O problemă religioasă din Brazilia epocii coloniale

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN BRAZILIA

LA 30 noiembrie 1996, în zona docurilor din oraşul Salvador (Brazilia) s-au adunat reprezentanţii unor biserici creştine veniţi la Conferinţa Mondială privind Misiunile Creştine şi Evanghelizarea, organizată de Consiliul Mondial al Bisericilor. Locul avea o semnificaţie deosebită. Cu secole în urmă, chiar în acest port, milioane de africani fuseseră vânduţi ca sclavi. „Marea de aici e plină de lacrimile lor“, a declarat un preot, referindu-se la călătoria nefericiţilor sclavi. Cu ocazia acestei zile speciale de comemorare a evenimentelor trecute s-a dat glas regretelor faţă de revoltătoarea participare a creştinătăţii la instituirea sclaviei, cum s-a exprimat unul dintre vorbitori. Dar în ce fel s-a implicat religia în comerţul cu sclavi din Brazilia epocii coloniale?

„Salvarea sufletelor pierdute“

În 1441 — cu aproape 60 de ani înainte de descoperirea Braziliei de către europeni —, navigatorul portughez Antão Gonçalves a luat pentru prima oară prizonieri dintre băştinaşii triburilor africane şi i-a dus în Portugalia. În societatea medievală, puţini îşi puneau problema dacă era sau nu moral ca prizonierii de război să fie luaţi sclavi, mai ales în cazul celor pe care Biserica îi etichetase drept „păgâni“. Însă, în următoarele două decenii, a fost nevoie să se ofere o justificare pentru profitabilul comerţ cu sclavi efectuat pe timp de pace. Unii au susţinut că, luându-i pe africani în sclavie, ‘salvau nişte suflete pierdute’, întrucât îi eliberau pe aceşti străini din viaţa păgână.

Bula papală Romanus pontifex, emisă de papa Nicolae al V-lea la 8 ianuarie 1455, sprijinea în mod oficial comerţul cu sclavi, care la vremea aceea era deja în plin avânt. Aşadar, Biserica nu s-a dovedit un bastion în lupta împotriva sclaviei. Dimpotrivă, unii dintre preoţii ei au fost „susţinători înverşunaţi“ ai sclaviei, a remarcat istoricul brazilian João Dornas Filho. Astfel, odată cu sosirea coloniştilor portughezi în Brazilia, aici s-a creat un cadru favorabil sclaviei.

„Singura soluţie“

În 1549, misionarii iezuiţi care tocmai sosiseră în Brazilia au fost îngrijoraţi când au văzut că o mare parte din mâna de lucru de aici era formată din sclavi făcuţi prizonieri în mod ilegal. Proprietarii de pământuri îi adunaseră cu forţa şi îi puseseră să lucreze la fermele lor şi pe plantaţiile lor de trestie-de-zahăr. „Cei mai mulţi au conştiinţa încărcată din cauză că deţin sclavi“, scria superiorul iezuit Manuel de Nóbrega în 1550. Cu toate acestea, proprietarii de pământuri au continuat să folosească sclavi ca mână de lucru, chiar dacă aceasta însemna să nu primească absolvirea de păcate din partea Bisericii.

Dar, nu peste mult timp, iezuiţii din Brazilia s-au confruntat cu o problemă. Întrucât dispuneau de resurse financiare limitate, le era greu să-şi îndeplinească acţiunile de caritate. O soluţie era să cultive pământurile acordate de guvern, iar profiturile obţinute din vânzarea produselor cultivate să le folosească pentru activităţile lor religioase. Dar cine să muncească aceste pământuri? „Singura soluţie era folosirea sclavilor negri — o soluţie ce a dat naştere unor mari probleme de natură morală, pe care însă superiorul iezuit din Brazilia a decis să le ignore“, a declarat istoricul portughez Jorge Couto.

Iezuiţii s-au alăturat grupului tot mai numeros de proprietari de pământuri ce făceau presiuni asupra stăpânirii portugheze ca să li se aducă sclavi din Africa. Se pare că sclavii amerindieni nu reuşeau să se adapteze condiţiilor grele de muncă de la ferme şi adesea se răzvrăteau sau, pur şi simplu,  fugeau în pădure. * În schimb, africanii fuseseră puşi la muncă şi se dovediseră buni pe plantaţiile de trestie-de-zahăr de pe insulele din Oceanul Atlantic ce deveniseră colonii portugheze. „Ei nu fug; de fapt, nici n-au unde să fugă“, a spus un scriitor din acea vreme.

Astfel, cu binecuvântarea preoţilor, numărul de sclavi africani aduşi pe continentul sud-american creştea mereu. Brazilia a ajuns să depindă în mare măsură de comerţul cu sclavi aduşi de dincolo de Atlantic. În 1768, ferma Santa Cruz, care aparţinea iezuiţilor, avea 1 205 sclavi. Călugării a două ordine religioase (benedictinii şi carmeliţii) dobândiseră şi ei unele pământuri şi un mare număr de sclavi. „Mănăstirile sunt pline de sclavi“, a exclamat Joaquim Nabuco, un brazilian din secolul al XIX-lea care a militat pentru abolirea sclaviei.

