Calea de nord-vest — un vis devenit realitate?

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN FINLANDA

CÂND vorbim despre încălzirea globală, ne gândim de obicei la efectele ei negative. Cu toate acestea, ea poate duce la împlinirea celui mai drag vis al marinarilor: deschiderea căii de nord-vest. Potrivit revistei Science, pe această cale de legătură dintre Atlantic şi Pacific — aflată la nord de America — traficul ar putea să se desfăşoare cu regularitate în următorii 100 de ani. „Acest drum maritim ar putea scurta cu 11 000 km ruta Europa-Asia prin Canalul Panama şi cu 19 000 km ruta de-a lungul Capului Horn pentru superpetrolierele care nu se pot strecura prin Canalul Panama“, se explică în Science.

Oamenii s-au gândit la această cale maritimă încă de acum 500 de ani. Primele încercări de a găsi o trecere nordică datează de pe vremea când Cristofor Columb a descoperit America. În 1497, John Cabot e însărcinat de regele Angliei, Henric al VII-lea, să găsească un drum spre Orient. Asemenea lui Columb, Cabot porneşte din Europa spre vest, însă, la un moment dat, se îndreaptă spre nord. Când acostează, după câte se pare, în Terra Nova (Newfoundland), aflată în America de Nord, Cabot e sigur că a ajuns în Asia. Deşi mai târziu s-a înţeles că o întreagă Lume Nouă se întindea între Europa şi Asia, visul unui drum nordic spre Orient nu a fost uitat. Se putea oare călători pe la nord de acest continent nou descoperit?

O barieră de gheaţă

În teorie, a găsi şi a străbate calea de nord-vest părea ceva simplu. În practică însă, clima aspră din ţinuturile arctice a făcut ca această misiune să fie mai grea decât şi-ar fi putut imagina cineva. Cel mai mare obstacol a fost gheaţa. „Purtate de curenţi încoace şi încolo, sloiurile de gheaţă făceau loc corăbiilor, pentru ca apoi să le prindă din nou ca într-o capcană şi uneori chiar să le zdrobească“, scrie James Delgado în cartea sa Across the Top of the World.

Sir Martin Frobisher a condus prima expediţie la nord de continentul american prin Oceanul Arctic pentru a găsi calea de nord-vest. Pe tot parcursul călătoriei sale, el a avut de înfruntat gheaţa. În 1576, el pleacă din Londra cu o flotilă alcătuită din două corăbii şi un vas mai mic. Frobisher întâlneşte în drumul său şi nişte eschimoşi, locuitori ai ţinuturilor arctice. La început, el crede că sunt foci sau morse, „însă, apropiindu-se, îşi dă seama că, de fapt, erau nişte oameni în bărci mici de piele“, se spune într-o carte despre călătoria lui Frobisher. În total, el face trei expediţii în Arctica, dar nici una nu duce la descoperirea trecerii de nord-vest. Însă, din fericire, Frobisher se întoarce teafăr din toate aceste călătorii! Acest lucru nu se poate  spune şi despre ceilalţi exploratori care au pornit în căutarea legendarei căi maritime. Pentru mulţi, ţinuturile arctice cu gheţurile lor, cu frigul şi lipsa alimentelor proaspete au fost de nesuportat. În următorii ani însă, zeci de vase şi mii de oameni au luat-o spre nord, încercând să-şi croiască drum printre gheţuri.

Unde e Franklin?

În secolul al XIX-lea, în dorinţa de a găsi calea nord-vestică, amiralitatea britanică organizează câteva expediţii mari. Una dintre acestea are un deznodământ tragic. Sir John Franklin, un explorator încercat al ţinuturilor arctice, e numit să conducă expediţia. Se instalează motoare cu aburi la două vase. Ambele nave au la bord oamenii cei mai calificaţi din marină, precum şi provizii suficiente pentru trei ani. Se acordă o mare atenţie şi stării de spirit a echipajului. De pildă, există biblioteci bogate şi chiar flaşnete. Iată ce scrie un ofiţer, membru al acestei expediţii: „Nu ştiu dacă ne lipseşte vreun lucru de care am avea nevoie şi nu cred că aş vrea să mai iau ceva cu mine dacă aş merge pentru vreo oră-două în Londra“. Expediţia începe în Anglia, în mai 1845, şi se termină în Golful Baffin, în luna iulie.

