Un accident care mi-a schimbat viaţa

RELATARE DE STANLEY OMBEVA

În 1982 am fost lovit de o maşină care mergea cu viteză. După tratamentul medical pe care l-am urmat, mi-am reluat imediat activităţile cotidiene, deşi din când în când mai simţeam durere din cauza herniei de disc, regiunea afectată fiind între gât şi torace. Cincisprezece ani mai târziu a trebuit să înfrunt una dintre cele mai grele situaţii care mi-au pus vreodată la încercare credinţa.

ÎNAINTE de accident şi încă puţin timp după aceea, eram un om plin de energie. Îmi plăcea să fac în mod regulat exerciţii fizice: în week-end făceam jogging parcurgând distanţe de 10 până la 13 km, jucam squash şi făceam muncă fizică grea. Am ajutat la construirea de Săli ale Regatului ale Martorilor lui Iehova, precum şi la construirea unei mari Săli de congrese în Nairobi (Kenya), oraş unde şi locuim de altfel.

Apoi, în 1997, durerile din piept au început să fie mai puternice şi continue. În urma unui control medical am aflat că un disc intervertebral se deplasase de la locul lui şi apăsa pe măduva spinării. S-a constatat că era o consecinţă a accidentului despre care am vorbit chiar la început.

Înainte ca starea sănătăţii mele să se înrăutăţească, îmi găsisem o slujbă ca agent comercial, care prevedea şi un program de asigurare de sănătate pentru familii. Perspectivele mele în afaceri păreau promiţătoare. Însă, pe la mijlocul anului 1998, am început să simt din ce în ce mai mult o amorţeală din piept până în picioare. Sănătatea mi se deteriora cu fiecare zi ce trecea.

Nu după mult timp mi-am pierdut slujba cu toate avantajele ei financiare. Cele două fiice ale noastre, Sylvia şi Wilhelmina, aveau 13 şi respectiv 10 ani. Nemaiavând un loc de muncă, trebuia să ne bazăm pe ceea ce soţia mea, Joyce, aducea acasă la sfârşitul lunii. Aflându-ne în această nouă situaţie, ne-am adaptat, renunţând la tot ceea ce era neesenţial. Ne-am descurcat cu strictul necesar.

Sentimente negative

Trebuie să recunosc că pe măsură ce-mi dădeam seama de gravitatea stării mele, deveneam  negativ, egoist şi irascibil. Din când în când eram nervos şi urâcios, supărându-mă din orice. Eram la un pas de depresie! Toată familia era stresată. Soţia şi fiicele mele se confruntau cu o situaţie cu totul nouă pentru ele.

În acele zile credeam că sentimentele mele erau justificate. Luasem rapid în greutate, aveam probleme mari cu defecarea şi cu controlul urinării. Deseori mă simţeam cumplit de jenat. De pildă, ai mei mă surprindeau stând singur într-un colţ al camerei, cu ochii plini de lacrimi. Câteodată mă supăram atât de tare, încât eram de-a dreptul caraghios. Eram conştient că nu făceam faţă prea bine situaţiei.

Fiind bătrân în congregaţia creştină a Martorilor lui Iehova, îi îndemnam adesea pe colaboratorii mei creştini să nu dea niciodată vina pe Iehova pentru tot ceea ce aveau de îndurat. Totuşi, nu o dată m-am surprins întrebându-mă: „De ce permite Iehova să mi se întâmple aşa ceva?“ Deşi foloseam versete precum 1 Corinteni 10:13 ca să-i întăresc şi să-i încurajez pe alţii, simţeam că ceea ce mi se întâmpla era prea greu de suportat.

O situaţie medicală dificilă

A fost greu să găsesc un tratament medical bun. Trebuia să merg în fiecare zi la fizioterapeut, la chiropractician şi la acupuncturist. Ameliorarea stării mele era, în cel mai bun caz, temporară. Am consultat câţiva medici, între care şi un chirurg ortoped şi un neurochirurg. Toţi au fost de acord asupra unui lucru: Era nevoie de o intervenţie chirurgicală pentru a atenua durerile şi pentru a trata hernia de disc. Având principii bazate pe Biblie, le-am explicat limpede acestor specialişti că nu voiam sub nici o formă să mi se administreze sânge. — Faptele 15:28, 29.

