Să învăţăm de la creştinii din secolul I

„Luaţi seama: s-ar putea să fie cineva care vă va duce ca pradă a sa prin filozofie şi amăgire goală, potrivit tradiţiei oamenilor, potrivit lucrurilor elementare ale lumii şi nu potrivit lui Cristos.“ — Coloseni 2:8.

CU ACESTE cuvinte, apostolul Pavel i-a avertizat pe creştinii din secolul I cu privire la pericolul de a urma orbeşte filozofiile umane. Ei puteau fie să adere strâns la îndrumările demne de încredere date de Isus şi de apostolii săi, învăţături care le aduseseră deja mari foloase, fie să cadă pradă conceptelor omeneşti veşnic schimbătoare, fapt ce cauzase deja suferinţă la milioane de oameni. — 1 Corinteni 1:19–21; 3:18–20.

Să trăim „potrivit lui Cristos“

Cu aproximativ o mie de ani în urmă, cruciaţii nu au înţeles că a trăi „potrivit lui Cristos“ înseamnă mult mai mult decât a-i declara loialitate lui Isus Cristos (Matei 7:21–23). Înseamnă a trăi într-o perfectă armonie cu învăţăturile lui Isus consemnate în Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, Biblia (Matei 7:15–20; Ioan 17:17). „Dacă rămâneţi în cuvântul meu, a spus Isus Cristos, sunteţi într-adevăr discipolii mei“ (Ioan 8:31). El a mai afirmat: „Prin aceasta toţi vor şti că sunteţi discipolii mei, dacă aveţi iubire între voi“. — Ioan 13:35.

În realitate, cruciaţii au căzut pradă ‘amăgirii goale potrivit tradiţiei oamenilor’. Şi nu e de mirare că oamenii de rând au fost induşi în eroare, de vreme ce conducătorii lor religioşi — ba chiar episcopii lor — „au devenit soldaţi renumiţi“.  „În rândul clericilor se răspândise atât de mult spiritul de luptă, încât, ori de câte ori era ceva de câştigat [de pe urma luptei], ei erau întotdeauna gata de luptă“, se spune în Cyclopedia of Biblical, Theological, and Ecclesiastical Literature, de McClintock şi Strong.

Ce anume a dus la această situaţie regretabilă? După moartea apostolilor creştini din secolul I, conducătorii ecleziastici apostaţi au deviat din ce în ce mai mult de la învăţăturile lui Cristos, aşa cum prezisese Cuvântul lui Dumnezeu (Faptele 20:29, 30). Biserica, acum coruptă, a început să aibă legături tot mai strânse cu statul. Se spune că, în secolul al IV-lea, împăratul roman Constantin s-a convertit la creştinism pe patul de moarte. În enciclopedia sus-menţionată se afirmă că, după aceea, „înlocuirea stindardelor idolatre cu baniera Crucii i-a pus pe toţi creştinii sub obligaţia de a sluji ca soldaţi“.

Bineînţeles, creştinii nu aveau în realitate o astfel de obligaţie. Dar ‘argumentele convingătoare’ ale filozofiei omeneşti i-au determinat să încalce grav tot ce predase Cristos (Coloseni 2:4). Pentru a justifica războaiele şi conflictele, s-au folosit mult timp argumente înşelătoare. De fapt, implicarea unui om temător de Dumnezeu în „diabolismul războiului, practicat în mod sistematic în timpurile antice sau în cele moderne, nu se poate împăca sub nici o formă cu . . . principiile creştinismului“, se spune în enciclopedie.

De-a lungul secolelor, religiile necreştine au recurs şi ele la război. Asemenea bisericilor creştinătăţii, ele au ucis coreligionari de-ai lor, precum şi membri ai altor religii din cauza diferenţelor naţionale, politice şi religioase. Pentru a face convertiri, ele au ameninţat cu violenţa sau chiar au recurs la ea. În încercarea de a-şi atinge scopurile, unii dintre membrii acestor religii au luat parte la masacre. Ei nu se deosebesc cu nimic de membrii religiilor creştinătăţii.

