Comunicarea în lumea înconjurătoare

„Fără comunicare orice făptură ar fi doar o insulă izolată.“ — Limbajul animalelor, de Stephen Hart.

ÎNTR-UN colţ de pădure, într-o savană sau chiar în grădina voastră, câteva animale comunică de zor. Cartea Limbajul animalelor spune: „Animalele îşi folosesc toate simţurile, fac tot felul de semne cu coada, aripile sau înotătoarele, adoptă diferite poziţii ale corpului, transmit şi primesc semnale olfactive subtile — sau mai puţin subtile, ca în cazul sconcşilor speriaţi —, chiţăie, cârâie, cântă şi ciripesc, emit şi primesc semnale electrice şi luminoase, îşi schimbă culoarea pielii, «dansează» şi chiar lovesc uşor suprafaţa pe care umblă făcând-o să vibreze“. Dar ce semnificaţie au toate aceste semnale?

Oamenii de ştiinţă încearcă să le afle semnificaţia prin observaţii atente. Iată, de pildă, ce au remarcat: Când găina-bantam (pasăre domestică de talie mică) vede un prădător, precum nevăstuica, ea scoate nişte sunete ascuţite cuc, cuc, cuc ca să-şi avertizeze „suratele“. Dar dacă zăreşte un şoim, ea scoate un ţipăt prelung şi strident. Celelalte găini-bantam răspund prompt, în funcţie de ameninţare. Asta arată că ele comunică informaţii pline de semnificaţie. Şi alte păsări au fost observate scoţând sunete distincte în funcţie de pericol.

„O metodă principală de studiere a comunicării între animale este să se înregistreze semnalul de interes şi să se pună înregistrarea unor animale pentru a se urmări dacă acestea reacţionează într-un mod previzibil“, se spune în cartea Songs, Roars, and Rituals — Communication in Birds, Mammals, and Other Animals, de Lesley Rogers şi Gisela Kaplan. Experimentele efectuate pe bantami cu ajutorul acestei metode au dat aceleaşi rezultate cu cele înregistrate în habitatul natural al păsărilor. Metoda se poate aplica şi la păianjeni. Pentru a vedea ce anume atrage femelele păianjen (familia Lycosidae) la masculii ce le curtează — care încearcă să le impresioneze mişcându-şi picioarele din faţă păroase —, cercetătorii au făcut un experiment. Au înregistrat pe o casetă video un păianjen mascul şi, cu ajutorul computerului, au îndepărtat părul de pe picioarele lui. Când i-au pus femelei înregistrarea video, ea şi-a pierdut dintr-o dată orice interes faţă de mascul. Care a fost concluzia? Femelele păianjen sunt atrase doar de masculii ce le curtează mişcându-şi picioarele acoperite cu păr!

 Comunicare prin semnale olfactive

Multe animale îşi transmit semnale prin nişte substanţe chimice puternice numite feromoni, secretate de obicei de anumite glande, sau prin urină şi fecale. Aşa cum gardul şi plăcuţa cu nume sau cu număr indică şi identifică proprietatea unei persoane, feromonii marchează şi delimitează teritoriul anumitor animale, printre care pisicile şi câinii. Deşi invizibili, feromonii reprezintă un mijloc foarte eficient de marcare a teritoriului, care le ajută pe animalele din aceeaşi specie să păstreze distanţa optimă între ele.

Dar feromonii nu au numai rolul de a marca teritoriul. Ei sunt asemenea unui „avizier“ chimic pe care celelalte animale îl „citesc“ cu mare interes. În cartea How Animals Communicate, de Jan Zdarek, se spune că semnalele olfactive „includ, după cât se pare, şi alte informaţii despre «proprietar», precum vârsta, sexul, forţa fizică şi alte capacităţi [inclusiv] faza ciclului de reproducere în care se află acesta. . . . Semnalele olfactive au rolul unei cărţi de identitate“. Unele animale acordă o mare importanţă acestor semnale — fapt bine cunoscut îngrijitorilor de la grădinile zoologice. Aceştia au observat că, imediat ce se curăţă cuştile şi ţarcurile, multe animale îşi marchează din nou teritoriul. Într-adevăr, „absenţa mirosului personal le provoacă animalelor o stare de nelinişte, putând să le declanşeze un comportament anormal sau chiar să ducă la sterilitate“, spune sursa mai sus citată.

Feromonii joacă un rol important şi în lumea insectelor. De exemplu, feromonii cu rol de alarmă determină insectele să se strângă în roi şi să atace. Feromonii cu rol în coeziunea socială atrag insectele la o sursă de hrană sau la un loc bun de adăpost. Între ei se numără şi feromonii sexuali, la care unele vieţuitoare sunt foarte receptive. Viermii de mătase masculi au două antene „dantelate“ care aduc cu nişte frunzuliţe de ferigă foarte fine. Aceste antene sunt atât de sensibile, încât pot  detecta o singură moleculă de feromon sexual secretat de femelă! Circa 200 de molecule îl vor determina pe mascul să meargă în căutarea femelei. Însă comunicarea chimică nu e caracteristică doar lumii animale.

