Cum se bea ceaiul în stil chinezesc

CUM doriţi ceaiul? În Marea Britanie, unde am crescut, ceaiul se servea cu lapte şi, uneori, cu zahăr. De obicei, era tare şi aromat. Chiar ne plăcea să glumim cu mama, zicându-i că l-a făcut aşa de tare de stă linguriţa „în picioare“ în cană! Mama folosea ceai negru, căruia i se spunea ceai indian, pentru că era adus din India sau din Sri Lanka. Acasă la noi găseai şi o cutie cu ceai chinezesc, în realitate tot ceai negru, dar cu gust şi aromă diferite. Mie nu-mi plăcea deloc ceaiul, deşi mama îmi punea mereu câte un pic în cana cu lapte.

După mai mulţi ani însă am avut ocazia să gust un ceai foarte diferit. Un prieten japonez m-a invitat la un ceai. Ne-a servit un ceai de culoare verde deschis în nişte ceşcuţe fără toartă. Dar gustul era complet diferit de cel cu care eram obişnuită. Acest ceai mi-a plăcut mult! Cererea prietenei mele a surprins-o însă pe gazda noastră. Ea a rugat-o să-i pună în ceai lapte şi zahăr! Gazda ne-a explicat că ceaiul japonez se servea aşa cum ni-l pregătise. Mai târziu, când locuiam în Japonia, am fost încântată că în această ţară există obiceiul ca musafirii şi prietenii să fie serviţi cu ceai japonez, şi încă în cantităţi mari!

Apoi m-am mutat în Taiwan. Mă întrebam dacă nu cumva băutura favorită a chinezilor de aici avea acelaşi gust ca ceaiul făcut de mama. Cât de fericită am fost când am văzut că şi în Taiwan se bea ceai verde, deşi aroma e uşor diferită de aroma ceaiului din Japonia! În plus, aici e foarte popular şi ceaiul oolong, un tip de ceai complet diferit. Poate că vă întrebaţi cum se fac aceste trei ceaiuri, care nu se aseamănă deloc între ele, şi de ce gustul lor e atât de diferit.

 Care e originea ceaiului?

În China şi în Japonia, ceaiul (Camellia sinensis) creşte şi fără să fie cultivat, arborii ajungând până la 9 m înălţime. Probabil că atunci când aţi văzut denumirea latinească v-aţi şi gândit la frumoasa camelie (Camellia japonica), o plantă ornamentală cu frunzele lucioase de culoare verde închis şi cu splendide flori roz, albe sau roşii. Acest arbust se înrudeşte îndeaproape cu arborele de ceai. De fapt, în chineză, cameliei i se zice cha hua, ceea ce înseamnă „floare de ceai“.

Dar care este originea ceaiului, aşa cum e cunoscut azi? Potrivit lucrării The Encyclopedia Americana, prima menţiune clară despre ceai apare în biografia unui demnitar chinez care a murit în 273 e.n. Totuşi, în una dintre lucrările lui Confucius (cca 551–479 î.e.n.) se vorbeşte despre o plantă care se crede că ar fi chiar arborele de ceai. În limba engleză, ceaiul este menţionat pentru prima dată în 1615 de Richard Wickham, un agent al Companiei Britanice a Indiilor Orientale. Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, Thomas Garway, proprietarul unei cafenele londoneze, cunoscută mai târziu sub numele de Garraway’s, a cumpărat o cantitate foarte mare de ceai.

Însă ceaiul se cultivă în multe părţi ale lumii. Olandezii au dus ceaiul pe insula Java în 1826, iar britanicii, binecunoscuţi ca iubitori de ceai, au dus arborele în India prin anul 1836. Când, în anii 1870, arborii de cafea din Sri Lanka au fost decimaţi de o ciupercă, ei au fost înlocuiţi cu arbuşti de ceai.

Cultivarea ceaiului în Taiwan

Deşi nu se întinde pe o suprafaţă mare, insula Taiwan este în prezent un important producător de ceai. Zona muntoasă în care se află Nant’ou este foarte cunoscută întrucât la aceste altitudini se produce un ceai de calitate superioară. Vă invităm să ne însoţiţi într-o plimbare prin aceşti frumoşi munţi înverziţi, unde se cultivă ceai.

Vizităm Cooperativa Agricolă din LuGu (Valea Cerbului), unde există şi un muzeu al ceaiului. Aflăm cu surprindere că frunzele de ceai oolong şi cele de ceai verde sunt făcute sul înainte de a fi uscate. În trecut, frunzele se puneau într-un sac care era apoi rulat cu picioarele. Bineînţeles, azi această operaţiune se face cu ajutorul unei maşini. Abia acum înţelegem de ce atunci când turnăm apă fierbinte peste o cantitate mică de ceai chinezesc acesta se desface umplând întregul ceainic. Rămânem uimiţi când aflăm că un ceai de bună calitate costă destul de mult. Ni se serveşte un delicios ceai oolong care costă cam 30 de euro jumătatea de kilogram. Unele ceaiuri chiar depăşesc 35 de euro jumătatea de kilogram, iar un ceai care a câştigat locul întâi la un concurs se poate vinde şi la 1 000 de euro jumătatea de kilogram!

Varietăţi de ceai

În general, cel mai cunoscut ceai în Occident este încă ceaiul negru. Însă consumatorii din Orient îi spun ceai roşu, după culoarea băuturii. Pentru a obţine acest ceai, se lasă frunzele să se veştejească, după care sunt făcute sul, iar apoi sunt lăsate să fermenteze complet şi, în final, sunt puse la uscat.

