De la propagandă politică la neutralitate creştină

RELATARE DE LADISLAV ŠMEJKAL

După ce am primit sentinţa, am fost condus înapoi în celulă. Imediat i-am trimis un mesaj prin alfabetul Morse unui prieten care se afla cu două etaje mai sus. Aştepta să-i spun ce condamnare primisem.

„Paisprezece ani“, am bătut eu în perete.

Pentru că nu-i venea să creadă, m-a întrebat: „Paisprezece luni?“

„Nu, i-am răspuns eu. Paisprezece ani.“

ERA anul 1953 şi mă aflam la Liberec, Cehoslovacia (acum Republica Cehă). Aveam 19 ani şi eram activist politic. Urmăream o schimbare politică. Noi, activiştii, ne propagam concepţiile distribuind foi volante care criticau Partidul Comunist, aflat pe atunci la putere. Activitatea noastră era catalogată drept înaltă trădare. De aceea am fost condamnat la atâţia ani de închisoare.

Înainte de a primi sentinţa stătusem deja aproape un an în arest. Până la primirea sentinţei, deţinuţii erau ţinuţi câte doi în celulă şi duşi periodic, legaţi la ochi, la interogatoriu. În celule nu ni se permitea să vorbim, aşa că fie vorbeam în şoaptă, fie comunicam prin alfabetul Morse.

În scurtă vreme am aflat că mulţi dintre deţinuţi erau Martori ai lui Iehova. În închisoarea noastră se obişnuia să se schimbe colegii de celulă la o lună sau două. Pentru că mă interesa Biblia, am fost foarte fericit când, în cele din urmă, am fost pus în celulă cu un Martor. După câtva timp am început să studiez Biblia cu Martorii.

Deşi nu aveam Biblie sau literatură biblică, discuţiile noastre se puteau numi studii biblice. De fapt, nu văzusem niciodată o Biblie. Dar Martorul îmi explica din memorie subiecte biblice, iar eu luam notiţe. Toate acestea le făceam stând unul lângă altul şi vorbind în şoaptă.

Nu aveam la dispoziţie decât hârtie igienică şi un pieptene, pe care îl foloseam ca să scriu pe hârtia igienică. Multe dintre versetele despre care discutam le învăţam pe de rost. Martorii cu care studiam m-au învăţat şi cântări ale Regatului. Odată, un Martor mi-a spus: „Acum eşti în închisoare ca deţinut politic,  dar, în viitor, s-ar putea să fii închis ca Martor al lui Iehova“.

În cele din urmă, după nesfârşite interogări, am fost condamnat şi trimis într-un lagăr de muncă din apropierea oraşului Jáchymov. Eram convins că, într-o bună zi, voi deveni Martor al lui Iehova.

Ani îndelungaţi de detenţie

Când am sosit în lagăr, unde se muncea într-o mină de uraniu, am început imediat să-i caut pe Martori. Am aflat însă că fuseseră duşi în altă parte. Mai rămăsese doar unul, pentru că era bucătar. Acesta mi-a împrumutat o Biblie foarte uzată, care fusese ascunsă în multe locuri. Puteam, în sfârşit, să citesc versetele pe care le ştiam deja pe dinafară. În timp ce citeam îmi spuneam mereu: „E exact cum m-au învăţat fraţii“.

După aproximativ o lună am fost transferat în lagărul Bytiz, situat în apropiere de oraşul Příbram. Acolo am întâlnit alţi Martori. În Bytiz primeam cu regularitate literatură biblică introdusă în lagăr în secret. Deşi administraţia lagărului a încercat să afle cum ajungea la noi literatura, niciodată nu a reuşit. Circa 14 deţinuţi erau activi în lucrarea de predicare. Jumătate dintre aceştia erau Martori botezaţi, iar ceilalţi erau ca mine, deţinuţi care acceptaseră credinţa Martorilor.

