Simţuri extraordinare în lumea animalelor

MIŞCÂNDU-SE încoace şi-ncolo în căutare de hrană, şoricelul se simte în siguranţă la adăpostul întunericului. Dar nici nu-i trece prin căpşoru-i micuţ că vipera-cu-gropiţe poate „percepe“ căldura emisă de corpul său — o greşeală fatală. O cambulă stă pitită sub nisip într-un acvariu pentru rechini, iar un rechin înfometat înoată direct spre ea. Rechinul nu vede cambula, însă, cât ai zice peşte, el se opreşte, îşi înfige nasul în nisip şi-şi devorează prada.

Într-adevăr, vipera-cu-gropiţe şi rechinul sunt doar două exemple de animale cu simţuri specializate pe care oamenii nu le au. Multe animale însă au aceleaşi simţuri ca noi, dar acestea sunt mai dezvoltate sau pot cuprinde un alt domeniu de percepţie. Văzul este un exemplu elocvent în acest sens.

Ochi care văd o lume diferită

Gama de culori pe care le percep ochii noştri nu reprezintă decât o fracţiune infimă din spectrul electromagnetic. De pildă, ochii noştri nu pot vedea radiaţiile infraroşii, care au lungimi de undă mai mari decât lumina roşie. Însă viperele-cu-gropiţe au două organe mici, sau adâncituri, între ochi şi nări, cu care detectează radiaţiile infraroşii. * Aşadar, chiar şi în întuneric ele nimeresc prada cu sânge cald.

Dincolo de extremitatea violetă a spectrului vizibil se găseşte radiaţia ultravioletă (UV). Deşi invizibilă ochilor noştri, radiaţia UV este vizibilă pentru multe creaturi, inclusiv pentru păsări şi insecte. Albinele, de exemplu, se orientează după soare — chiar şi într-o zi mai puţin luminoasă când soarele se ascunde după nori — căutând un petic de cer senin şi observând modelul format de lumina polarizată în domeniul UV. Multe plante cu flori prezintă modele vizibile doar în domeniul ultraviolet, iar unele flori chiar au un „indicator de nectar“ — o porţiune în care factorul de reflexie în domeniul UV este diferit de cel al întregii flori — pentru a le indica insectelor locul unde se află nectarul. Unele fructe şi seminţe îşi fac reclamă înaintea păsărilor într-un mod asemănător.

Deoarece văd în domeniul ultraviolet, iar această radiaţie le conferă un plus de strălucire penajului, păsările, probabil, se văd unele pe altele mult mai colorate decât ne par nouă. Ele percep „culorile într-un mod atât de intens, cum nici nu ne putem imagina“, a spus un ornitolog. Capacitatea de a vedea în ultraviolet chiar îi ajută pe unii şoimi şi vinderei să localizeze şoarecii de câmp, sau şoarecii de pământ. Cum anume? În revista BioScience se spune: „Fecalele şi urina [şoarecilor de pământ masculi] conţin substanţe chimice care absorb radiaţiile UV, iar când merg, şoarecii lasă în urma lor dâre de urină“. Astfel, păsările pot „identifica zonele unde există o mare  mulţime de şoareci de pământ“ şi-şi canalizează toate eforturile înspre acel loc.

De ce văd păsările atât de bine?

Văzul la păsări este o adevărată minune. În cartea All the Birds of the Bible se spune: „Motivul principal este că ţesutul pe care se formează imaginea şi care căptuşeşte retina conţine mai multe celule vizuale decât ochiul altor vieţuitoare. De fapt, capacitatea ochiului de a vedea obiecte mici de la distanţă depinde de numărul de celule vizuale. În timp ce retina ochiului uman conţine circa 200 000 de celule vizuale pe milimetru pătrat, cele mai multe păsări au de trei ori mai multe celule vizuale, iar şoimii, acvilele şi vulturii au peste un milion de celule vizuale pe milimetru pătrat“. În plus, unele păsări au şi două fovee — porţiuni de maximă rezoluţie optică — de fiecare ochi, ceea ce le ajută să aprecieze distanţa şi viteza mult mai bine. Păsările care prind insectele aflate în zbor se bucură de aceleaşi avantaje.

