Mi-am pierdut copilaşul nenăscut

LUNI, 10 aprilie 2000, era o zi caldă şi însorită, aşa că am plecat la cumpărături. Abia intrasem în cel de-al doilea trimestru de sarcină şi, deşi nu mă prea simţeam în putere, eram fericită că puteam să ies în oraş. În timp ce aşteptam la rând la casă într-un magazin de legume şi fructe, am simţit că ceva nu era în regulă cu mine.

Temerile mi s-au confirmat când am ajuns acasă. Aveam o hemoragie vaginală, lucru care nu mi se întâmplase în timpul celor două sarcini anterioare, şi am început să-mi fac griji. Mi-am sunat medicul, însă el mi-a sugerat să aştept până a doua zi, când eram oricum programată. În seara acelei zile, înainte ca eu şi soţul meu să îi culcăm pe cei doi copii ai noştri, ne-am rugat împreună, implorându-l pe Iehova să ne dea puterea de care aveam nevoie. În cele din urmă am adormit.

Dar, cam pe la ora două, m-am trezit din cauza unor dureri insuportabile. Treptat durerile s-au atenuat, însă, când să adorm din nou, au revenit, de data asta repetându-se la intervale regulate. Sângerarea era din ce în ce mai abundentă şi am început să am contracţii. Mă tot gândeam dacă făcusem ceva care să-mi cauzeze această stare, dar nu-mi venea nimic în minte.

La cinci dimineaţa m-am hotărât să merg la spital. Acolo, eu şi soţul meu am fost primiţi de personalul de gardă, nişte oameni amabili, plini de empatie şi gata să ajute, ceea ce ne-a liniştit. Apoi, după două ore, medicul ne-a dat o veste îngrozitoare: pierdusem sarcina.

Din cauza simptomelor, eram oarecum pregătită pentru această veste, aşa că am primit-o destul de bine. În plus, soţul meu a fost alături de mine tot timpul şi m-a sprijinit foarte mult. Dar acum, când trebuia să ne întoarcem acasă fără copilaş, ne întrebam ce aveam să le spunem celor doi copii ai noştri: Kaitlyn, de şase ani, şi David, de patru ani.

Ce le vom spune copiilor?

Când au mers la culcare, copiii simţeau că ceva nu era în regulă. Dar ne gândeam cum aveam să le spunem că frăţiorul sau surioara lor care urma să se nască murise. Ne-am hotărât să fim sinceri cu ei. Mama mea ne-a ajutat în acest sens, spunându-le copiilor că bebeluşul nu va veni cu noi acasă. Când am sosit, au alergat în întâmpinarea noastră, îmbrăţişându-ne şi sărutându-ne. Prima lor întrebare a fost: „S-a întâmplat ceva cu bebe?“ Nu le-am putut răspunde, dar soţul meu, strângându-ne în jurul lui, a spus: „Bebe a murit“. Ne-am îmbrăţişat strâns toţi patru şi am început să plângem, acesta fiind primul pas în lungul nostru proces de vindecare.

Totuşi nu eram pe deplin pregătiţi pentru reacţiile ulterioare ale copiilor noştri. De exemplu, la aproape două săptămâni de la pierderea sarcinii, la congregaţia  locală a Martorilor lui Iehova s-a anunţat că un Martor în vârstă, care era şi un prieten apropiat al familiei noastre, decedase. David, băieţelul nostru de patru ani, a izbucnit în hohote de plâns, iar soţul meu a trebuit să iasă cu el afară din sală. Când s-a liniştit, David a întrebat de ce murise prietenul lui. Apoi a întrebat de ce murise bebeluşul. După aceea l-a întrebat pe tatăl lui: „O să mori şi tu?“ El a vrut să ştie şi de ce Iehova Dumnezeu nu l-a distrus încă pe Satan şi nu a început „să îndrepte lucrurile“. Într-adevăr, am fost surprinşi să vedem câte îi treceau prin mintea lui de copil.

Kaitlyn a pus şi ea multe întrebări. Când se juca, deseori spunea că una dintre păpuşi este bolnavă şi că celelalte sunt asistente medicale sau membri ai familiei. Ea şi-a făcut dintr-o cutie de carton un fel de spital pentru păpuşi şi uneori spunea că una dintre ele murise. Întrebările puse de copiii noştri, precum şi jocurile lor ne-au oferit multe ocazii de a-i învăţa lecţii importante despre viaţă şi despre modul în care ne poate ajuta Biblia să facem faţă încercărilor. Totodată, le-am amintit despre scopul lui Dumnezeu de a transforma pământul într-un frumos paradis, unde nu va mai exista nici un fel de suferinţă şi durere, nici chiar moarte. — Revelaţia 21:3, 4.

