„Ne aducem aminte . . . de usturoi“

De la corespondentul nostru din Republica Dominicană

DACĂ v-aţi afla departe de casă şi aţi fi lihniţi de foame, ce-aţi dori să mâncaţi? Poate că vă gândiţi la fructele şi legumele proaspete care cresc în ţara voastră ori poate că vă amintiţi de gustoasa tocăniţă de carne sau peşte pe care o făcea mama. Dar v-ar lăsa oare gura apă după usturoi?

Cu aproximativ 3 500 de ani în urmă, când străbăteau deşertul Sinai, israeliţii au zis: „Ne aducem aminte de peştii pe care îi mâncam în Egipt şi care nu ne costau nimic, de castraveţi, de pepeni, de praji, de ceapă şi de usturoi“ (Numeri 11:4, 5). Într-adevăr, israeliţilor le era poftă de usturoi! Lor le plăcea atât de mult usturoiul, încât, potrivit tradiţiei, îşi ziceau „mâncători de usturoi“.

Dar cum a ajuns acesta să ocupe un loc de seamă în alimentaţia israeliţilor? În cei 215 ani cât au stat în Egipt, israeliţii au consumat mult usturoi. Descoperirile arheologice dezvăluie că egiptenii cultivau usturoiul cu mult timp înainte ca Iacov şi familia lui să vină în această ţară. Istoricul grec Herodot menţiona că autorităţile egiptene cumpărau ceapă, ridichi şi usturoi în cantităţi uriaşe, ca să-i hrănească pe sclavii ce munceau la construirea piramidelor. Se pare că această alimentaţie, bogată în usturoi, le dădea mai multă forţă muncitorilor şi le sporea rezistenţa. În mormântul faraonului Tutankhamon, pe lângă lucruri preţioase, egiptenii au pus şi usturoi. Bineînţeles, usturoiul nu le folosea la nimic morţilor, însă le e de mare folos celor vii.

Un medicament puternic

Din timpuri străvechi, medicii au folosit usturoiul la tratarea pacienţilor. Cu multe secole în urmă, medicii greci Hipocrate şi Dioscoride îl recomandau în probleme digestive, lepră, cancer, răni, infecţii şi afecţiuni cardiace. În secolul al XIX-lea, chimistul francez Louis Pasteur a studiat usturoiul şi a vorbit despre proprietăţile lui antiseptice. În secolul al XX-lea, în Africa, Albert Schweitzer, medic şi misionar renumit, a folosit usturoiul la tratarea dizenteriei amibiene şi a altor boli. Când în cel de-al Doilea Război Mondial doctorii militari ruşi au rămas fără medicamente, ei au apelat la usturoi ca să-i trateze pe soldaţii răniţi. Astfel, usturoiul a fost numit penicilină rusească. În ultimii ani, oamenii de ştiinţă au studiat efectele benefice ale usturoiului asupra sistemului circulator.

Aşadar, usturoiul are proprietăţi remarcabile atât ca aliment, cât şi ca medicament. Se poate spune că gustul şi mirosul său sunt cu adevărat unice. Dar unde a fost cultivat pentru prima dată usturoiul? Unii botanişti sunt de părere că planta e originară din Asia Centrală, iar de aici s-a răspândit în toată lumea. Dar haideţi să vizităm un loc minunat al emisferei vestice unde usturoiul este renumit!

Cultivarea usturoiului în Constanza

În Valea Constanza din Republica Dominicană, clima e temperată. La adăpostul munţilor, valea e binecuvântată cu un sol fertil şi precipitaţii abundente. Constanza este un loc ideal pentru cultivarea usturoiului.

În septembrie sau octombrie, agricultorii curăţă terenul şi îl ară, lăsând şanţuri adânci între straturile înălţate, late de aproape 1 m. Pe aceste straturi, fac trei sau patru şanţuri mai puţin adânci, în care vor planta usturoiul. Între timp, muncitorii desfac căpăţânile în căţei. Apoi lasă în apă căţeii de usturoi timp de 30 de minute, după care îi pun în şanţurile mai mici pregătite în acest scop. În Republica Dominicană,  iernile sunt blânde, fiind prielnice creşterii usturoiului.

În martie sau aprilie începe recoltarea. Muncitorii smulg cu rădăcină plantele mature şi le lasă pe câmp vreo cinci sau şase zile. Apoi le adună, le taie rădăcinile şi frunzele, după care pun bulbii curaţi în containere deschise, numite cribas. Containerele pline sunt lăsate la soare o zi ca usturoiul să se usuce şi astfel se poate păstra mai mult timp. Acum e numai bun de dus la piaţă!

Mic, mic, dar miroase . . .

Când vă aşezaţi la masă în faţa unei apetisante tocăniţe ori salate, nasul vă va „avertiza“ imediat dacă mâncarea conţine usturoi. Dar de ce când e în căpăţână, nedesfăcut, nu miroase deloc? Usturoiul conţine substanţe chimice puternice, care nu vin în contact unele cu altele decât atunci când căţelul e pisat, tăiat sau zdrobit. Când tăiaţi mărunt un căţel de usturoi, o enzimă numită aliinază vine în contact cu o substanţă numită aliină. Are loc o reacţie instantanee, rezultând alicina, substanţa ce îi dă usturoiului gustul şi mirosul său specific.

Când muşcaţi dintr-un căţel de usturoi proaspăt, în gură are loc o „explozie“ de alicină. Indiferent că această reacţie vă place sau nu, peste tot în jurul vostru se va simţi mirosul de usturoi. Dar ce-aţi putea face ca să nu vă mai miroasă gura aşa de tare? Încercaţi să mestecaţi câteva fire de pătrunjel sau nişte cuişoare; ele vor acoperi puternicul miros de usturoi.

Să ştiţi însă că mirosul vine în mare parte din plămâni, nu din gură. Când mâncaţi usturoi, el trece din aparatul digestiv în fluxul sanguin, care îl duce la plămâni. Din acest motiv, mirosul puternic se simte în respiraţie. Prin urmare, apa de gură şi pătrunjelul nu elimină complet mirosul de usturoi din respiraţie. Există vreo soluţie la această problemă? Nu prea. Doar dacă . . . toţi cei din jurul vostru ar mânca usturoi. Atunci, probabil, nimeni n-ar mai simţi mirosul şi n-ar avea ce să zică!

În multe ţări e greu de imaginat o mâncare fără usturoi. Dar chiar şi în zonele în care usturoiul e consumat în cantităţi moderate, mulţi recunosc că avantajele depăşesc cu mult orice neajuns.

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Usturoi lăsat la uscat după recoltare

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Valea Constanza

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

De ce miroase usturoiul doar după ce e zdrobit?