Întrucât cultivarea pământului era o afacere profitabilă, proprietarii de sclavi de pe domeniile bisericeşti impuneau un program de lucru dur. Stuart Schwartz, profesor de istorie, a arătat că nici chiar mulţi dintre preoţii care protestaseră împotriva abuzurilor comise asupra sclavilor „nu aveau prea mare consideraţie faţă de africani“ şi „considerau că disciplina, pedeapsa aspră şi munca erau singurele metode de a suprima superstiţiile, lenevia şi comportamentul grosolan al sclavilor“.

„Teologia sclaviei“

În încercarea de a împăca valorile creştine cu un sistem bazat pe exploatare nemiloasă, clericii au creat un suport moral pentru sclavie — o teologie a sclaviei, cum a numit-o un teolog. Deoarece în calele aglomerate ale corăbiilor cu sclavi bolile secerau nenumărate vieţi din încărcătura umană, Biserica a insistat ca africanii să fie botezaţi înainte de îmbarcarea lor spre Lumea Nouă. * Bineînţeles, aceşti convertiţi rareori primeau vreo instruire religioasă înainte de botez. — Vezi chenarul „Creştini «la minut»?“.

În orice caz, sclavii nu prea aveau când să-şi practice noua credinţă deoarece munceau foarte mult, iar durata lor de viaţă scăzuse simţitor. Cu toate acestea, doctrinele Bisericii despre „separarea trupului de suflet“ au minimalizat problema. „E adevărat, africanii suferă în lanţurile unei sclavii crude, însă  sufletele lor sunt libere“, argumentau clericii. ‘Sclavii trebuie deci să accepte cu bucurie umilinţele, considerându-le o parte a planului divin care îi pregăteşte pentru fericirea din rai.’

Între timp, Biserica le reamintea proprietarilor de sclavi că aveau datoria morală de a le permite sclavilor să meargă la biserică, să ţină sărbătorile religioase şi să se căsătorească. Preoţii criticau tratamentul aspru aplicat sclavilor, dar, în acelaşi timp, aveau grijă să atragă atenţia asupra pericolelor ce puteau apărea în cazul în care se manifesta prea multă indulgenţă faţă de ei. „Să fie biciuiţi, puşi în lanţuri şi cu cătuşe la picioare, administrate toate la timpul potrivit, corespunzător şi cu măsură, şi veţi vedea cum în scurtă vreme servitorii voştri nu se vor mai răzvrăti“, sfătuia un preot iezuit.

Cei care s-au gândit la metode mai puţin dureroase de convertire a africanilor erau puţini, iar cei ce susţineau în mod deschis sclavia, printre care se număra şi episcopul brazilian Azeredo Coutinho, lăsau să se înţeleagă că negustorii de sclavi le făceau africanilor chiar o favoare! În lucrarea sa publicată în 1796, în care apără energic sclavia, Coutinho punea următoarea întrebare: „Ar fi oare mai bine şi mai potrivit să-i lase creştinismul [pe africani] să moară în idolatrie şi în păgânism şi nu în sfânta noastră religie?“ În aceeaşi ordine de idei, António Vieira, un misionar iezuit proeminent, le-a adresat africanilor următorul îndemn: „Aduceţi-i mulţumiri infinite lui Dumnezeu pentru că . . . v-a adus în această [ţară], unde, după ce-aţi fost instruiţi în credinţă, trăiţi ca nişte creştini şi sunteţi salvaţi“.

Preţul sclaviei

Aprobând sclavia, Biserica spera ‘să salveze sufletele pierdute’. Paradoxal însă, ea nu a făcut decât să semene seminţele dezbinării, deoarece africanii au ţinut cu tărie la obiceiurile şi credinţele lor religioase. Astfel, în prezent, mulţi brazilieni practică sincretismul — un amestec de catolicism şi religii tribale africane.

Faptul că Biserica din Brazilia epocii coloniale a acceptat imperativele de ordin economic le-a părut o politică bună unora din acea vreme, dar cu trecerea timpului ea s-a dovedit dezastruoasă. Moartea şi suferinţele provocate au dat naştere la întrebări privind morala Bisericii, întrebări pentru care nu există răspunsuri satisfăcătoare. Potrivit unui istoric, cei care au aprobat sclavia au fost asemenea celor pe care i-a demascat profetul Isaia deoarece numeau „răul bine şi binele rău“. — Isaia 5:20.