Cum am făcut eu faţă pierderii

Când m-am întors acasă de la spital, eram apatică şi dezorientată. Aveam o mulţime de lucruri de făcut, însă nu ştiam cu ce să încep. I-am sunat pe nişte prieteni, soţ şi soţie, care trecuseră prin aceeaşi situaţie. Au fost foarte consolatori. O prietenă la care ţin mult ne-a trimis flori şi s-a oferit să-i ia la ea pe copii după-amiază. Am apreciat foarte mult grija ei iubitoare şi ajutorul practic.

Am aranjat în albume fotografiile familiei. Mă uitam la hăinuţele copilaşului meu nenăscut şi le strângeam la piept — singurele amintiri palpabile ale copilaşului pe care îl pierdusem. Săptămâni la rând am fost din punct de vedere emoţional ca pe un montagne russe. Cu tot sprijinul din partea familiei şi al prietenilor, câteva zile nu m-am oprit din plâns. Uneori aveam impresia că-mi pierd minţile. Îmi era foarte greu să stau în compania unor prietene care erau însărcinate. Înainte îmi imaginasem că avortul spontan e o problemă temporară şi aproape nesemnificativă în viaţa unei femei, ceva peste care se poate trece cât de cât uşor. Mă înşelasem amarnic! *

 Iubirea — cel mai bun tămăduitor

Un bun tămăduitor, în afară de timp, a fost iubirea arătată de soţul meu şi de colaboratorii creştini. O Martoră s-a oferit să ne pregătească cina şi să ne-o aducă acasă. Un bătrân de congregaţie şi soţia lui ne-au adus flori şi o cartolină frumoasă şi şi-au petrecut seara împreună cu noi. Ştiam cât de ocupaţi erau, aşa că am apreciat foarte mult atenţia pe care ne-au acordat-o. Mulţi alţi prieteni ne-au trimis cărţi poştale şi flori. Cuvintele simple „Ne gândim la voi“ au însemnat mult pentru noi! Un membru al congregaţiei ne-a scris: „Noi privim viaţa aşa cum o priveşte Iehova — ca pe ceva foarte preţios. Dacă el ştie când moare o vrabie, în mod sigur ştie şi când moare un fetus“. Verişoara mea mi-a scris: „Suntem atât de uimiţi de miracolul naşterii şi al vieţii şi suntem tot atât de uimiţi când acesta nu se produce“.

Câteva săptămâni mai târziu, în timp ce eram la Sala Regatului, mi-a venit să plâng şi a trebuit să ies chiar înainte de începerea programului. Două prietene dragi care mi-au văzut faţa scăldată în lacrimi au urcat cu mine în maşină, mi-au luat mâna în mâna lor şi mi-au creat o bună dispoziţie. După puţin timp, toate trei ne-am întors în sală. Ce bine e să ai prieteni care ţin la tine „mai mult . . . decât un frate“! — Proverbele 18:24.

Pe măsură ce vestea s-a răspândit, am fost surprinsă să aflu că mulţi alţi colaboratori Martori trecuseră prin aceeaşi experienţă. Chiar şi unii cu care nu mă cunoşteam foarte bine înainte mi-au oferit o extraordinară mângâiere şi încurajare. Sprijinul lor iubitor în momentele în care aveam nevoie mi-a amintit de ceea ce spune Biblia: „Prietenul adevărat iubeşte oricând şi în nenorocire ajunge ca un frate“. — Proverbele 17:17.

Mângâiere din Cuvântul lui Dumnezeu

Comemorarea morţii lui Cristos s-a ţinut la o săptămână de la data când am pierdut sarcina. Într-o seară, în timp ce citeam relatările biblice despre ultimele zile ale lui Isus pe pământ, dintr-o dată mi-a venit în minte următorul gând: Iehova cunoaşte durerea cauzată de pierderea unui fiu. El şi-a pierdut propriul fiu! Deoarece Tatăl nostru Iehova este în cer, uneori uit cât de înţelegător este el şi câtă empatie manifestă faţă de slujitorii săi, bărbaţi şi femei deopotrivă. În acel moment am simţit o mare uşurare. M-am simţit mai aproape ca oricând de Iehova.