Plante care „vorbesc“

Ştiaţi că plantele pot comunica una cu alta şi chiar cu anumite animale? Potrivit revistei Discover, cercetătorii din Olanda au observat că fasolea de Lima, când e atacată de păianjenii-roşii, scoate un „strigăt de durere“, degajând o substanţă chimică. Această substanţă atrage acarieni ce se hrănesc cu păianjeni-roşii. În mod asemănător, când plante ca porumbul, tutunul şi bumbacul sunt năpădite de omizi, ele eliberează în aer substanţe chimice care atrag viespile — duşmanul de moarte al omizilor. Iată ce a afirmat un cercetător: „Plantele nu spun doar: «Sunt atacată», ci specifică şi cine le face rău. Este un sistem atât de complex şi de uluitor!“

Comunicarea între plante este la fel de fascinantă. Potrivit revistei Discover, cercetătorii „au observat că salcia, plopul, aninul negru şi mesteacănul ascultă copacii din specia lor şi că răsadurile de orz ascultă alte răsaduri de orz. În fiecare caz, plantele distruse — fie că fuseseră mâncate de omizi, fie că fuseseră infestate cu vreo ciupercă sau cu mană ori năpădite de păianjenii-roşii — . . . au degajat substanţe chimice care păreau să activeze sistemul de apărare al plantelor din apropiere, neafectate încă“. Şi plantele neînrudite ca specie cu ele au răspuns la semnalele chimice avertizatoare.

Când e atacată sau avertizată asupra unui atac, planta se apară cu propriile-i arme: toxine care ucid insectele, sau substanţe chimice care împiedică invadatorul să o digere. Cercetările viitoare în acest domeniu vor duce, probabil, la mai multe descoperiri uimitoare, dintre care unele ar putea fi utile în agricultură.

„Codul Morse“ cu lumini

„Micuţele lor lămpi zburătoare scânteind înainte de răsăritul stelelor au îmbrăcat în vrajă cartierul modest de la marginea oraşului meu“, a scris ecologul Susan Tweit într-un articol despre licurici. Aceste insecte din ordinul Coleoptere folosesc un limbaj alcătuit din semnale luminoase care „variază de la o simplă lumină avertizatoare la un complicat schimb de lumini de tip chemare-răspuns între potenţialii parteneri“, spune Susan Tweit. Culoarea luminii lor variază de la verde la galben şi portocaliu. Cum femelele rareori zboară, lumina pe care o vedem provine în mare parte de la masculi. — Vezi chenarul „Lumina rece a licuriciului“.

Fiecare dintre cele 1 900 de specii de licurici produce lumină într-un fel unic. Pot fi trei licăriri la un interval de circa o secundă sau poate fi o serie de sclipiri de durate diferite şi la intervale diferite. Când îşi caută un partener, masculul foloseşte în zbor codul luminos al curtării. În revista Audubon se spune: „Femela recunoaşte durata semnalelor luminoase [şi] răspunde cu un semnal luminos ce înseamnă «Iată-mă», la un interval de timp potrivit speciei ei“. Masculul recunoaşte invitaţia ei tăcută şi zboară spre ea.

Maeştri înaripaţi ai cântecului

„În privinţa duratei, a varietăţii şi a complexităţii, cântul păsării nu poate fi egalat de sunetele scoase de alte animale“, afirmă David Attenborough în cartea sa The Life of Birds. Cântecul păsărilor nu provine din gâtlej, ci dintr-un organ numit sirinx, aflat în pieptul păsării, aproape de locul în care traheea se bifurcă în cele două bronhii.

Repertoriul păsărilor este în parte moştenit genetic şi în parte învăţat de la părinţi. Prin urmare,  păsările pot dezvolta accente regionale. Cartea The Life of Birds spune: „Urmaşele mierlelor aduse în Australia pe parcursul secolului al XIX-lea pentru a delecta auzul colonizatorilor europeni cu cântece de pe meleagurile natale au acum accente australiene foarte distincte“. Cântecele păsării-liră mascul, despre care se spune că sunt cele mai complicate şi mai melodioase cânturi din lumea înaripatelor, sunt aproape în totalitate învăţate de la alte păsări. De fapt, păsările-liră sunt nişte imitatori atât de talentaţi, încât pot imita aproape orice sunet auzit, inclusiv sunetul instrumentelor muzicale, lătratul câinilor, sunetul alarmelor antifurt, zgomotul produs de loviturile unui topor şi chiar al unei camere de filmat antrenate mecanic! Şi tot acest spectacol este dat, bineînţeles, pentru a-şi impresiona potenţialul partener.