Mulţi dintre noi voiam să ne simbolizăm dedicarea lui Dumnezeu prin botezul în apă. Dar, pentru că nu aveam apă — sau, mai exact, pentru că nu dispuneam de un bazin de apă suficient de mare —, scufundarea nu era un lucru foarte simplu. Prin urmare, în acele timpuri, mulţi au trebuit să aştepte să fie eliberaţi pentru a se putea boteza. Totuşi, în lagărul Bytiz erau nişte turnuri de răcire imense pentru compresoarele minei. La mijlocul anilor ’50 ai secolului trecut, câţiva dintre noi ne-am botezat în bazinul colector al unuia dintre aceste turnuri.

După câţiva ani, în martie 1960, am fost chemat de un poliţist care se ocupa de deţinuţii politici. Mi-a spus că, dacă o să-i ofer informaţii despre activitatea celorlalţi deţinuţi, o să aranjeze să mi se reducă din pedeapsă. Când am refuzat să fac aceasta, a început să mă înjure. „Dai cu piciorul la libertate“, a ţipat el la mine. „O să am eu grijă să nu te mai întorci acasă niciodată! Aici o să-ţi putrezească oasele.“ Cu toate astea, după două luni a fost emis un decret de graţiere, de care am beneficiat şi eu. Astfel, după opt ani de închisoare, m-am întors acasă.

O scurtă perioadă de libertate

În Cehoslovacia, activitatea Martorilor lui Iehova era interzisă din aprilie 1949, aşa că în scurtă vreme am înţeles că felul în care îi puteam sluji lui Dumnezeu în aşa-zisa libertate nu se deosebea prea mult de cel în care îi slujisem în închisoare. Acum, după eliberare, mă confruntam cu altă problemă. Toţi bărbaţii din ţară trebuiau să se înroleze în armată pentru o perioadă de doi ani.

Bărbaţii care lucrau la anumite întreprinderi de stat, de exemplu, cei ce lucrau în mine de cărbuni, erau scutiţi de serviciul militar. Pentru că lucrasem ca miner, am reuşit să mă angajez la o mină, unde am fost primit cu căldură. „Nu-ţi face griji pentru armată, mi s-a spus. Nu e o problemă pentru noi să te scutim de armată.“

 După două luni, când am primit un ordin de încorporare, cei de la administraţia minei de cărbuni mi-au zis: „Nu-ţi face griji, trebuie să fie o greşeală. O să luăm legătura cu armata şi problema se va rezolva“. Dar nu s-a rezolvat. După un timp a venit la mine un funcţionar şi şi-a cerut scuze spunându-mi: „E prima oară când se întâmplă aşa ceva, dar va trebui să te prezinţi la armată“. Deoarece am refuzat să mă înrolez în armată din motive de conştiinţă, am fost arestat şi dus la cea mai apropiată unitate militară. — Isaia 2:4.

La proces

După ce am fost închis într-o închisoare din oraşul Kladno în ianuarie 1961, unii au încercat să mă convingă să devin soldat. Un ofiţer care se ocupa de mine a organizat o întrunire. Am fost dus într-o sală de conferinţe în mijlocul căreia se afla o masă mare, rotundă, iar de jur împrejur erau fotolii de piele confortabile. Ofiţerii au început să vină unul câte unul şi să se aşeze în jurul mesei. Ofiţerul care se ocupa de mine mi i-a prezentat pe rând, după care s-a aşezat şi a spus: „Acum vorbeşte-ne despre credinţa ta“.

După ce-am spus în gând o scurtă rugăciune, am început să le vorbesc celor prezenţi, care mă ascultau cu multă atenţie. Subiectul spre care s-a îndreptat după puţin timp conversaţia a fost evoluţia, despre care unii dintre ei au spus că este un fapt ştiinţific. Într-un lagăr de muncă în care fusesem mai înainte studiasem broşura Evoluţia contra Lumii Noi (în limba engleză) *. De aceea, spre surprinderea ofiţerilor, am putut să susţin cu dovezi că evoluţia este o teorie nefondată.

Apoi, un maior, care se vedea că fusese crescut în religia catolică, a luat cuvântul şi a spus: „Cum o consideri pe Fecioara Maria? Şi ce părere ai despre sfânta liturghie?“ I-am răspuns la întrebări, după care i-am spus: „Domnule, văd că sunteţi o persoană credincioasă, pentru că întrebările dumneavoastră se deosebesc de cele ale celorlalţi“.