Am fost încurajată mult şi de publicaţiile bazate pe Biblie — îndeosebi de numerele mai vechi ale revistelor Turnul de veghere şi Treziţi-vă! — care vorbesc despre pierderea în moarte a unei fiinţe dragi. De exemplu, seria de articole „Cum se poate face faţă pierderii unui copil“, apărută în numărul din 8 august 1987 al revistei Treziţi-vă! (ediţia engleză), precum şi broşura Când vă moare cineva drag * s-au dovedit foarte utile.

Sfârşitul suferinţei

Odată cu trecerea timpului, când am reuşit să râd fără să mă simt vinovată de aceasta şi să port o conversaţie fără să aduc în discuţie copilaşul pe care îl pierdusem, mi-am dat seama că eram aproape de vindecare. Totuşi, uneori inima îmi era sfâşiată de durere, de pildă când mă întâlneam cu prieteni care nu aflaseră că pierdusem sarcina sau când o familie cu un copilaş nou-născut venea în vizită la Sala noastră a Regatului.

Apoi, într-o dimineaţă m-am trezit cu sentimentul că, în sfârşit, norii suferinţei mele se risipiseră. Stând cu ochii închişi, am avut sentimentul că mă vindecasem. Am fost cuprinsă de o pace şi o linişte pe care nu le mai simţisem de luni de zile. Totuşi, cam la un an după aceea, când am rămas din nou însărcinată, mă frământa gândul că aş putea pierde sarcina. Din fericire, în octombrie 2001, am născut un băieţel sănătos.

Plâng şi acum după copilaşul pe care l-am pierdut. Însă întregul episod mi-a sporit aprecierea faţă de viaţă, faţă de familia mea, faţă de colaboratorii creştini şi faţă de Dumnezeu, care ne mângâie. Încercarea prin care am trecut a scos în evidenţă puternicul adevăr că „toate depind de timp şi de împrejurări“ şi că nu Dumnezeu ne ia copiii. — Eclesiastul 9:11.

Aştept cu nerăbdare timpul când Dumnezeu va înlătura jalea, strigătul şi durerea cauzată de moartea unei persoane dragi, inclusiv durerea fizică şi emoţională produsă de pierderea sarcinii (Isaia 65:17–23)! Atunci, toţi oamenii ascultători vor putea spune: „Moarte, unde îţi este victoria? Moarte, unde îţi este ghimpele?“ — 1 Corinteni 15:55; Isaia 25:8. — De la o colaboratoare.

[Note de subsol]

^ par. 13 Cercetările arată că fiecare persoană reacţionează în mod diferit la avortul spontan. Unele femei se simt confuze, altele dezamăgite, iar altele nespus de triste. Cercetătorii spun că durerea sufletească este o reacţie normală la o pierdere gravă cum este avortul spontan şi face parte din procesul de vindecare.

^ par. 20 Publicată de Martorii lui Iehova.

[Chenarul de la pagina 21]

Frecvenţa şi cauzele avorturilor spontane

„Studiile arată că 15–20% din totalul sarcinilor recunoscute clinic se termină prin avort spontan“, se spune în The World Book Encyclopedia. „Totuşi, riscul declanşării unui avort spontan este major în primele două săptămâni de la concepere (fertilizare), perioadă în care majoritatea femeilor nici măcar nu ştiu că sunt însărcinate.“ O altă lucrare de referinţă arată că peste „80% dintre avorturile spontane apar în primele 12 săptămâni de sarcină“, dintre care cel puţin jumătate se crede că sunt cauzate de anomalii cromozomiale ale fetusului. Acestea nu sunt rezultatul unor anomalii asemănătoare la nivelul cromozomilor mamei sau ai tatălui.

Alte cauze ale avortului spontan pot ţine de starea sănătăţii mamei. Medicii îndreaptă atenţia asupra tulburărilor hormonale şi a celor legate de sistemul imunitar, precum şi asupra infecţiilor şi a anomaliilor la nivelul cervixului sau al uterului matern. Bolile cronice cum ar fi diabetul (dacă nu este ţinut sub control în mod corespunzător) şi hipertensiunea arterială sunt factori care pot contribui şi ei la declanşarea avortului spontan.

