Salt la conţinut

Salt la al doilea meniu

Salt la cuprins

Martorii lui Iehova

Română

Treziţi-vă!  |  8 aprilie 2004

Moise — Mit sau realitate?

Moise — Mit sau realitate?

CÂND a venit pe lume, asupra lui Moise apăsa umbra morţii. Se născuse în mijlocul unui popor de familii nomade, care veniseră în Egipt cu tatăl lor, Iacov, sau Israel, pentru a scăpa de foamete. Zeci de ani trăiseră în pace alături de vecinii lor egipteni. Dar, la un moment dat, a avut loc o schimbare ce nu prevestea nimic bun. Iată ce se spune în acest sens într-o valoroasă scriere istorică: „Peste Egipt s-a ridicat un nou împărat . . . El a zis poporului Său: «Iată, poporul fiilor lui Israel este mai numeros şi mai puternic decât noi. Hai să ne purtăm cu înţelepciune faţă de el, ca să nu se înmulţeasc㻓. Ce plan au urzit egiptenii? Ei s-au gândit să ţină sub control creşterea populaţiei evreieşti ‘obligându-i pe israeliţi la o muncă aspră’, iar mai târziu poruncindu-le moaşelor evreice să ucidă orice copil de parte bărbătească născut în acest popor (Exodul 1:8–10, 13, 14). Însă moaşele pline de curaj nu au dat ascultare poruncii, iar israeliţii au continuat să se înmulţească. De aceea, faraonul Egiptului a mai dat o poruncă: „Să aruncaţi în fluviu pe orice fiu care se va naşte“. — Exodul 1:22.

Un cuplu de israeliţi, Amram şi Iochebed, „nu s-au temut de ordinul regelui“ (Evrei 11:23). Iochebed a născut un fiu despre care avea să se spună mai târziu că era „de o frumuseţe divină“ * (Faptele 7:20). Probabil că, în vreun fel, ei şi-au dat seama că acest copil se bucura de favoarea lui Dumnezeu. Indiferent care a fost situaţia, ei n-au vrut să-şi lase copilul să fie ucis. Cu riscul vieţii, ei s-au hotărât să-l ascundă.

După trei luni, părinţii lui Moise nu l-au mai putut ţine ascuns şi au trebuit să găsească o soluţie. Iochebed l-a aşezat într-o bărcuţă de papirus pe care a lăsat-o să plutească pe Nil. Fără să-şi dea seama, ea l-a „lansat“ pe Moise în istorie! — Exodul 2:3, 4.

Evenimente credibile?

În zilele noastre, mulţi erudiţi consideră că aceste evenimente nu sunt decât ficţiune. „De fapt, nu s-a găsit nici cea mai mică dovadă arheologică explicită pentru [perioada] în care copiii lui Israel au stat în Egipt“, se spune în Christianity Today. Deşi lipsesc dovezile fizice directe, există totuşi o mulţime de dovezi indirecte, care arată că relatarea biblică e credibilă. Iată ce spune egiptologul James Hoffmeier în cartea sa Israel in Egypt: The Evidence for the Authenticity of  the Exodus Tradition: „Dovezile arheologice atestă cu claritate că pe teritoriul Egiptului veneau deseori popoare din Levant [ţări aflate pe litoralul estic al Mediteranei], mai ales din cauza unor factori climaterici care provocau seceta în acea regiune. . . . Astfel, în perioada cca. 1800–1540 î.e.n., în Egipt au migrat unele popoare semite din vestul Asiei“.

În plus, de mult timp e recunoscută exactitatea descrierii biblice referitoare la sclavia egipteană. Iată ce se spune în cartea Moses — A Life: „Relatarea biblică despre oprimarea israeliţilor e confirmată de o binecunoscută pictură găsită într-un mormânt din perioada Egiptului antic, în care se poate vedea în cele mai mici detalii un grup de sclavi făcând cărămizi de lut“.

 Şi descrierea micuţei arce folosite de Iochebed pare a fi adevărată. Biblia spune că a fost făcută din papirus, care „era utilizat în mod obişnuit de egipteni pentru ambarcaţiuni uşoare şi rapide“, se arată în lucrarea Commentary, editată de F. C. Cook.