Ciocănitorile, care îşi folosesc de obicei ciocul pentru „a fora“ după hrană, sunt adevăraţii percuţionişti ai lumii păsărilor: Transmit semnale celorlalte păsări lovind cu ciocul un trunchi de copac sau o ramură scorburoasă, care au rezonanţă. Unele pot chiar „să se folosească de alte «instrumente» interesante . . ., de un acoperiş din tablă ondulată sau de un burlan de sobă“, spune Attenborough. Păsările comunică şi vizual, cu sau fără acompaniament muzical. De pildă, ele pot să transmită mesaje etalându-şi penajul frumos colorat.

Când vrea să anunţe care-i este teritoriul, cacaduul negru australian se foloseşte de toate mijloacele — percuţii, cântece, mişcări ritmice şi etalarea penajului. El rupe o rămurică potrivită, o prinde cu piciorul şi o loveşte de un trunchi uscat. În acelaşi timp, îşi întinde aripile, îşi desface ca un  evantai moţul de pene, îşi leagănă capul şi scoate nişte ţipete stridente — un adevărat spectacol!

Cântecul unor păsări este recunoscut de alte animale. Să privim mai îndeaproape pasărea indicatoare de miere, o pasăre mică, ce seamănă cu sturzul şi trăieşte îndeosebi în Africa. Aşa cum arată şi numele ei, indicatoarea de miere conduce, cu ţipătu-i caracteristic, viezurele melivor — membru al familiei mustelidelor asemănător cu bursucul — la un copac ce adăposteşte un stup. Când pasărea se aşază pe copac sau lângă el, cântă un cântec deosebit care transmite, de fapt, mesajul „Mierea e aproape!“ Viezurele melivor localizează copacul, desface cu ghearele trunchiul de copac şi îşi satisface pofta de dulce.

Comunicarea subacvatică

Încă de la apariţia hidrofonului — receptor de sunete subacvatice —, cercetătorii au fost uluiţi de nenumăratele sunete care străbat adâncurile. Sunt atât de multe vuiete surde, mieunături şi chiar ţipete stridente, încât submarinele au profitat de ele pentru a-şi camufla zgomotele făcute în timpul operaţiunilor subacvatice. Dar peştii produc sunetele într-un anume mod. În cartea Secret Languages of the Sea, biologul marin Robert Burgess afirmă: „În timp ce un peşte poate să «grohăie, să cloncăne şi să latre», iar apoi să-şi reia cu exactitate reprezentaţia, un altul poate să scoată un «pocnet, un ţăcănit» pentru ca apoi să scoată un «râcâit»“.

Având în vedere că le lipsesc coardele vocale, cum reuşesc peştii să scoată sunete? Robert Burgess e de părere că unii peşti se folosesc de muşchii „fixaţi de pereţii vezicilor înotătoare, ce seamănă cu nişte baloane, şi fac să vibreze acei pereţi până când vezicile înotătoare“ răsună ca nişte tobe. Alţi peşti scrâşnesc din dinţi sau îşi închid şi îşi deschid operculii făcând să se audă o bufnitură sau un pocnet. Este aceasta doar „o vorbărie“ fără sens? Se pare că nu. Asemenea animalelor terestre, peştii scot sunete pentru „a atrage sexul opus, pentru a se orienta, pentru a se apăra de inamici, pentru a comunica în general şi pentru a intimida“, afirmă Burgess.

Peştii au şi un auz foarte fin. De fapt, multe specii au urechi interne, precum şi o serie de celule sensibile la presiune situate de-a lungul liniei mediane a flancurilor. Acest şir de celule senzoriale, numit şi linie laterală, poate detecta undele de presiune produse de sunet în timp ce acesta se propagă prin apă.

Cele mai remarcabile fiinţe care comunică

„Când studiem limbajul uman, noi cercetăm, de fapt, ceea ce unii numesc «esenţa umană», calităţile distinctive ale minţii pe care, după câte cunoaştem până acum, le posedă numai omul“, a scris lingvistul Noam Chomsky. Barbara Lust, profesor de lingvistică şi de dezvoltare umană, a afirmat: „La numai trei ani, copiii au cunoştinţe remarcabile de structură şi sintaxă a limbii, cunoştinţe care sunt atât de complexe şi de exacte, încât pun într-o reală dificultate orice teorie despre învăţare  când trebuie să explice cum au fost acestea achiziţionate“.