Potrivit opiniei specialiştilor, avortul spontan nu este neapărat cauzat de efectuarea de exerciţii fizice, de ridicarea unor obiecte grele sau de întreţinerea de relaţii sexuale. E improbabil ca în urma unei căzături, a unei lovituri minore sau a unei sperieturi să survină avortul spontan. O lucrare de referinţă spune: „E puţin probabil ca viaţa fetusului să fie periclitată de o vătămare. Aceasta se poate întâmpla numai dacă ea este atât de gravă, încât să pună în pericol viaţa mamei“. Felul în care este proiectat uterul femeii e o mărturie grăitoare a existenţei unui Creator înţelept şi iubitor. — Psalmul 139:13, 14.

 [Chenarul/Fotografia de la pagina 23]

Cum pot membrii familiei şi prietenii să ofere ajutor

Uneori nu ştii ce să spui sau ce să faci când o membră a familiei sau o prietenă suferă un avort spontan. Oamenii reacţionează diferit la această pierdere, aşa că nu există o reţetă pentru a oferi mângâiere şi ajutor. Dar să analizăm următoarele sugestii *:

Lucruri practice pe care le puteţi face:

◆ Oferiţi-vă să aveţi grijă de copiii mai mari.

◆ Pregătiţi ceva de mâncare pentru familia respectivă.

◆ Oferiţi-i ajutor şi tatălui. Un tată a spus că „pentru taţii care se află într-o asemenea situaţie nu se fac cartoline“.

Lucruri utile pe care le puteţi spune:

„Îmi pare nespus de rău că ai pierdut sarcina.“

Aceste cuvinte simple înseamnă mult şi pot face loc altor cuvinte de mângâiere.

„Îţi face bine dacă plângi.“

În primele săptămâni sau chiar luni de la pierderea sarcinii, persoanei în cauză îi vine mereu să plângă. Asiguraţi-o că nu va scădea în ochii voştri dacă îşi exteriorizează simţămintele.

„Aş putea să te sun săptămâna viitoare ca să văd ce mai faci?“

Unei persoane care a suferit un avort spontan i s-ar putea arăta multă compasiune la început, dar, pe măsură ce timpul trece, iar durerea ei încă persistă, ea s-ar putea simţi uitată de ceilalţi. Este bine să ştie că poate conta în continuare pe sprijinul vostru. Sentimentele pot persista săptămâni sau luni la rând. Ele ar putea reapărea chiar şi după o perioadă de gravidie depăşită cu succes.

„Sincer(ă) să fiu, nu ştiu ce să spun.“

În loc să nu spuneţi nimic, e mai bine să spuneţi aceste cuvinte. Atât sinceritatea, cât şi prezenţa voastră sunt o dovadă că vă preocupă situaţia ivită.

Ce nu trebuie să spuneţi:

„Oricând poţi avea un alt copil.“

Deşi aceste cuvinte sunt adevărate, ele ar putea fi interpretate drept lipsă de empatie. Părinţii nu voiau orice copil, ci acel copil. Înainte de a-şi propune să aibă alt copil, vor suferi, probabil, pentru cel pe care tocmai l-au pierdut.

„Probabil că ceva nu era în regulă cu el.“

Deşi s-ar putea să fie aşa, aceste cuvinte nu sunt deloc mângâietoare. Mama consideră că în pântecele ei purta un copil sănătos.

„Cel puţin nu ţi-ai văzut copilaşul. Ar fi fost mult mai rău dacă această tragedie s-ar fi întâmplat mai târziu.“

Majoritatea femeilor se leagă chiar de la început de copilaşul lor nenăscut. Prin urmare, moartea acestuia aduce de obicei suferinţă, care este accentuată de faptul că nimeni altcineva nu îl „cunoştea“ pe copilaş ca mama lui.

„Cel puţin îi ai pe ceilalţi copii.“

Pentru părinţii îndureraţi ar fi ca şi cum i s-ar spune cuiva care şi-a pierdut un membru al corpului: „Cel puţin îl ai pe celălalt“.

Bineînţeles, trebuie să recunoaştem că până şi cei mai atenţi şi mai sinceri oameni spun uneori ce nu trebuie (Iacov 3:2). Aşadar, este înţelept ca femeile cu discernământ care au suferit un avort spontan să manifeste iubire creştină, nu sentimente negative faţă de persoanele bine intenţionate, dar lipsite de tact. — Coloseni 3:13.

[Notă de subsol]

^ par. 36 Sugestiile sunt luate din lucrarea A Guide to Coping With Miscarriage, realizată de Miscarriage Support Group din Wellington (Noua Zeelandă).