Cămile în Anzi?

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN PERU

EXISTĂ cămile în America de Sud? Pare ciudat chiar şi numai să ne imaginăm că în America de Sud ar trăi cămile. Şi asta deoarece cămila e un animal de deşert pe care îl întâlnim, de obicei, în Africa sau Asia. Totuşi, speciile de cămile care trăiesc în Africa şi Asia sunt înrudite cu familia lamelor * din America de Sud. Dar, spre deosebire de rudele lor de pe celelalte continente, lamele nu au cocoaşă. În plus, ele nu sunt mai înalte decât un om de înălţime medie şi nu ajung nici până la greabănul unui dromader sau al unei cămile bactriene.

Lamele sunt o prezenţă obişnuită în munţii Anzi, mai ales pe teritoriul Boliviei şi al Peruului. Ele pot fi întâlnite şi în alte zone ale Americii de Sud, cum ar fi Patagonia şi Ţara de Foc, din Argentina şi Chile.

Ceea ce ne fascinează în mod deosebit la aceste animale e mersul lor elegant şi rapid. La fel de impresionantă este şi agilitatea cu care lamele se caţără pe versanţii stâncoşi. Fiecare pas e amortizat de perniţele neobişnuite ale copitelor lor, cu mult superioare modernelor tipuri de încălţăminte sport.

 În Anzi, iarba e puţină, iar stratul de sol e subţire. Totuşi, lamele nu distrug atât de mult solul cu copitele lor cum fac caii şi catârii. În plus, conformaţia dinţilor şi a cerului gurii le permite să pască fără a distruge rădăcinile firelor de iarbă.

Cele mai multe animale nu reuşesc să trăiască la altitudini mari. Însă, lamele se simt bine chiar şi pe înălţimile Anzilor datorită numărului mare de hematii din sânge.

Acolo unde nu există lemne de foc, poate fi folosit bălegarul uscat al lamelor. Şi întrucât lamele sălbatice îşi marchează teritoriul cu grămăjoare de bălegar, pentru localnici nu e deloc greu să strângă „bălegar de foc“. Spre deosebire de copaci, bălegarul nu trebuie tăiat, iar în aerul uscat al Anzilor se usucă repede.

În trecut, lamele au fost folosite în ritualurile religioase. De exemplu, populaţia chiribaya din sudul Perului obişnuia să îngroape sub podeaua casei lor lame-alpaca şi lame domestice care fuseseră sacrificate. Istoricii susţin că, în fiecare lună lunară, în Huayaca Pata, principala piaţă a oraşului Cuzco, erau sacrificate sute de lame albe — obţinute în urma unor încrucişări. Cu ocazia sărbătorii Inti Raymi erau sacrificate mai puţine lame în cinstea zeului-soare. În prezent, lamele sunt rareori folosite în ritualuri, însă carnea lor — care seamănă la gust cu carnea de miel — e foarte apreciată.

Cu mult timp înainte de a se fi inventat frigiderul, incaşii uscau carnea de lamă şi o păstrau la rece. De fapt, temperaturile şi presiunea atmosferică scăzute din Anzi creau condiţiile ideale pentru aceasta. Carnea uscată era numită ch’arki. În româneşte, acestui tip de carne i se spune pastramă.

Bineînţeles că trebuie să apreciem aceste frumoase animale nu doar pentru serviciile pe care le aduc ele omului, ci şi pentru că sunt o parte a minunatei creaţii a lui Dumnezeu, creaţie care Îi aduce laude! — Psalmul 148:10, 13.

[Notă de subsol]

^ par. 3 În America de Sud trăiesc patru varietăţi de lame: lama-alpaca, guanaco, lama domestică şi vicuna. Prin încrucişarea lor se obţin însă hibrizi.

 [Chenarul/Fotografiile de la pagina 16]

Guanaco — O frumuseţe ce nu se dă bătută

Când vezi un animal aşa de frumos şi de delicat simţi parcă dorinţa să-l ocroteşti. Însă lamele guanaco trăiesc, în general, în regiuni cu cele mai vitrege condiţii, de la înălţimile Anzilor până în sudul continentului, în Patagonia şi în Ţara de Foc din Argentina şi Chile. În aceste ţinuturi neospitaliere, guanaco se hrăneşte cu tulpinile şi rădăcinile plantelor şi îşi potoleşte setea chiar şi cu apă care nu e bună de băut. Guanaco e o bună înotătoare şi poate alerga cu o viteză de până la 65 km/h. Genele dese îi protejează ochii de vânt, soare şi praf. Din nefericire, braconierii au vânat-o cu lăcomie pentru carnea, pielea şi lâna ei, care e mai moale decât lâna lamei-alpaca.

