rug, motiv pentru care şi-a căpătat numele de Maria Sângeroasa. Cu toate acestea, ea nu a putut stăvili valul schimbării. Maria a murit în 1558, iar succesoarea şi sora ei vitregă, Elisabeta I, a făcut tot posibilul ca papa să nu mai aibă nici o influenţă asupra vieţii religioase a Angliei.

Unii protestanţi însă au fost de părere că separarea de Biserica din Roma nu era de ajuns. Trebuiau eliminate toate reminiscenţele romano-catolicismului. Întrucât aceştia voiau să purifice închinarea bisericii, au fost numiţi puritani. Unii dintre ei considerau că episcopii nu erau necesari şi că fiecare congregaţie trebuia să se conducă singură, separat de biserica naţională. Din acest motiv, aceştia au ajuns să fie numiţi separatişti.

Puritanii, care erau mereu critici, au venit în existenţă în perioada elisabetană. Îmbrăcămintea lejeră a unor clerici a iritat-o pe suverană, motiv pentru care în 1564 regina i-a poruncit arhiepiscopului de Canterbury să le impună o anumită vestimentaţie. Prevăzând o revenire la veşmintele catolice, puritanii au refuzat să se supună. Au apărut şi mai multe controverse, de data aceasta privitor la scara ierarhică a episcopilor şi arhiepiscopilor. Elisabeta a păstrat rangul de episcop şi le-a cerut acestora să-i jure credinţă în calitate de cap al bisericii.

Separatiştii devin pelerini

În 1603, Iacob I îi succedă Elisabetei. El exercită mari presiuni asupra separatiştilor să se supună autorităţii sale. În 1608, congregaţia separatistă din oraşul Scrooby fuge în Olanda pentru a se bucura de libertatea garantată de acea ţară. Cu timpul însă, toleranţa olandezilor faţă de alte religii şi faţă de moravurile uşoare îi face pe separatişti să se simtă şi mai stânjeniţi decât în Anglia. Se hotărăsc aşadar să părăsească Europa şi să se îndrepte spre America de Nord, unde să poată începe o viaţă nouă. Datorită dorinţei lor de a călători departe de casă de dragul convingerilor lor, aceşti oameni au ajuns în cele din urmă să fie numiţi pelerini.

Pelerinii, printre care mulţi separatişti, au obţinut permisiunea de a se stabili în colonia britanică Virginia. În luna septembrie a anului 1620, grupul, alcătuit din aproximativ 100 de adulţi şi copii, s-a îmbarcat pe un vas numit Mayflower şi a călătorit în nordul Oceanului Atlantic spre America de Nord. După două luni furtunoase petrecute pe mare, au ajuns la Capul Cod, situat la 800 km nord de Virginia. Aici, ei au adoptat Convenţia Mayflower, un document prin care-şi afirmau dorinţa de a înfiinţa o comunitate şi de a se supune legilor ei. S-au stabilit în apropiata colonie Plymouth, la 21 decembrie 1620.

O viaţă nouă în Lumea Nouă

Când au sosit în America de Nord, refugiaţii nu erau pregătiţi pentru iarnă. În câteva luni, jumătate din grup au murit. Venirea primăverii a adus însă o oarecare uşurare. Supravieţuitorii şi-au construit locuinţe adecvate şi au învăţat de la băştinaşi să cultive plantele autohtone. În toamna lui 1621, pelerinii se bucurau de o asemenea prosperitate, încât şi-au rezervat timp pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu. Aşa a luat fiinţă sărbătoarea numită Ziua Recunoştinţei, celebrată şi în prezent în Statele Unite şi în alte ţări. Întrucât au sosit şi alţi imigranţi, în mai puţin de 15 ani, populaţia coloniei Plymouth a depăşit 2 000 de locuitori.