Separaţi de lume

Cum au reuşit creştinii din secolul I să nu se implice în războaiele sângeroase şi în politica acelor timpuri? Ei s-au condus după două principii fundamentale. Primul îl constituie porunca lui Isus dată apostolului Petru când acesta s-a folosit de o sabie ca să-l apere: „Pune-ţi sabia la locul ei, pentru că toţi aceia care iau sabia vor  pieri de sabie“ (Matei 26:52). Al doilea se referă la cuvintele adresate de Isus lui Pilat când acesta l-a întrebat despre natura regalităţii sale: „Regatul meu nu face parte din această lume. Dacă regatul meu ar fi făcut parte din această lume, slujitorii mei ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor. Dar iată, regatul meu nu este de aici“. — Ioan 18:36.

Cum aplicau creştinii din secolul I aceste principii? Ei erau complet separaţi de lume, păstrându-şi cu stricteţe neutralitatea politică şi militară (Ioan 15:17–19; 17:14–16; Iacov 4:4). Ei refuzau să ridice arma împotriva semenilor lor. Istoria arată cu claritate că creştinii din secolul I nu s-au alăturat nici mişcărilor naţionaliste evreieşti, nici armatelor imperiale ale Romei. De asemenea, ei nu au încercat să le spună conducătorilor politici ce să facă, întrucât era vorba de responsabilitatea acelor conducători ai statului. — Galateni 6:5.

În secolul al II-lea e.n., Iustin Martirul a scris despre creştini că ‘îşi făuriseră din săbiile lor fiare de plug’ (Mica 4:3). Iată ce întrebare a pus Tertulian ca reacţie la obiecţiile ridicate de unii privind poziţia creştinilor: „Oare e conform legii să faci din mânuirea sabiei o ocupaţie, când Domnul proclamă că acela care foloseşte sabia de sabie va pieri?“

„Să ascultăm mai degrabă de Dumnezeu ca stăpânitor decât de oameni“

Pentru că refuzau să meargă la război, situaţia creştinilor nu era tocmai uşoară. Refuzul lor era contrar convingerilor acceptate în acele zile. Celsus, un duşman al creştinismului, a ridiculizat atitudinea lor. El considera că toţi trebuiau să meargă la luptă când persoanele cu autoritate cereau aceasta. În pofida aprigelor ostilităţi, creştinii din secolul I au refuzat să urmeze vreo filozofie omenească contrară învăţăturilor lui Cristos. „Trebuie să ascultăm mai degrabă de Dumnezeu ca stăpânitor decât de oameni“, spuneau ei. — Faptele 4:19; 5:29.

Martorii lui Iehova din timpurile moderne le urmează exemplul. În Germania nazistă, de pildă, ei au refuzat cu fermitate să participe la luptele sângeroase ale lui Hitler. Ei au preferat să  îndure persecuţii sălbatice, ba chiar să moară, decât să-şi încalce neutralitatea creştină. Într-o lucrare se spune că „jumătate dintre ei au fost închişi şi un sfert au fost executaţi“ de nazişti pentru respectarea strictă a principiilor biblice (Of Gods and Men). Astfel, nici una dintre zecile de milioane de victime ale celui de-al doilea război mondial nu a fost ucisă de vreun Martor al lui Iehova. În loc să ucidă, Martorii au fost dispuşi să-şi sacrifice propria viaţă, aşa cum au şi făcut mulţi dintre ei.