La bine-cunoscutul ceai oolong, frunzele sunt culese şi puse în coşuri largi, aproape plate, după care procesul de fermentaţie are loc în mod natural. Când s-a ajuns la gradul de fermentaţie dorit, frunzele sunt puse în nişte tigăi la aproximativ 120°C şi se tot amestecă. Aceasta duce la oprirea procesului de fermentaţie. Deliciosul ceai obţinut astfel se serveşte fără zahăr, lapte sau lămâie.

Ceaiul cel mai puţin fermentat este ceaiul verde. În Japonia, India şi Sri Lanka, frunzele sunt sterilizate cu ajutorul  aburului, astfel că procesul de fermentaţie e minim; în schimb, chinezii folosesc în acelaşi scop aer cald uscat. Şi ceaiul verde se serveşte aşa cum iese din ceainic.

Cum beau chinezii ceaiul

Familia Tsai ne-a invitat la un ceai. Zărim o masă mare ce nu este altceva decât o bucată groasă dintr-un frumos trunchi de copac, şlefuită foarte fin. În faţa gazdei noastre, Tsai Sheng Hsien, se află o tavă cu o plită electrică şi un ibric. „Ce ciudat! Ceainicul n-are mai mult de 8 cm înălţime şi sunt pregătite două tipuri de ceşcuţe“, spunem în sinea noastră. Nu ştim care ar putea fi motivul, dar aflăm imediat. Peste ceainic şi căniţe se toarnă apă fiartă, ce se scurge prin găuri în tava de dedesubt. Apoi, în ceainic se pune cantitatea necesară de ceai, atât cât să acopere fundul vasului, după care se toarnă apă fierbinte peste frunze. Apa e scursă şi aruncată. Scopul acestei etape, ne spune gazda, este de a spăla frunzele de ceai şi de a „deschide“ aroma.

Acum gazda noastră toarnă din nou apă fierbinte în ceainic, iar după ce o lasă cam un minut, varsă tot conţinutul ceainicului într-un mic vas, asemănător unui ulcior. După aceea, din acest vas toarnă ceaiul foarte fierbinte în bolurile mai înalte, de formă cilindrică, cu diametrul de 2,5 cm, numite „boluri de aromatizare“. De aici, varsă conţinutul în celelalte ceşcuţe: pune ceşcuţele cu gura peste bolurile de aromatizare, după care le întoarce rapid. Acum ne invită să luăm bolurile de aromatizare goale şi să savurăm aroma. „Încântător!“, exclamăm noi.

Apucăm cu grijă câte o ceşcuţă de marginea de sus — ceşcuţele n-au toartă şi sunt fierbinţi — şi sorbim puţin ceai. „Într-adevăr, un deliciu!“, exclamăm din nou. Abia acum ne dăm seama că pentru chinezi e important să savureze atât aroma, cât şi gustul. Ceştile sunt destul de mici. Nici n-apucăm să le golim că sunt şi umplute la loc, iar asta de repetate ori. Gustul îşi mai pierde din tărie după a şasea sau a şaptea ceşcuţă, iar gazda noastră aruncă frunzele de ceai. „V-ar plăcea să gustaţi un alt fel de ceai?“, ne întreabă. Dar, cum se apropie ora de mers la culcare, refuzăm respectuoşi invitaţia de a mai bea ceai. Întrucât conţine cafeină, ceaiul are un efect energizant şi ne-ar putea fi cam greu să adormim după cele câteva ceşti de ceai oolong de calitate.

La o ceainărie

Cum n-am fost niciodată la o ceainărie, ne decidem să includem una în călătoria noastră prin lumea ceaiului. Unele ceainării au o grădină splendidă, în care clienţii îşi pot savura în tihnă ceaiul. Altele sunt situate într-un cadru montan natural, încântătoarele privelişti făcând şi mai plăcute momentele în care îţi savurezi ceaiului.

Am ales să urcăm cu maşina pe unul dintre munţii ce înconjoară Taipeiul şi să servim ceaiul la o frumoasă ceainărie, unde atmosfera e sută la sută chinezească. La etaj, trecem pe nişte pietre presărate prin unduitoarele canale cu apă, pline de caraşi, şi intrăm într-un mic pavilion, unde ne vom savura în linişte ceaiul. Putem alege să servim lângă ceai prăjiturele de fasole (boabe de fasole roşie sau albă frecate cu zahăr), seminţe de pepene, tofu uscat (un fel de brânză de soia), prăjiturele de orez sau fructe uscate ori fructe în oţet. Ne hotărâm să luăm seminţe de pepene, mango uscat şi prune puse în oţet cu frunze de ceai. Dulceaţa lor completează aroma ceaiului. În timp ce ni se serveşte ceaiul în ceşcuţe, dăm frâu liber imaginaţiei şi ne închipuim că ne aflăm chiar în China antică!

Foloasele consumului de ceai

Mulţi chinezi sunt de părere că un ceai consumat în timpul mesei sau după ce ai servit masa ajută la digestie. Se mai spune că din acest motiv ajută şi să nu te îngraşi. Dacă e adevărat, atunci e într-adevăr un mare folos! Recent, cercetătorii au avansat ideea că ceaiul verde poate reduce chiar şi riscul apariţiei cancerului. Alt folos când bei ceai oolong sau ceai verde este că îţi rămâne în gură un gust dulce, plăcut.

Prin urmare, cum doriţi ceaiul? Acum că aţi aflat mai multe despre ceai, s-ar putea să nu vă fie chiar aşa de uşor să răspundeţi. Ce-ar fi totuşi să gustaţi ceva diferit şi să descoperiţi cum beau chinezii ceaiul! — De la o colaboratoare.

[Legenda fotografiei de la pagina 21]

Ceai oolong

[Legenda fotografiei de la pagina 21]

Femei culegând ceai

[Provenienţa fotografiei]

Taiwan Tourism Bureau