Se scurge un an. Apoi încă unul. În cele din urmă, trec cei trei ani pentru care se pregătiseră de ce era mai greu. Însă de expediţia lui Franklin nu se mai aude nimic. Dispariţia misterioasă a celor două vase cu echipajele lor duce la sporirea numărului de călătorii în ţinuturile arctice. Zecile de expediţii care au urmat au explicat nu numai soarta expediţiei lui Franklin, ci şi misterul căii de nord-vest.

Căpitanul Robert McClure a fost comandant pe unul dintre cele două vase ale unei expediţii organizate în căutarea exploratorului. Plecând din Londra în 1850, cele două nave o iau prin Pacific şi se apropie de coasta nordică a Americii prin Strâmtoarea Bering. Fără să ezite, McClure lasă în urmă un vas şi se îndreaptă cu celălalt spre Oceanul Arctic. Nu după mult timp, el se află în apele unde, până atunci, nu ajunsese nici un european. Înfruntând multe primejdii, ajunge în cele din urmă pe coasta Insulei Banks, unde observă ceva deosebit de interesant: se afla pe aceeaşi insulă pe care o zărise Edward Parry cu mulţi ani în urmă, pe când venea dinspre est pentru a găsi calea de nord-vest! Dacă McClure reuşea să ajungă de partea cealaltă a insulei, s-ar fi reuşit străbaterea întregii căi de nord-vest.

Însă gheţurile îl prind în capcana lor. Doi ani mai târziu, McClure şi membrii echipajului său se află tot în strânsoarea gheţurilor. Când cred că nu mai au nici o speranţă, ei văd la orizont nişte oameni apropiindu-se de vas. Pare un miracol. Henry Kellett, căpitanul unei alte expediţii, găsise un mesaj lăsat de McClure pe Insula Melville şi îi trimisese ajutoare. Oamenii lui McClure, din care jumătate muriseră, sunt luaţi la bordul vasului lui Kellett şi duşi pe ţărmurile natale, pe ruta estică. Dar Kellett ajunsese pe coasta nordică a Americii venind dinspre Atlantic! McClure „a fost astfel primul care a străbătut calea de nord-vest, cu toate că s-a folosit de mai multe vase şi a mers uneori şi pe jos“, se spune în The New Encyclopædia Britannica.

Dar care a fost soarta expediţiei lui Franklin? Câteva indicii dezvăluie unele lucruri despre evenimentele petrecute după anul 1845. Ambele vase ale expediţiei au fost prinse în gheţuri în Strâmtoarea Victoria circa 18 luni, timp în care mai mulţi oameni din echipaj, inclusiv Franklin, au murit. Supravieţuitorii au decis să părăsească vasele şi să o ia pe jos înspre sud, dar, fiind deja slăbiţi, au murit pe drum. Nici unul nu a scăpat cu viaţă. Se mai fac şi acum speculaţii cu privire la soarta expediţiei. Printre explicaţiile morţii rapide a echipajului a fost menţionată până şi intoxicaţia cu plumb cauzată de cutiile de conserve.

 Prima reuşită

Deşi existenţa căii de nord-vest era deja dovedită, traficul pe acest drum nu începe decât în secolul al XX-lea. Tânărul Roald Amundsen a condus o expediţie la care au luat parte şapte norvegieni. Aceasta a fost un succes. Ei au folosit o barcă mică de pescuit, numită Gjøa, total diferită de impunătoarele nave de război britanice. Ambarcaţiunea cu pescaj mic s-a dovedit un mijloc de transport perfect în Oceanul Arctic, plin de strâmtori înguste, stânci şi bancuri de nisip. În 16 iunie 1903, Amundsen şi oamenii lui pornesc din Oslo, pe ruta estică, în lunga expediţie la nord de continentul american. Doi ani mai târziu, în 27 august 1905, echipajul aflat la bordul vasului Gjøa observă o balenieră care ajunsese în Oceanul Arctic pe ruta vestică, prin Strâmtoarea Bering. Iată ce scrie Amundsen despre această întâlnire: „Calea de nord-vest a fost străbătută! Visul meu din copilărie a devenit în acest moment realitate . . . Mi-au dat lacrimile de bucurie“.