O lecţie pentru noi

Ce lecţii ne dă istoria? Fireşte, una dintre ele este aceea că filozofia omenească a semănat în permanenţă ură şi vărsări de sânge printre naţiuni şi popoare. În Eclesiastul 8:9 se afirmă pe bună dreptate: „Un om stăpâneşte peste alt om, ca să-l facă nenorocit“. Iar motivul principal care stă la baza acestei afirmaţii este consemnat în Ieremia 10:23, unde Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Soarta omului nu este în puterea lui; nici nu stă în puterea omului, când umblă, să-şi îndrepte paşii“. Dumnezeu nu i-a creat pe oameni să se poată conduce cu succes în mod independent de el. Ei nu au această capacitate, iar istoria omenirii stă mărturie în acest sens.

Este adevărat că nici unul dintre noi nu poate, în mod individual, să schimbe ceea ce fac conducătorii naţiunilor când repetă tragediile trecutului şi nici nu este autorizat să încerce să-i convingă să adopte o anumită atitudine. Dar nu trebuie să ne lăsăm influenţaţi să participăm la conflictele lor şi să ne identificăm cu naţiunile. Isus le-a spus continuatorilor săi: „Ei nu fac parte din lume, aşa cum eu nu fac parte din lume“ (Ioan 17:14). Dacă nu vrem să luăm parte la conflictele lumii, trebuie să ne lăsăm îndrumaţi în viaţă de Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, nu de filozofiile umane, asemenea unor nisipuri mişcătoare. — Matei 7:24–27; 2 Timotei 3:16, 17.

Un viitor minunat

Cuvântul demn de încredere al lui Dumnezeu revarsă lumină asupra trecutului şi a prezentului şi, totodată, furnizează îndrumări sigure pentru viitor (Psalmul 119:105; Isaia 46:9–11). De asemenea, el ne arată cu claritate care este scopul lui Dumnezeu cu privire la această planetă. Dumnezeu nu le va permite oamenilor să distrugă pământul folosind într-un mod cu totul nechibzuit imensa putere pe care le-o dau ştiinţa şi tehnologia şi va lua măsuri ca pământul să devină un paradis, aşa cum şi-a propus de la început. — Luca 23:43.

În această privinţă, Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Oamenii drepţi vor locui ţara şi oamenii integri vor rămâne în ea; dar cei răi vor fi nimiciţi din ţară şi cei necredincioşi vor fi smulşi din ea“ (Proverbele 2:21, 22). Aceste lucruri vor avea loc în curând, deoarece timpurile tulburi în care trăim demonstrează că ne aflăm în „ultimele zile“ ale actualului sistem rău de lucruri (2 Timotei 3:1–5, 13). Şi, bineînţeles, aceste ultime zile sunt numărate; ele vor lua sfârşit. O profeţie biblică ne spune: „Lumea trece, şi dorinţa ei la fel, dar cine face voinţa lui Dumnezeu rămâne pentru totdeauna“. — 1 Ioan 2:17; Daniel 2:44.

În curând, Dumnezeu ‘va provoca ruinarea celor care ruinează pământul’ şi va înlocui actuala lume violentă cu o lume nouă, în care „va locui dreptatea“ (Revelaţia 11:18; 2 Petru 3:10–13). Apoi, celor ce vor rămâne, „[le] va şterge orice lacrimă din ochi . . . şi moartea nu va mai fi; nici jale, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi“ (Revelaţia 21:1–4). Războaiele şi violenţa vor dispărea pentru totdeauna, întrucât profeţia din Isaia 2:4 se va împlini în mod complet: „Din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug şi din suliţele lor cosoare: nici un popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa războiul“. Şi voi vă puteţi bucura de acest minunat viitor veşnic dacă veţi învăţa din lecţiile pe care ni le dă istoria. — Ioan 17:3.

[Text generic pe pagina 11]

Martorii lui Iehova învaţă de la creştinii din secolul I

[Legenda ilustraţiei de la paginile 8, 9]

Isus a spus că Regatul său nu face parte din această lume

[Legenda ilustraţiei de la pagina 10]

Cuvântul lui Dumnezeu promite viaţă veşnică în condiţii perfecte pe un pământ paradiziac