Păsările au şi un cristalin neobişnuit de flexibil care le permite să focalizeze rapid imaginea. Gândiţi-vă cât de periculos ar fi să zboare — mai ales în păduri şi în crânguri — dacă n-ar avea o vedere clară. Într-adevăr, cu câtă înţelepciune este proiectat ochiul păsărilor! *

Simţul electric

Scena menţionată mai sus, cu cambula pitită şi cu rechinul, s-a petrecut în realitate în timpul unui studiu ştiinţific asupra rechinilor. Cercetătorii au vrut să ştie dacă rechinii şi calcanii percep câmpurile electrice foarte slabe produse de peşti. * Pentru a afla răspunsul, ei au ascuns electrozi în nisipul de pe fundul acvariului şi le-au aplicat tensiunea corespunzătoare. Rezultatul? De îndată ce s-a apropiat de ei, rechinul a şi atacat sălbatic electrozii.

Rechinii posedă aşa-numita detecţie electrică pasivă; percep câmpurile electrice aşa cum urechea percepe în mod pasiv sunetul. Peştii electrici, în schimb, posedă o detecţie electrică activă. Asemenea unui liliac care emite un semnal acustic şi percepe semnalul ecoului, în funcţie de specie, aceşti peşti emit unde sau impulsuri electrice, iar apoi, cu ajutorul unor receptori speciali, detectează orice perturbaţii ale acestor câmpuri electrice. * În felul acesta, peştele electric identifică obstacolele, o potenţială pradă sau chiar un posibil partener.

O busolă interioară

Încercaţi să vă imaginaţi ce viaţă aţi duce dacă aţi avea o busolă interioară. Evident, nu v-ar fi niciodată teamă că v-aţi putea rătăci! Oamenii de ştiinţă au descoperit în organismul unor creaturi, inclusiv în cel al albinelor şi al salmonidelor, nişte cristale microscopice de magnetit, un magnet natural. Celulele care conţin aceste cristale sunt conectate la sistemul nervos. Astfel, atât albinele, cât şi salmonidele şi-au demonstrat capacitatea de a detecta câmpurile magnetice. De fapt, albinele se folosesc de câmpul magnetic al pământului pentru a-şi construi fagurii şi pentru a se orienta în timpul zborului.

Cercetătorii au descoperit magnetit şi la o specie de bacterie care trăieşte în sedimentele de pe fundul mării. Când sedimentele sunt tulburate, câmpul magnetic al pământului acţionează asupra magnetitului ca să poziţioneze bacteriile în aşa fel încât să se propulseze înapoi, nevătămate, în casa lor de pe fundul mării. În caz contrar ele ar putea muri.

Multe animale migratoare — printre care păsările, broaştele ţestoase, somonii şi balenele — pot avea un simţ magnetic. Dar se pare că ele nu se bazează doar pe acesta, ci, mai degrabă, că se orientează după o mulţime de simţuri. De pildă, este posibil ca somonii să se folosească de puternicul simţ al mirosului ca să găsească cursul de apă în care s-au născut. Graurii europeni se orientează după soare, iar unele păsări, după stele. Însă, aşa cum a remarcat profesorul de psihologie Howard C. Hughes în cartea sa Sensory Exotica — A World Beyond Human Experience, „mai avem mult până vom ajunge să înţelegem misterele naturii“.

Urechi de invidiat

În comparaţie cu oamenii, multe făpturi sunt dotate cu un auz excepţional. În timp ce zona audibilităţii umane cuprinde frecvenţe între 20 şi  20 000 de hertzi (cicluri pe secundă), la câini ea este între 40 şi 46 000 de hertzi, iar la cai, între 31 şi 40 000 de hertzi. Elefanţii şi vitele pot auzi chiar şi infrasunetele (care au frecvenţe mai joase decât sunetele percepute de urechea umană) până la 16 hertzi. Cum sunetele de frecvenţă joasă ajung până departe, elefanţii pot comunica la distanţe de peste 4 km. De fapt, unii cercetători sunt de părere că reacţiile unor astfel de animale pot constitui semnale de avertizare în caz de cutremur şi în cazul unor turbulenţe atmosferice puternice, ambele emiţând infrasunete.