La fel ca separatiştii, unii puritani din Anglia au ajuns între timp la concluzia că şi pentru ei „Ţara Promisă“ era peste ocean. În 1630, o parte din ei au debarcat undeva în nordul coloniei Plymouth şi au înfiinţat colonia Golful  Massachusetts. Până în 1640, în Noua Anglie se stabiliseră aproximativ 20 000 de imigranţi englezi. După ce, în 1691, colonia Golful Massachusetts s-a contopit cu colonia Plymouth, pelerinii separatişti nu mai erau atât de „separaţi“. Bostonul a devenit centrul spiritual al regiunii, iar puritanii dominau acum viaţa religioasă din Noua Anglie. Care erau convingerile lor?

Închinarea puritanilor

Puritanii stabiliţi în Lumea Nouă au construit mai întâi locuri de întrunire de lemn în care se adunau duminica dimineaţa. Când vremea era bună, condiţiile erau suportabile, dar iarna slujbele religioase îi puneau la grea încercare chiar şi pe cei mai vajnici puritani. Locurile de închinare nu erau încălzite, iar enoriaşii pur şi simplu dârdâiau de frig. Predicatorii purtau mănuşi ca, în timp ce gesticulau, să nu le îngheţe mâinile.

Convingerile puritanilor se bazau pe învăţăturile reformatorului francez Jean Calvin. Ei credeau în predestinare şi susţineau că Dumnezeu îi sortise pe oameni fie salvării, fie focului veşnic al iadului. Indiferent de faptele lor, oamenii nu-şi puteau schimba soarta hărăzită de Dumnezeu. Nimeni nu ştia dacă la moarte avea să trăiască fericit în rai sau să fie mistuit de flăcările infernului.

Cu timpul, pastorii puritani au început să predice căinţa, spunând că, deşi Dumnezeu este milostiv, cei ce nu-i respectă legile aveau să fie aruncaţi în iad. Acei predicatori „aţâţau“ focul iadului, ca să-i oblige pe enoriaşi să nu se abată de la credinţă. Jonathan Edwards, un predicator din secolul al XVIII-lea, a ţinut odată un discurs intitulat „Păcătoşii în mâna unui Dumnezeu furios“. Descrierile pe care le făcea infernului i-au înspăimântat atât de mult pe membrii congregaţiei, încât, după acea predică, clericii au fost nevoiţi să le acorde ajutor emoţional.

Evanghelizatorii din afara coloniei Massachusetts, care predicau acolo, au făcut acest lucru cu preţul vieţii. De pildă, autorităţile au exilat-o de trei ori pe predicatoarea Mary Dyer, care aparţinea grupării quakerilor. Însă, de fiecare dată, ea se întorcea pentru a-şi proclama opiniile. În cele din urmă a fost spânzurată în Boston la 1 iunie 1660. Phillip Ratcliffe se pare că uitase de bigotismul conducătorilor puritani faţă de împotrivitori. Din cauza cuvântărilor sale ţinute împotriva guvernului şi a bisericii din Salem, el a fost biciuit şi  amendat. Apoi, înainte de a fi surghiunit, i s-au tăiat urechile ca să nu uite lecţia primită. Intoleranţa puritană i-a obligat pe unii să părăsească Massachusetts-ul, fapt care a dus la dezvoltarea altor colonii.

Aroganţa duce la violenţă

Considerându-se „aleşii“ lui Dumnezeu, mulţi puritani îi tratau pe băştinaşi ca pe nişte fiinţe inferioare care ocupau pe nedrept acel pământ. Această atitudine a stârnit resentimente şi chiar unele atacuri din partea băştinaşilor. Prin urmare, conducătorii puritani au îndulcit unele legi privind sabatul, permiţându-le bărbaţilor să aibă asupra lor arme în drum spre locurile de întrunire. În 1675 însă, situaţia s-a înrăutăţit.