Totuşi, nu e greu de crezut că un conducător al unei naţiuni ar putea ordona uciderea cu sânge rece a unor prunci? Eruditul George Rawlinson ne reaminteşte următoarele: „Infanticidul . . . a fost practicat pe scară largă în diferite părţi ale lumii şi în diferite epoci, fiind considerat o practică obişnuită“. De fapt, nu trebuie să căutăm prea mult în istoria contemporană pentru a găsi exemple de ucidere în masă la fel de înfiorătoare. S-ar putea ca relatarea biblică să fie tulburătoare, dar, din nefericire, e cât se poate de credibilă.

Adoptat în casa faraonului

Iochebed nu şi-a lăsat bebeluşul în voia soartei. Ea „a aşezat [arca] între trestii, pe malul râului“. Probabil că a pus-o într-un loc în care spera să fie găsită. Aici se pare că obişnuia să se scalde fiica faraonului. *Exodul 2:2–4.

Micuţa arcă a fost descoperită imediat. Fiica faraonului a deschis-o „şi a văzut copilul: un băieţaş care plângea. I-a fost milă de el şi a zis: «Este un copil de-al evreilor!»“ Prinţesa egipteană a hotărât să-l adopte. Oricare ar fi fost numele dat de părinţii lui, acesta s-a pierdut. Azi, el e cunoscut în toată lumea după numele pus de mama sa adoptivă: Moise *. — Exodul 2:5–10.

E plauzibil oare să credem că o prinţesă egipteană ar lua acasă un asemenea copil? Da, întrucât religia egipteană susţinea că fără fapte bune nu se putea ajunge la cer. Însă, iată ce spune arheologul Joyce Tyldesley referitor la adopţie: „Femeile egiptene erau egale cu bărbaţii. Ele aveau aceleaşi drepturi din punct de vedere juridic şi economic, cel puţin teoretic, şi . . . puteau adopta copii“. De fapt, un papirus antic, numit Papirusul adopţiei, demonstrează că o stăpână egipteană a adoptat o sclavă. Iar în ce priveşte angajarea mamei lui Moise ca doică, The Anchor Bible Dictionary spune următoarele: „Plata primită de mama naturală a lui Moise ca să-l alăpteze . . . ne aminteşte de o practică similară ce figurează în contractele de adopţie din Mesopotamia“.

Dar, întrucât fusese adoptat, avea oare să i se ascundă lui Moise originea lui evreiască, fiind considerată dezonorantă? Unele producţii hollywoodiene au prezentat astfel lucrurile. Însă Scripturile arată că nu a fost aşa. Cu multă abilitate Miriam, sora lui Moise, a făcut în aşa fel încât acesta să fie alăptat de propria lui mamă, de Iochebed. Cu siguranţă că această femeie temătoare de Dumnezeu nu avea să-i ascundă fiului ei adevărul! Şi dacă ne gândim că în antichitate copiii erau alăptaţi, de obicei, timp de mai mulţi ani, Iochebed a avut numeroase ocazii să-l înveţe pe Moise despre ‘Dumnezeul lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov’ (Exodul 3:6). Această educaţie spirituală de bază i-a prins bine lui Moise, întrucât, după ce a fost încredinţat fiicei faraonului, el „a fost instruit în toată înţelepciunea egiptenilor“. Ideea susţinută de istoricul Flavius Josephus, potrivit căreia Moise a fost ridicat la rangul de general într-un război purtat cu Etiopia, nu poate fi verificată. Totuşi, Biblia ne spune că Moise „era plin de putere în cuvintele şi faptele sale“. *Faptele 7:22.

La vârsta de 40 de ani, Moise era probabil pe punctul de a deveni un important conducător egiptean. Ar fi putut să aibă putere şi bogăţie dacă ar fi rămas în casa faraonului. Dar s-a întâmplat ceva, iar cursul vieţii i s-a schimbat pentru totdeauna.