Cu toate acestea, până în momentul de faţă, traficul pe calea de nord-vest nu s-a putut desfăşura cu regularitate. De la Amundsen încoace, mai multe vase au navigat la nord de America, totuşi, o asemenea călătorie nu este uşor de făcut nici acum. Dar, în curând, lucrurile ar putea să se schimbe.

O soluţie neaşteptată

Acum, gheţurile din ţinuturile arctice se topesc cu o viteză uimitoare. Din această cauză, în anul 2000, un vas al poliţiei canadiene a putut străbate calea de nord-vest în aproximativ o lună. După călătorie, ziarul The New York Times i-a luat un interviu căpitanului de vas, sergentul Ken Burton. Acesta era îngrijorat că gheaţa nu le-a creat deloc probleme: „Erau câteva aisberguri, dar nu au fost o piedică în drumul nostru. Am văzut câteva sloiuri mici de gheaţă plutitoare, formate de-a lungul anilor, dar ne-am putut strecura printre ele“. Potrivit revistei Science, „suprafaţa gheţurilor arctice s-a micşorat în ultimii 20 de ani cu 5%, grosimea stratului de gheaţă a scăzut, iar modelele climaterice arată că va continua să scadă deoarece temperatura pe glob e în creştere“. Acest articol face referire la un raport dat publicităţii de U.S. Arctic Research Commission (Comisia Americană de Cercetări în zona Oceanului Arctic) care estimează că, în zece ani, chiar şi „vasele care nu sunt special echipate pentru a înfrunta gheaţa vor putea naviga cel puţin o lună în timpul verii“ pe calea de nord-vest.

În mod paradoxal, „stând acasă şi arzând miliarde de tone de combustibili fosili“, oamenii vor împlini un vis pentru a cărui realizare au depus odată eforturi uriaşe, se afirmă în revista Science. Însă cercetătorii sunt îngrijoraţi din cauza efectelor pe care topirea gheţurilor şi traficul maritim regulat le vor avea asupra eschimoşilor, a urşilor polari şi a morselor. În plus, faptul că trecerea de nord-vest poate fi acum străbătută ar putea da naştere la conflicte de natură politică. Ce altceva ar mai putea însemna descoperirea căii de nord-vest? Numai timpul ne-o va spune.

 [Harta de la pagina 23]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

Ruta parcursă de Martin Frobisher în 1578

Ruta parcursă de John Franklin în 1845–1848

Ruta parcursă de Robert McClure în 1850–1854

Ruta parcursă de Roald Amundsen în 1903–1905

(Liniile punctate indică ruta interinsulară)

Polul Nord

RUSIA

ALASKA, S.U.A.

CANADA

GROENLANDA

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

John Cabot

[Provenienţa fotografiei]

Culver Pictures

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Sir Martin Frobisher

[Provenienţa fotografiei]

Pictură de Cornelis Ketel/Dictionary of American Portraits/Dover Publications, Inc., 1967

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Sir John Franklin

[Provenienţa fotografiei]

National Archives of Canada/C-001352

[Legenda fotografiilor de la pagina 23]

Robert McClure şi vasul său „Investigator“ (jos)

[Provenienţa fotografiilor]

National Archives of Canada/C-087256

National Archives of Canada/C-016105

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Roald Amundsen

[Provenienţa fotografiei]

Fraţii Brown

[Legenda fotografiei de la pagina 24]

Acum ţinutul îngheţat e mai uşor de explorat ca urmare a creşterii temperaturii pe glob

[Provenienţa fotografiei]

Kværner Masa-Yards

[Provenienţa ilustraţiei de la pagina 21]

Din cartea The Story of Liberty, 1878