Văzând că tribul lui îşi pierde teritoriile, Metacomet, căpetenie a indienilor wampanoag, supranumit Regele Philip, a început să atace aşezările puritanilor, incendiindu-le casele şi masacrându-i pe locuitori. Puritanii au ripostat, luptele durând luni de zile. În august 1676, puritanii l-au prins pe Philip în Rhode Island. L-au decapitat şi i-au tăiat corpul în patru părţi. Aşa a luat sfârşit războiul Regelui Philip, dar şi independenţa triburilor băştinaşe din Noua Anglie.

Pe parcursul secolului al XVIII-lea, zelul puritanilor şi-a găsit o nouă modalitate de expresie. Unii predicatori din Massachusetts au criticat public conducerea britanică, stârnind astfel dorinţa de independenţă. În discuţiile lor privitoare la organizarea revoluţiei, ei au amestecat chestiunile religioase cu cele politice.

Totuşi, mulţi puritani au fost oameni harnici, curajoşi şi devotaţi religiei lor. Se vorbeşte şi în ziua de azi de „caracterul puritan“ sau de „cinstea puritană“. Totuşi, sinceritatea nu este suficientă pentru a purifica pe cineva care adoptă învăţături false. Isus Cristos nu a amestecat religia cu politica (Ioan 6:15; 18:36). Iar brutalitatea este în contradicţie cu acest adevăr esenţial: „Cine nu iubeşte n-a ajuns să-l cunoască pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire“. — 1 Ioan 4:8.

Predă religia ta credinţa în focul iadului, predestinarea sau alte doctrine nebiblice? Iau parte conducătorii ei religioşi la campanii politice? Un studiu sincer al Bibliei, Cuvântul lui Dumnezeu, te va ajuta să găseşti „forma de închinare curată şi neîntinată“, care e cu adevărat pură şi acceptată de Dumnezeu. — Iacov 1:27.

[Chenarul/Ilustraţia de la pagina 13]

PURITANII ŞI FOCUL IADULUI

Doctrina iadului predicată de puritani este în contradicţie cu Cuvântul lui Dumnezeu. Biblia ne învaţă că morţii sunt inconştienţi şi că nu pot simţi nici durerea, nici plăcerea (Eclesiastul 9:5, 10). În plus, torturarea oamenilor în foc ‘nu i s-a urcat la inimă’ niciodată adevăratului Dumnezeu (Ieremia 19:5NW; 1 Ioan 4:8). Dimpotrivă, el îi îndeamnă pe oameni să-şi schimbe modul de viaţă, iar pe păcătoşii nepenitenţi îi tratează cu compasiune (Ezechiel 33:11). Contrar acestor învăţături biblice, predicatorii puritani l-au zugrăvit adesea pe Dumnezeu ca fiind crud şi răzbunător. De asemenea, ei au promovat un punct de vedere insensibil asupra vieţii, care permitea folosirea forţei pentru a-i reduce la tăcere pe împotrivitori.

[Legenda ilustraţiei de la pagina 10]

Pelerini debarcând în America de Nord, 1620

[Provenienţa ilustraţiei]

Harper’s Encyclopædia of United States History

[Legenda ilustraţiei de la pagina 12]

Celebrarea primei Zile a Recunoştinţei, 1621

[Legenda ilustraţiei de la pagina 12]

Loc de întrunire al puritanilor, Massachusetts

[Legenda ilustraţiei de la pagina 12]

Jean Calvin

[Legenda ilustraţiei de la pagina 12]

Jonathan Edwards

[Legenda ilustraţiei de la pagina 13]

Cuplu de puritani în drum spre biserică având cu ei o armă

[Provenienţa ilustraţiei de la pagina 11]

Library of Congress, Prints & Photographs Division

[Provenienţa ilustraţiilor de la pagina 12]

Stânga sus: Snark/Art Resource, NY; dreapta sus: Harper’s Encyclopædia of United States History; Jean Calvin: Portret din Life of Calvin, de Paul Henry, din cartea The History of Protestantism (vol. II); Jonathan Edwards: Dictionary of American Portraits/Dover

[Provenienţa ilustraţiilor de la pagina 13]

Fotografiile: North Wind Picture Archives