[Provenienţa fotografiilor]

© Joe McDonald

[Chenarul/Fotografia de la pagina 16]

Alpaca — Înfofolită în haine groase

Într-un ţinut în care temperaturile sunt mereu scăzute şi pot înregistra pe parcursul unei singure zile variaţii de 50°C, alpaca poartă „un pulover“ de lână gros, miţos. Firul din lâna moale a lamei-alpaca e mai rezistent decât cel din lâna de oaie. Deşi botul ascuţit le ajută să ajungă la firele de iarbă ce cresc în crăpăturile stâncilor din Anzi, aceste animale drăguţe preferă zonele mlăştinoase unde iarba e mai fragedă. Dar, la fel ca celelalte lame, alpaca poate trăi multe zile fără apă.

 [Chenarul/Fotografia de la pagina 17]

Vicuna — Îmbrăcată în „haine de lux“

Deşi trăieşte pe înălţimile Anzilor, unde temperaturile coboară, de obicei, până la limita îngheţului, vicuna e îmbrăcată destul de bine: poartă o „haină“ uşoară, cu firul scurt, dintr-o fibră considerată în întreaga lume drept fibra animală de cea mai bună calitate. Vicuna are pe piept un smoc de lână, ce seamănă cu un fular. De la o vicuna adultă se poate obţine la fiecare doi ani aproape 1 kg de lână, motiv pentru care această fibră e un produs rar şi foarte scump. Un metru de ţesătură fină din lână de vicuna poate costa peste 2 500 de euro.

Pe vremea Imperiului Incaş, vicuna era ocrotită prin lege. La sărbătoarea tunsului, numită chaccu, numai familia regală avea privilegiul să poarte haine din lână de vicuna. Recent, această sărbătoare a fost organizată din nou şi s-au emis iar legi împotriva braconajului, menite să protejeze această varietate de lamă.

Cu ocazia sărbătorii se prind vicune sălbatice folosindu-se capcane uriaşe de tip pâlnie cu o deschidere de 300 m. Vicunele prinse sunt tunse, după care li se dă drumul.

[Provenienţa fotografiei]

© Wilfredo Loayza/PromPerú

[Chenarul/Fotografiile de la pagina 17]

Lama domestică — „Calul de povară“ al Anzilor

Nu are nici forţa unui măgar, nici viteza unui cal. Şi totuşi, lama îi depăşeşte pe amândoi, fiind un animal de povară valoros. De fapt, ea poate duce în spate o greutate de până la 60 kg. Dacă simte cumva că povara e prea grea, lama va rămâne aşezată şi n-o veţi urni din loc decât dacă îi veţi uşura povara până la greutatea dorită de ea. Dacă încercaţi s-o obligaţi, s-ar putea ca lama să regurgiteze mâncarea din primul burduf al stomacului ei — care are trei părţi — şi să o scuipe spre voi cu o precizie şi o forţă uimitoare.

Cu toate acestea, lama e, de obicei, un animal docil, iar un stăpân blând poate conduce o caravană lungă de lame domestice prin ţinuturile muntoase neospitaliere, locuri în care alte animale de povară n-ar rezista din cauza lipsei de oxigen. Datorită acestei capacităţi de a străbate zone muntoase, lama domestică a început să fie folosită ca animal de povară nu numai în munţii Anzi, ci şi în Alpii din Italia. Funia, harnaşamentul şi pătura folosite la cărăuşie pot fi făcute chiar din lână de lamă domestică.

[Provenienţa fotografiilor]

© Anibal Solimano/PromPerú

[Legenda fotografiei de la pagina 18]

O lamă-alpaca tunsă de curând

[Legenda fotografiei de la pagina 18]

Acestui pui de lamă domestică i s-a pus un ciucure ca semn de recunoaştere

[Provenienţa hărţii şi a fotografiilor de la pagina 15]

Harta: Mountain High Maps® Copyright © 1997 Digital Wisdom, Inc.; lame domestice: © Alejandro Balaguer/PromPerú