 Exilul în Madian

Într-o zi, Moise „a văzut pe un egiptean bătând pe un evreu, unul dintre fraţii săi“. Ani la rând, el se bucurase de avantajele ambelor sale „origini“, cea evreiască şi cea egipteană. Dar când a văzut că un frate israelit era bătut — probabil că aproape era să fie omorât în bătaie —, Moise a înţeles că trebuia să ia o hotărâre decisivă (Exodul 2:11). El „a refuzat să fie numit fiul fiicei lui faraon şi a ales mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu“. — Evrei 11:24, 25.

Moise a acţionat rapid, fără cale de întoarcere: „A lovit pe egiptean şi l-a ascuns în nisip“ (Exodul 2:12). Această acţiune nu poate fi considerată gestul unui om „ce-şi ieşea repede din fire“, cum a pretins un critic. A fost, mai degrabă, o acţiune care — deşi greşită — a demonstrat credinţă în promisiunea lui Dumnezeu că Israelul avea să fie eliberat din Egipt (Geneza 15:13, 14). Probabil că Moise, în naivitatea lui, a crezut că prin fapta lui ar fi stârnit revolta evreilor (Faptele 7:25). Spre dezamăgirea lui, fraţii săi israeliţi n-au vrut să-l recunoască drept conducător al lor. Când vestea uciderii egipteanului a ajuns la urechile faraonului, Moise a fost nevoit să fugă, apucând calea exilului. El s-a stabilit în Madian, unde s-a căsătorit cu o femeie pe nume Sefora, fiica lui Ietro, căpetenia unui trib de nomazi.

Timp de 40 de ani, care au trecut foarte greu, Moise a dus o viaţă simplă, de păstor. Speranţele lui de a-i elibera pe israeliţi se spulberaseră. Dar, într-o zi, pe când păştea turmele lui Ietro într-un loc din apropierea muntelui Horeb, îngerul lui Iehova i-a apărut în mijlocul unui rug aprins. Imaginaţi-vă scena! Dumnezeu îi porunceşte lui Moise: „Scoate din Egipt pe poporul Meu, pe fiii lui Israel“. Ezitând, Moise îi răspunde foarte nesigur de sine: „Cine sunt eu, ca să mă duc la faraon şi să scot din Egipt pe fiii lui Israel?“ El îşi dezvăluie chiar un defect pe care unii producători de filme îl trec cu vederea: după cât se pare, Moise are o deficienţă de vorbire. Ce mare diferenţă între el şi eroii miturilor şi ai legendelor antice! În cei 40 de ani cât a fost păstor, acest bărbat a devenit mai umil şi mai blând. Deşi Moise nu e sigur de sine, Dumnezeu n-are nici cea mai mică îndoială că e pregătit pentru a fi conducătorul israeliţilor. — Exodul 3:1—4:20.

Eliberarea din Egipt

Moise pleacă din Madian şi se înfăţişează înaintea faraonului, cerându-i să elibereze poporul lui Dumnezeu. Întrucât faraonul refuză cu încăpăţânare, Egiptul e lovit de zece plăgi devastatoare. Când în cea de-a zecea plagă moare întâiul-născut al Egiptului, faraonul, cu inima zdrobită, îi lasă în sfârşit pe israeliţi să plece. — Exodul, capitolele 5–13.

 Pentru majoritatea cititorilor, aceste evenimente sunt bine cunoscute. Dar au avut loc în realitate? Unii susţin că, întrucât numele faraonului nu e precizat, trebuie să fie vorba de ficţiune. * James Hoffmeier, citat mai înainte, precizează însă că scribii egipteni omiteau adesea intenţionat numele duşmanilor faraonului. El afirmă: „Cu siguranţă, istoricii nu vor respinge campania militară întreprinsă de Tuthmosis al III-lea la Meghido, contestându-i istoricitatea pe motiv că numele regelui Cadesului şi cel al regelui Meghidoului nu sunt consemnate“. După părerea lui James Hoffmeier, numele faraonului n-a fost menţionat din „motive teologice bine întemeiate“. Un motiv ar fi că în acest mod relatarea biblică atrage atenţia asupra lui Dumnezeu, şi nu asupra faraonului.

Dar chiar şi aşa, criticii nu admit că a existat un exod al evreilor. Eruditul Homer Smith susţine că o ieşire în masă din Egipt „ar fi avut cu siguranţă un puternic răsunet în istoria egipteană sau cea siriană. . . . Ar fi mai plauzibil să credem că legenda despre acest exod este, de fapt, relatarea distorsionată şi fictivă a fugii în Palestina a câtorva israeliţi“.