Şi insectele aud sunete dintr-o gamă largă de frecvenţe, unele chiar şi din registrul ultrasunetelor, cu două octave mai sus de ceea ce poate percepe urechea umană, iar altele din registrul infrasunetelor. Anumite insecte aud prin intermediul unor membrane subţiri, plate, asemănătoare unui timpan, care se găsesc aproape în orice parte a corpului, cu excepţia capului. Altele aud cu ajutorul unor perişori subţiri care reacţionează nu numai la sunete, ci şi la cele mai uşoare mişcări ale aerului, precum cele făcute de mâna unui om. Această sensibilitate arată de ce insectele sunt atât de greu de prins.

Gândiţi-vă ce-ar însemna să putem auzi paşii unei insecte! Acest simţ uluitor îi este propriu singurului mamifer din lumea zburătoarelor — liliacul. Bineînţeles, liliecii au nevoie de un auz specializat pentru a se orienta în întuneric şi a prinde insecte, lucruri pe care le realizează prin intermediul ecolocaţiei, sau al sonarului. * Profesorul Hughes afirmă: „Imaginaţi-vă un sonar mai sofisticat decât cel pe care-l găsim la cele mai performante submarine. Acum închipuiţi-vă că acest sistem este utilizat de un micuţ liliac ce v-ar putea încăpea cu uşurinţă în palmă. Toate calculele care-i permit liliacului să determine distanţa, viteza şi chiar specia din care face parte insecta urmărită sunt realizate de un creier care e mai mic decât unghia de la degetul mare!“

Întrucât precizia ecolocaţiei depinde şi de calitatea semnalului sonor emis, liliecii au „capacitatea de a-şi controla înălţimea tonului într-un mod ce-ar putea fi invidiat de orice cântăreţ de operă“, se spune într-o lucrare de referinţă. * Se pare că unele specii pot să-şi concentreze undele sonore într-un fascicul sonor prin intermediul unui apendice tegumentar nazal. Toate acestea formează un sonar foarte sofisticat care poate realiza „o imagine acustică“ a unor lucruri la fel de fine precum firul de păr al omului!

Pe lângă lilieci, mai există cel puţin două specii de păsări — salanganele, în Asia şi în Australia, şi păsările guaharo, în America de Sud — care  folosesc ecolocaţia. Se pare însă că ele îşi folosesc această capacitate doar ca să se orienteze în peşterile întunecate unde îşi fac cuibul.

Sonarul din oceane

Balenele cu dinţi folosesc şi ele sonarul, însă oamenii de ştiinţă încă nu ştiu cu exactitate cum funcţionează acesta. Sonarul la delfini emite iniţial nişte sunete clare, ascuţite, care s-ar părea că ies nu din laringe, ci din orificiul nazal. „Pepenele“ — o umflătură formată din ţesut adipos, aflată pe fruntea delfinului — concentrează undele sonore într-un fascicul care „luminează“ o anumită zonă din faţa lui. Dar cum aud delfinii ecourile acestor sunete? Se pare că nu cu ajutorul urechilor, ci cu maxilarul inferior şi cu organele asociate lui, care comunică cu urechea medie. E interesant că această parte a corpului conţine acelaşi tip de grăsime care se găseşte şi în „pepenele“ delfinului.

Sunetele ascuţite emise de sonarul delfinului se aseamănă uimitor de mult cu un grafic matematic al unei unde, numit funcţia lui Gabor. Această funcţie, spune Hughes, demonstrează că sunetele ascuţite emise de delfin „se aseamănă foarte mult cu semnalul unui sonar perfect din punct de vedere matematic“.

 Delfinii pot modifica intensitatea sunetelor ascuţite ale sonarului: de la o simplă şoaptă la un impresionant sunet de 220 de decibeli. Ce înseamnă asta de fapt? Ei bine, muzica rock la un volum ridicat poate produce 120 de decibeli, iar focul de artilerie, 130 de decibeli. Echipaţi cu un sonar mult mai complex, delfinii pot detecta lucruri mici, cum ar fi o minge de 8 cm, de la o distanţă de 120 m şi chiar mai mare, când apele sunt liniştite.