Biblia însă furnizează o explicaţie logică cu privire la miracolul limbajului uman. Ea consideră că sursa acestui dar este Creatorul, Iehova Dumnezeu, care a făcut omul după „imaginea sa“ (Geneza 1:27, NW). Dar cum se reflectă calităţile divine în aptitudinile noastre lingvistice?

Să luăm în considerare numai faptul de a da nume. Profesorul de comunicare verbală Frank Dance a scris că oamenii „sunt singurele fiinţe care pot da nume“. În Scripturi se arată clar că acest lucru este o trăsătură divină. Chiar la începutul relatării despre creaţie, Biblia ne spune că Dumnezeu a numit „lumina zi, iar întunericul l-a numit noapte“ (Geneza 1:5). Potrivit cu Isaia 40:26, Dumnezeu a făcut un lucru extraordinar: a dat fiecărei stele un nume!

După ce Dumnezeu l-a creat pe Adam, prima sarcină pe care i-a încredinţat-o a fost aceia de a da nume animalelor. Cât de mult trebuie să-i fi stimulat această misiune lui Adam capacitatea de observare şi aptitudinile creative! Apoi Adam i-a dat nume soţiei sale, Eva. Ea, la rândul ei, i-a pus un nume primului lor copil, Cain (Geneza 2:19, 20; 3:20; 4:1). De atunci, oamenii au dat nume fiecărui lucru — şi asta pentru a facilita comunicarea. Altfel, cât de dificilă ar fi comunicarea între fiinţele înzestrate cu raţiune!

Pe lângă faptul că au capacitatea şi dorinţa de a da nume lucrurilor, oamenii au şi alte aptitudini de comunicare, dintre care unele nu sunt verbale. Practic nu există limite în privinţa comunicării, de la concepte complicate la cele mai tandre sentimente. Însă, după cum vom vedea în continuare, există o anumită formă de comunicare ce le depăşeşte pe toate celelalte.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 6]

LUMINA RECE A LICURICILOR

Un bec aprins pierde peste 90% din energie sub formă de căldură. În cazul unui licurici, a cărui lumină este rezultatul unor reacţii chimice complexe, randamentul este de 90–98%, ceea ce înseamnă că pierderea de energie sub formă de căldură este aproape nulă. Aşadar, lumina licuriciului este numită pe bună dreptate lumină rece. Reacţiile chimice care produc lumină au loc în celule specializate numite fotocite. Celulele nervoase aprind şi sting fotocitele.

[Provenienţa fotografiei]

John M. Burnley/Bruce Coleman Inc.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 8, 9]

SUGESTII UTILE ÎN VEDEREA UNEI COMUNICĂRI MAI BUNE

1. Ascultă cu atenţie când vorbeşte cineva şi nu încerca să monopolizezi conversaţia. Oamenii vor trece cu vederea o greşeală de pronunţie sau una gramaticală, dar nu vor agrea o persoană care vorbeşte fără să asculte. Fii „prompt la ascultare, încet la vorbire“, spune Biblia. — Iacov 1:19.

2. Arată interes faţă de viaţă şi faţă de tot ce e în jurul tău. Citeşte lucrări pe diverse teme, fiind totodată selectiv. Când vorbeşti despre lucrurile învăţate, fii umil şi modest. — Psalmul 5:5; Proverbele 11:2.

3. Îmbogăţeşte-ţi vocabularul cu cuvinte uzuale, nu cu termeni pompoşi care atrag atenţia asupra vorbitorului. Oamenii spuneau despre Isus: „Nici un alt om nu a mai vorbit vreodată în felul acesta“ (Ioan 7:46). Da, chiar şi oamenii „neinstruiţi şi de rând“ puteau înţelege cu uşurinţă cuvintele lui Isus. — Faptele 4:13.

4. Vorbeşte clar şi pronunţă cuvintele corect. Evită însă o pronunţie afectată sau exagerat de corectă. Dacă vorbim clar şi coerent şi nu stâlcim sau trunchiem cuvintele, conferim demnitate vorbirii noastre şi arătăm consideraţie faţă de cel ce ne ascultă. — 1 Corinteni 14:7–9.

5. Recunoaşte că aptitudinile de comunicare sunt un dar divin. Acest fel de a privi lucrurile te va îndemna să le foloseşti într-un mod plin de respect. — Iacov 1:17.

[Legenda fotografiei de la pagina 5]

Viermii de mătase au antene deosebit de sensibile

[Provenienţa fotografiei]

Prin amabilitatea Phil Pellitteri

[Legenda fotografiei de la paginile 6, 7]

Ciocănitoare

[Legenda fotografiei de la pagina 7]

Pasărea paradisului

[Provenienţa fotografiei]

© Michael S. Yamashita/CORBIS

[Legenda fotografiei de la pagina 7]

Cacaduul-negru

[Provenienţa fotografiei]

Roland Seitre