„A, nu! Nu sunt credincios!“, a protestat el cu vehemenţă. În statul comunist, cei ce se declarau creştini nu erau respectaţi şi nu primeau nici un fel de funcţii. De aceea, după acest schimb de replici, maiorul nu a mai luat parte la discuţie. Eram foarte mulţumit că aveam ocazia să le vorbesc acelor oameni despre convingerile Martorilor lui Iehova.

Alte ocazii de a depune mărturie

După câteva zile am fost dus la o cazarmă din Praga şi pus sub pază. Primul soldat înarmat însărcinat să mă păzească a fost surprins de măsurile speciale de securitate luate. „E prima oară când trebuie să păzim personal pe cineva“, a zis el. I-am explicat motivul pentru care eram închis. Discuţia i-a captat atât de mult atenţia, încât s-a aşezat, şi-a pus puşca între genunchi şi m-a ascultat. După două ore i-a luat locul alt soldat, care m-a întrebat şi el de ce eram închis şi a urmat o discuţie despre Biblie.

Zilele următoare am avut ocazia să vorbesc atât cu cei ce mă păzeau, cât şi cu alţi deţinuţi când gardienii îmi dădeau  voie. Uneori, gardienii chiar deschideau celulele şi îi lăsau pe deţinuţi să se strângă pentru a purta discuţii biblice. După câtva timp am început să-mi fac griji, gândindu-mă că se putea afla că gardienii îmi dădeau voie să vorbesc cu alţi deţinuţi şi că puteau apărea probleme. Dar nimeni n-a suflat o vorbă.

În cele din urmă, când am fost dus la tribunal pentru a fi judecat, am fost încurajat de cei cărora le împărtăşisem convingerile mele. Am fost condamnat la doi ani de închisoare, care au fost adăugaţi la cei şase ani rămaşi din sentinţa anterioară pe care nu-i făcusem datorită graţierii. Aceasta a însemnat alţi aproape opt ani de închisoare.

Conştient de ajutorul lui Dumnezeu

De multe ori, când am fost mutat dintr-un lagăr de muncă în altul şi dintr-o închisoare în alta în Cehoslovacia, am simţit ajutorul lui Dumnezeu. Când am ajuns la închisoarea din Valdice, comandantul m-a întrebat pentru ce eram închis. „Am refuzat să mă înrolez în armată, i-am răspuns eu. E contrar convingerilor mele să iau parte la război.“

„Ce bine ar fi dacă toţi ar lua poziţie ca tine“, a răspuns el plin de înţelegere. Dar, după o scurtă pauză, mi-a zis: „Totuşi, pentru că azi puţini gândesc ca tine, trebuie să te pedepsim, şi încă . . . aspru!“

Am fost dus la secţia de tăiere a sticlei, o secţie pentru deţinuţi. Deşi eram condamnat pentru că refuzasem serviciul militar deoarece eram Martor al lui Iehova, eram totuşi considerat deţinut politic şi, prin urmare, mi se dădeau munci mai grele. Tăierea sticlei pentru candelabre şi alte obiecte de lux din sticlă era o muncă deosebit de grea, deoarece aceste obiecte nu trebuiau să aibă nici un defect. De regulă, după ce deţinuţii îşi predau lucrările, a doua zi jumătate dintre ele erau aduse înapoi pentru a fi refăcute. Aşadar, era foarte greu să realizezi norma impusă.

Ajuns la secţia de tăiere a sticlei, a trebuit să-l aştept pe şeful secţiei. Când a sosit, acesta s-a apucat să ţipe la deţinuţi, care, după părerea lui, nu munceau suficient. A început să se plimbe printre deţinuţi, după care a venit la mine şi m-a întrebat: „Cu tine ce e? De ce nu munceşti?“

I-am zis că eram nou-venit, iar apoi m-a dus la el în birou şi mi-a pus obişnuitele întrebări pentru a afla de ce eram închis. După ce i-am explicat, mi-a spus: „Va să zică eşti Martor al lui Iehova?“

„Da“, i-am răspuns eu.