Când reflectaţi la extraordinarele simţuri cu care sunt înzestrate vietăţile pământului, nu vă umpleţi de admiraţie profundă şi de uimire? Aceasta este reacţia persoanelor umile şi bine informate — ceea ce ne face să ne gândim din nou la modul în care suntem noi, oamenii, creaţi. E adevărat, simţurile noastre sunt adesea eclipsate de simţurile anumitor animale şi insecte! Cu toate acestea, numai pe noi ne impresionează ceea ce observăm în natură. De ce avem astfel de sentimente? Şi de ce dorim să înţelegem nu numai modul în care sunt create vieţuitoarele, dar şi scopul lor, şi să aflăm care este locul nostru printre ele?

[Note de subsol]

^ par. 5 Există circa 100 de specii de vipere-cu-gropiţe, de exemplu şarpele cap-de-aramă, şarpele cu clopoţei şi mocasinul-de-apă.

^ par. 10 Cititorii pe care îi interesează problema evoluţie versus proiect inteligent sunt invitaţi să examineze cartea: Cum a apărut viaţa — prin evoluţie sau prin creaţie?, publicată de Martorii lui Iehova.

^ par. 12 Sub apă, toate creaturile vii, inclusiv oamenii, produc un câmp electric foarte slab, însă detectabil.

^ par. 13 Peştele electric despre care se vorbeşte în articol produce doar o cantitate infimă de electricitate. Nu trebuie să-l confundăm cu peştii electrici care produc tensiuni mult mai mari, precum calcanii electrici şi ţiparii electrici care electrocutează peştii, fie când se apără, fie când prind prada. Ţiparii electrici pot omorî chiar şi un cal!

^ par. 21 Familia liliecilor cuprinde circa 1 000 de specii. Contrar concepţiei populare, cu toţii văd foarte bine, dar nu toţi folosesc ecolocaţia. Pentru a-şi găsi hrana, unii, precum liliecii frugivori, care se hrănesc cu fructe, se folosesc de capacitatea lor excelentă de a vedea noaptea.

^ par. 22 Liliecii emit un semnal complex cu un număr de componente de frecvenţă ce se întind în câmpul de frecvenţă de 20 000–120 000 de hertzi sau chiar mai mult.

[Chenarul/fotografiile de la pagina 9]

Insecte, feriţi-vă!

„În fiecare zi, la vremea amurgului, se produce un lucru uimitor la poalele dealurilor vălurite din apropiere de San Antonio, Texas (U.S.A.)“, se spune în cartea Sensory Exotica — A World Beyond Human Experience. „De la distanţă, ţi se pare că din străfundurile pământului se ridică un nor negru uriaş. Dar, în realitate, ceea ce întunecă cerul serii nu este un nor de fum, ci ieşirea în masă a 20 de milioane de lilieci mexicani (Tadarida brasilienses) din adâncurile peşterii Bracken.“

Într-o statistică mai recentă se arăta că în peştera Bracken există 60 de milioane de lilieci. Înălţându-se spre cerul nopţii până la 3 000 m, ei îşi urmăresc hrana favorită, insectele. Deşi aerul poate fi plin de chemările ultrasonice ale atâtor lilieci, nu există nici o confuzie, deoarece fiecare dintre aceste mamifere deosebite este înzestrat cu un sistem extrem de sofisticat de detectare a ecoului propriilor sunete.

[Legenda fotografiei]

Peştera Bracken

[Provenienţa fotografiei]

Courtesy Lise Hogan

[Legenda fotografiei]

Liliac mexican cu coada liberă — sonar

[Provenienţa fotografiei]

© Merlin D. Tuttle, Bat Conservation International, Inc.

 [Legenda fotografiei de la pagina 7]

Albine — văz şi simţ magnetic

[Legenda fotografiei de la pagina 7]

Acvila de munte — văz

[Legenda fotografiei de la pagina 7]

Calcani — simţ electric

[Legenda de la pagina 7]

Rechin — simţ electric

[Legenda fotografiei de la pagina 7]

Grauri — văz

[Legenda fotografiei de la pagina 7]

Somon — miros

[Provenienţa fotografiei]

U.S. Fish & Wildlife Service, Washington, D.C.

[Legenda fotografiei de la pagina 7]

Broască ţestoasă — posibil simţ magnetic

[Legenda fotografiei de la pagina 8]

Elefant — aude sunete cu frecvenţe joase

[Legenda fotografiei de la pagina 8]

Câine — aude sunete cu frecvenţe înalte

[Legenda fotografiei de la pagina 9]

Delfini — sonar