 Sclavia abuzivă e incompatibilă cu Biblia

Biblia arată în mod clar că Iehova Dumnezeu nu aprobă ca ‘omul să stăpânească peste alt om, ca să-l facă nenorocit’, iar aceasta se referă şi la sclavia abuzivă (Eclesiastul 8:9). De exemplu, în legea dată de Dumnezeu Israelului, răpirea unui om şi vinderea lui se pedepseau cu moartea (Exodul 21:16). Este adevărat că în poporul din antichitate al lui Dumnezeu exista un sistem de servitute, însă acesta nu se aseamănă cu forma tiranică de sclavie despre care am vorbit în articolul de faţă. De fapt, un indiciu clar că sclavia practicată în poporul lui Dumnezeu nu era abuzivă îl constituie chiar cazurile în care unii sclavi israeliţi decideau să rămână cu stăpânii lor deşi aveau posibilitatea să devină liberi (Deuteronomul 15:12–17). Prin urmare, ar fi o gravă denaturare a Scripturilor dacă s-ar pretinde că sistemul de sclavie israelit constituie o justificare pentru actele inumane ce s-au comis de-a lungul timpului. *

În Cuvântul său, Sfânta Biblie, Iehova Dumnezeu promite că toate formele de sclavie vor lua sfârşit în curând. Suntem foarte fericiţi că, în lumea nouă a lui Dumnezeu, oamenii nu vor mai trăi în teamă sub stăpânirea tiranică a vreunui stăpân crud. Dimpotrivă, „fiecare va locui sub viţa lui şi sub smochinul lui şi nimeni nu-l va mai tulbura [nu-l va mai face să tremure, NW]“. — Mica 4:4.

[Note de subsol]

^ par. 10 Potrivit unei enciclopedii (The World Book Encyclopedia), „un mare număr de amerindieni au murit din cauza bolilor aduse de europeni. Mulţi alţii au luptat împotriva portughezilor şi au fost ucişi“.

^ par. 14 Uneori, acest ritual era repetat când sclavii ajungeau în Brazilia.

^ par. 22 Întrucât sclavia era o parte integrantă a sistemului economic al Imperiului Roman, unii creştini au avut sclavi. Însă, indiferent de prevederile legilor romane, Scripturile arată că primii creştini nu au abuzat de cei care lucrau pentru ei. Dimpotrivă, lor li se cerea să-i trateze ca pe nişte ‘fraţi’. — Filimon 10–17.

[Text generic pe pagina 15]

Iehova Dumnezeu promite că toate formele de sclavie vor lua sfârşit în curând

[Chenarul/Ilustraţiile de la pagina 13]

PENTRU DUMNEZEU SAU PENTRU CÂŞTIG?

Fernão de Oliveira, un erudit portughez din secolul al XVI-lea, a afirmat că lăcomia, nu zelul pentru evanghelizare, îi motiva pe negustorii de sclavi. Corăbiile din Europa aduceau în porturile din Africa produse pe care negustorii le dădeau în schimbul sclavilor. Aceşti sclavi erau apoi transportaţi în America, unde erau oferiţi în schimbul zahărului, pe care negustorii îl aduceau în Europa ca să-l vândă. Această rută comercială triunghiulară a adus mari profituri atât negustorilor, cât şi Coroanei Portugheze. Chiar şi clerul obţinea câştiguri, deoarece preoţii percepeau o taxă pentru fiecare african botezat înainte de a fi dus în America.

[Chenarul de la pagina 14]

CREŞTINI „LA MINUT“?

„La începutul secolului al XVII-lea devenise ceva obişnuit ca sclavii africani să fie botezaţi înainte de îmbarcare“, a scris istoricul Hugh Thomas în cartea sa The Slave Trade (Comerţul cu sclavi). „În general, sclavii nu primeau nici un fel de instruire înainte de această ceremonie şi mulţi dintre ei, dacă nu chiar majoritatea, habar nu aveau că există un Dumnezeu creştin. Deci botezul lor era de formă.“

Profesorul Thomas a precizat că, de obicei, sclavii erau duşi la o biserică, unde un catehet — de regulă, tot un sclav — le vorbea în limba maternă despre convertirea lor. „Apoi, un preot trecea printre africanii nedumeriţi, dându-i fiecăruia un nume creştin scris dinainte pe o bucată de hârtie“, a spus în continuare profesorul Thomas. „Preotul presăra puţină sare pe limba sclavilor, după care îi stropea cu apă sfinţită. La final, el le spunea probabil printr-un translator: «Consideraţi-vă de-acum copii ai lui Cristos. Veţi porni spre pământ portughez, unde veţi învăţa despre Credinţă. Uitaţi de meleagurile natale. Nu mâncaţi câini, şobolani sau cai. Fiţi mulţumiţi».“

[Legenda ilustraţiei de la pagina 13]

Papa Nicolae al V-lea

[Provenienţa ilustraţiei]

Culver Pictures

[Legenda ilustraţiei de la pagina 15]

Biciuire în public, desen de Johann Rugendas, martor ocular din secolul al XIX-lea

[Provenienţa ilustraţiilor de la paginile 13, 15]

Desenele cu sclavi de la paginile 13 şi 15: Malerische Reise in Brasilien, de Johann Moritz Rugendas, prin amabilitatea Bibliotecii Mário de Andrade, São Paulo, Brazilia