Imediat şi-a schimbat atitudinea. „Nu-ţi face griji, a spus el. Avem mulţi Martori ai lui Iehova aici. Îi respectăm pe toţi pentru că sunt oameni muncitori şi la locul lor. O să aranjez să ţi se dea o normă pe care să o poţi face.“

Schimbarea atitudinii şefului de secţie m-a surprins. Le-am fost recunoscător lui Iehova şi acelor tovarăşi de credinţă pe care nu-i cunoşteam, dar datorită cărora Martorii aveau o bună reputaţie acolo. De fapt, am simţit ajutorul iubitor al lui Iehova pe toată durata detenţiei mele.

Indiferent cât de grea devenea situaţia, întotdeauna eram sigur că, în final, aveam să iau legătura cu fraţii mei creştini. Apoi vedeam zâmbetul lor cald şi primeam încurajările lor. Fără ei mi-ar fi fost mult mai greu să fac faţă perioadei de detenţie.

Mulţi deţinuţi păreau că nu se gândesc decât cum să se răzbune pentru tratamentul dur la care erau supuşi. Eu însă nu am avut niciodată asemenea sentimente. Ştiam că sufeream pentru că ascultam de principiile drepte ale lui Dumnezeu. Aşadar, eram sigur că, pentru fiecare  zi petrecută în închisoare, Iehova îmi putea da nenumărate zile minunate de viaţă pe noul pământ transformat în Paradis. — Psalmul 37:29; 2 Petru 3:13; Revelaţia 21:3, 4.

Recunoscător pentru binecuvântări în prezent

În mai 1968, după mai bine de 15 ani de detenţie, am fost, în sfârşit, eliberat. La început mă reţineam să vorbesc cu oamenii, lucru obişnuit la cei care petrec mulţi ani numai printre deţinuţi îmbrăcaţi în haine vărgate şi printre gardieni. Dar fraţii mei creştini m-au ajutat imediat să iau parte la lucrarea de predicare, ce continua, bineînţeles, să se desfăşoare, deşi era interdicţie.

La câteva săptămâni de la eliberare am cunoscut-o pe Eva. În pofida opoziţiei aprige din partea familiei, ea, împreună cu fratele ei, luase plină de curaj poziţie de partea adevărului biblic cu circa trei ani înainte. În scurtă vreme am început să participăm împreună la lucrarea de predicare. De asemenea, luam parte la producerea literaturii noastre biblice în tipografii subterane secrete. Apoi, în noiembrie 1969 ne-am căsătorit.

În 1970 s-a născut primul nostru copil, Jana. După un timp am început să slujesc la sfârşiturile de săptămână ca supraveghetor itinerant al Martorilor lui Iehova, vizitându-i pe fraţi pentru a le oferi încurajare spirituală. În 1975, în timp ce desfăşuram această activitate, am fost arestat şi trimis din nou la închisoare, dar de data asta doar pentru câteva luni. După aceea, în 1977, s-a născut fiul nostru, Štěpán.

În cele din urmă, la 1 septembrie 1993, Republica Cehă i-a recunoscut oficial pe Martorii lui Iehova. Anul următor, fiica noastră, Jana, s-a căsătorit cu Dalibor Dražan, un bătrân de congregaţie. Apoi, în 1999, fiul nostru, Štěpán, slujitor ministerial, s-a căsătorit cu Blanka, ea participând la ministerul cu timp integral. Facem parte din congregaţii diferite din Praga. Aşteptăm cu toţii lumea nouă, iar eu aştept cu nerăbdare îndeosebi timpul când nu vor mai exista închisori.

[Notă de subsol]

^ par. 24 Publicată de Martorii lui Iehova în 1950.

[Legenda fotografiei de la pagina 20]

Foloseam un pieptene ca să scriu textele biblice

[Legenda fotografiei de la pagina 21]

Lagărul Bytiz, unde am fost închis şi unde m-am botezat

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

La nunta noastră

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Eu şi Eva cu Štěpán şi Blanka la stânga noastră şi cu Jana şi Dalibor la dreapta