Primul chirurg mi-a spus că-mi va face o incizie în spate. Procedura putea fi destul de riscantă; în plus, chirurgul nu garanta că nu va folosi sânge. Nu m-am mai întors la el.

Cel de-al doilea mi-a spus că va ajunge la coloana vertebrală prin gât. Îmi suna oribil. Deşi medicul nu avea nimic împotriva refuzului meu de a accepta sânge, voia să facă imediat operaţia şi nu mi-a oferit prea multe explicaţii. Nici la el nu m-am mai dus.

Cu ajutorul Martorilor lui Iehova din Comitetul de asistenţă sanitară local, am reuşit în cele din urmă să găsesc un medic dispus să mă ajute. Procedura recomandată de cel de-al treilea chirurg era similară cu cea propusă de cel de-al doilea: trebuia să facă o incizie prin gât. Riscurile aveau să fie minime, după cum mi-a explicat el.

Explicaţia foarte detaliată despre cum va decurge operaţia m-a îngrozit. Ştiind că intervenţia chirurgicală avea să fie făcută în jurul unor organe atât de delicate precum inima şi plămânii, m-am înspăimântat foarte tare. Aveam să ies viu din operaţia asta? Bineînţeles, aceste gânduri negative nu m-au ajutat prea mult să-mi risipesc temerile.

La 25 noiembrie 1998, am fost operat într-un spital din Nairobi. Operaţia a durat patru ore şi s-a dovedit un succes. Intervenţia chirurgicală a constat şi în îndepărtarea unei părţi din osul pelvian. Această parte din os a fost modelată şi apoi grefată în locul afectat cu ajutorul unei plăcuţe metalice şi a unor şuruburi. Asta a ajutat, dar nu mi-a eliminat toate problemele. Mă simţeam foarte rău când mergeam. Şi acum simt o amorţeală persistentă în corp.

Spirit optimist

După cum am mai spus, m-am frământat mult timp şi mi-am făcut multe gânduri negre despre starea în care mă aflam. În mod paradoxal, mulţi membri ai personalului medical mă lăudau pentru calmul şi optimismul meu. Dar de ce gândeau aşa? Ei au observat că, deşi aveam dureri cumplite, continuam  să le vorbesc despre credinţa mea în Dumnezeu.

Deşi uneori mă mâniam şi mă supăram din cauza problemelor prin care treceam, continuam să mă bizui pe Iehova. El mă ajutase atât de mult în toate încercările, încât îmi era câteodată ruşine de mine însumi. Am luat hotărârea fermă să citesc şi să meditez la versete care ştiam că-mi puteau aduce alinare. Unele dintre acestea sunt:

Revelaţia 21:4: „Şi el [Dumnezeu] va şterge orice lacrimă din ochii lor, şi moartea nu va mai fi; nici jale, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi“. Reflectarea la promisiunea biblică referitoare la o lume nouă unde lacrimile şi durerea vor fi de domeniul trecutului mi-a adus cu adevărat mângâiere.

Evrei 6:10: „Căci Dumnezeu nu este nedrept ca să uite lucrarea voastră şi iubirea pe care aţi arătat-o pentru numele său“. Deşi nu mai puteam face prea mult din punct de vedere fizic, ştiam că Iehova îmi aprecia eforturile făcute în serviciul său.

Iacov 1:13: „Nimeni, când este în încercare, să nu zică: «Sunt încercat de Dumnezeu». Căci Dumnezeu nu poate fi încercat cu lucruri rele şi el însuşi nu încearcă pe nimeni în felul acesta“. Cât de adevărate sunt aceste cuvinte! Cu toate că Iehova a permis să sufăr, cu siguranţă, nu el mi-a cauzat suferinţa!

 Filipeni 4:6,7: „Nu vă îngrijoraţi de nimic, ci în orice lucru, prin rugăciune şi implorare împreună cu exprimări de mulţumire, faceţi-i cunoscute lui Dumnezeu cererile voastre; şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice gândire, vă va păzi inimile şi facultăţile mintale prin intermediul lui Cristos Isus“. Rugăciunea m-a ajutat să simt pacea minţii de care aveam atâta nevoie şi mi-a dat puterea să înfrunt problemele cu mai multă înţelepciune.