E adevărat că nu s-a găsit nici o consemnare egipteană referitoare la acest eveniment. Dar  egiptenii nu ezitau să modifice consemnările istorice când adevărul se dovedea a fi umilitor pentru ei sau când era potrivnic intereselor lor politice. După ce a urcat pe tron, Tuthmosis al III-lea a încercat să şteargă amintirea predecesoarei sale, Hatshepsut. Iată ce spune în acest sens egiptologul John Ray: „Inscripţiile ei au fost şterse, obeliscurile ei împrejmuite cu ziduri, iar peste monumentele ei s-a aşternut uitarea. Numele ei nu apare deloc în analele de mai târziu“. Şi în timpurile moderne s-a încercat să se modifice sau să se ascundă unele evenimente umilitoare.

Iar în ce priveşte lipsa dovezilor arheologice care să ateste şederea temporară a evreilor în pustiu, trebuie să ne amintim că ei erau un popor nomad. Aşadar, n-au construit oraşe, nici n-au făcut agricultură. Se presupune că n-au lăsat decât urme de paşi pe nisip. Însă dovezi convingătoare ale pelegrinării israeliţilor prin pustiu pot fi găsite chiar în Biblie. În paginile acestei cărţi sacre se face adesea referire la această perioadă (1 Samuel 4:8; Psalmul 78; Psalmul 95; Psalmul 106; 1 Corinteni 10:1–5). De remarcat că şi Isus Cristos a recunoscut că evenimentele din pustiu au avut într-adevăr loc. — Ioan 3:14.

Aşadar, relatarea biblică despre Moise e în mod indiscutabil credibilă şi adevărată. Totuşi, am analizat viaţa unei persoane care a trăit cu mult timp în urmă. Cum ne poate influenţa Moise azi?

^ par. 3 Literal: „frumos pentru Dumnezeu“. Potrivit lucrării The Expositor’s Bible Commentary, e posibil ca expresia să se fi referit nu numai la trăsăturile fizice deosebite ale copilului, ci şi la „calităţile inimii sale“.

^ par. 11 Îmbăiatul în apele Nilului „era un obicei în Egiptul antic“, se arată în Commentary. „[Egiptenii] se închinau Nilului întrucât se credea că provine . . . din Osiris, iar apelor sale li se atribuiau puteri deosebite, dătătoare de viaţă şi de fertilitate“.

^ par. 12 Etimologia acestui nume constituie un subiect de controversă în rândul erudiţilor. În ebraică, Moise înseamnă „scos; salvat din apă“. Potrivit istoricului Flavius Josephus, numele Moise e compus din două cuvinte egiptene care înseamnă „apă“ şi „salvat“. Şi în prezent există erudiţi care sunt de părere că numele Moise e de origine egipteană, dar susţin că ar însemna, probabil, „Fiu“. Argumentul lor este că „Moise“ se pronunţă la fel ca unele nume egiptene. Dar, întrucât nimeni nu ştie exact pronunţia din ebraica veche sau din limba egipteană vorbită în antichitate, aceste teorii sunt simple speculaţii.

^ par. 14 În cartea Israel in Egypt se spune: „Întreaga poveste a lui Moise crescut la curtea regală a Egiptului pare de domeniul ficţiunii. Dar o examinare mai atentă a vieţii de la curte în perioada Regatului Nou ne dezvăluie că lucrurile nu stau chiar aşa. Tuthmosis al III-lea . . . a început să-i aducă în Egipt pe prinţii regatelor vasale din vestul Asiei, pentru a-i învăţa obiceiurile egiptene. . . . Astfel, nu era neobişnuit ca la curtea egipteană să trăiască prinţi şi prinţese străine“.

^ par. 22 Unii istorici susţin că faraonul din cartea biblică Exodul era Tuthmosis al III-lea. Alţii sunt de părere că a fost Amenophis al II-lea sau Ramses al II-lea. Din cauza confuziei ce domneşte în cronologia egipteană, nu se poate şti cu exactitate cine era faraonul care a domnit în vremea aceea.