Folosisem aceste versete pentru a-i încuraja pe alţii când erau în suferinţă — şi s-au dovedit de un real folos! Mi-am dat seama însă că pe atunci nu înţelesesem adevărata lor valoare. A trebuit să ajung atât de bolnav ca să înţeleg umilinţa şi să învăţ să-mi pun complet încrederea în Iehova!

Alte ajutoare care fortifică

Mulţi vorbesc despre familia mondială de fraţi ca despre un stâlp şi despre un sprijin în timpuri grele. Şi totuşi cât e de uşor să nu-i apreciem pe fraţi la justa lor valoare! E adevărat, poate că nu pot face prea multe, dar sunt gata oricând să ne ajute. Aşa s-a întâmplat şi în cazul meu. Fraţii au stat adesea lângă patul meu de la spital, uneori venind chiar dis-de-dimineaţă. Chiar s-au oferit să mă ajute să-mi achit cheltuielile medicale. Le mulţumesc din tot sufletul tuturor acelora a căror inimă a fost sensibilă la situaţia mea şi care au venit să mă ajute.

Fraţii din congregaţia noastră ştiu că nu mai pot să fac prea multe lucruri. În prezent slujesc ca supraveghetor care prezidează şi colaborez cu un corp de bătrâni creştini foarte încurajator. Nu am fost niciodată iregular în lucrarea de predicare. În perioada în care am suferit cel mai mult, am ajutat două persoane să ajungă la pasul dedicării la Iehova. Una dintre acestea serveşte acum ca slujitor ministerial într-o congregaţie a Martorilor lui Iehova, în Nairobi.

Nu am cuvinte să-i mulţumesc soţiei mele care m-a sprijinit în toate zilele de coşmar. A trebuit să-mi îndure furia, toanele, încăpăţânarea şi nemulţumirile. Ori de câte ori plângeam sau aveam dureri mari, ea mă încuraja şi mă consola. Tăria şi perseverenţa ei în faţa problemelor continuă să mă uimească. S-a dovedit „un tovarăş adevărat . . . tot timpul“. — Proverbele 17:17.

Fiicele noastre au învăţat şi ele să se adapteze la aceste situaţii făcând tot ce le stă în putinţă ca să mă ajute. Îmi înţeleg necesităţile şi-mi vin repede în ajutor dacă am nevoie, punându-mi la dispoziţie tot ce-mi trebuie când mama lor nu e acasă. Sylvia mi-a fost „baston“, ajutându-mă să merg prin casă ori de câte ori eram slăbit.

Dar, Mina, cea mai mică? Îmi amintesc că odată am căzut în casă şi nu m-am putut ridica. Era doar ea acasă. Adunându-şi toate puterile, m-a ridicat şi m-a dus încet în camera mea. Nici acum nu-şi dă seama cum de-a reuşit. Îmi e imposibil să uit acel act îndrăzneţ!

A face faţă acestei probleme de sănătate este cea mai mare bătălie pe care am dus-o vreodată în viaţa mea. Iar lupta nu s-a încheiat! Nimic în lumea asta nu mi-a pus mai mult la încercare credinţa! Am învăţat multe despre umilinţă, îngăduinţă şi empatie. Încrederea totală în Iehova m-a ajutat să suport această problemă.

Am învăţat adevărul cuvintelor apostolului Pavel: „Avem această comoară în vase de lut, pentru ca puterea care depăşeşte normalul să fie a lui Dumnezeu şi nu de la noi“ (2 Corinteni 4:7). Am găsit foarte multă mângâiere în promisiunea lui Dumnezeu cu privire la ‘cerurile noi şi pământul nou’ care urmează să vină (2 Petru 3:13). Îl rog pe Iehova să mă susţină în continuare în timp ce aştept lumea nouă, pentru că sunt încă slăbit şi, doar cu puterile mele, nu pot face prea multe.

[Legenda fotografiilor de la pagina 20]

Activităţile creştine desfăşurate cu familia m-au ajutat să suport încercările