Colportorii — librării ambulante

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN FRANŢA

LA POALELE muntelui Jandri Glacier, în partea superioară a pârtiei de schi Deux-Alpes, din sud-estul Franţei, un mic „muzeu“ şi-a deschis porţile cu câţiva ani în urmă. Printre sculpturile de gheaţă expuse era una care aminteşte de o formă de comerţ de mult apus, practicat la munte; sculptura înfăţişa un colportor.

Secole la rând, colportorii au mers din piaţă în piaţă şi din casă în casă oferind spre vânzare produsele pe care le duceau (în franceză porter) în jurul gâtului (în franceză col). Cei mai mulţi oameni de azi nu au auzit niciodată de ei, iar cei care au auzit tind, poate, să se gândească la ei ca la nişte bieţi vânzători de obiecte neînsemnate. În realitate, colportorii au lăsat o moştenire care influenţează viaţa a milioane de oameni din prezent.

O privire mai atentă asupra muncii de colportor

Departe de a fi nişte persoane demne de milă, mulţi colportori erau negustori foarte bine organizaţi, distribuindu-şi mărfurile cele mai recente prin intermediul extinselor reţele europene. Totuşi nu toţi colportorii practicau comerţul din interes material. Unii dintre ei aveau drept obiectiv răspândirea credinţelor şi convingerilor lor. Unii chiar şi-au pierdut viaţa în timp ce desfăşurau această activitate.

După cât se pare, colportorii şi-au făcut simţită prezenţa pe la sfârşitul evului mediu. Primii colportori au fost locuitori ai munţilor din semiluna alpină, ai Pirineilor şi ai regiunii muntoase a Scoţiei, Highlands. Mulţi erau agricultori care, imediat după strânsul recoltelor, îşi începeau viaţa de vânzători ambulanţi.

Jehan Gravier, un francez care a trăit în secolul al XVI-lea, a fost unul dintre aceşti negustori voiajori. El şi familia sa trăiau în regiunea muntoasă numită La Grave. Întrucât pământul era neproductiv, el a răspuns cererii locuitorilor din oraşele de la poalele munţilor pentru produse cum ar fi lemnul, pielea, lâna şi sarea. Aceste produse proveneau din regiunile muntoase.  Colportorii asemenea lui Gravier le aduceau în oraşe şi le dădeau în schimbul unor articole de galanterie şi a altor produse ca piepteni, ochelari, cărţi, medicamente, tutun şi gravuri. Aceste articole erau vândute, la rândul lor, orăşenilor şi sătenilor care nu aveau un magazin în apropiere de locuinţa lor. Unii colportori aveau de parcurs trasee foarte lungi; uneori trebuiau să călătorească zile în şir câte 20 de kilometri! Cât timp erau plecaţi, rudele aveau grijă de terenurile şi familiile lor.

Totuşi, Gravier nu era un vânzător de nimicuri. Consemnările spun că el îi datora bani unui anume tipograf pe nume Benoît Rigaud. Aceasta arată că, asemenea multor alţi colportori, Gravier vindea şi el cărţi. În epoca Renaşterii europene, afacerile cu cărţi au luat amploare. Între 1500 şi 1600, Europa producea între 140 şi 200 de milioane de cărţi. Un sfert din acestea au fost tipărite în Franţa. Lyonul, capitala economică a ţării, situată la poalele Alpilor, era un important centru editorial european şi cel mai important centru de tipărire a cărţilor în limba franceză. Gravier avea deci suficientă marfă pentru afacerea sa. Dar, în timp ce oameni de felul lui Gravier vindeau cărţi pur şi simplu pentru a obţine profit, a apărut o altă categorie de colportori, care distribuiau cărţi doar din considerente religioase.

‘Contrabandişti ai credinţei’

Odată cu apariţia tiparului, oamenii au început să devoreze cărţile, broşurile şi pliantele cu caracter religios. Biblia a apărut mai întâi în latină, iar apoi în limbile de circulaţie ale acelor vremi. Milioane de exemplare erau tipărite în Germania, colportorii fiind cei care le distribuiau rapid oamenilor de la ţară. Totuşi, această activitate de distribuire nu a fost pe placul tuturor.

În 1525, Parlamentul Francez a oprit traducerea Bibliei în limba franceză, iar anul următor a interzis posedarea Bibliei în limba maternă. În pofida acestui lucru, Bibliile ieşeau de sub tipar cu miile, iar multe dintre ele erau răspândite în secret prin toată Franţa, graţie colportorilor plini de zel. Unul dintre ei a fost un tânăr pe nume Pierre Chapot. El a fost arestat în 1546 şi apoi condamnat la moarte.

În cele din urmă, în 1551, Franţa catolică a adoptat o politică intransigentă, interzicându-le colportorilor să vândă cărţi, întrucât aceştia distribuiau „în secret“ cărţi „aduse de la Geneva“, adică de la protestanţi. Însă valul de cărţi nu a putut fi stăvilit. Bibliile intrau în cantităţi mari în Franţa prin toate mijloacele posibile. Adesea de format mic, ele erau ascunse în butoaie cu vin prevăzute cu funduri false, în butoaie cu castane sau în cala corăbiilor. Un bărbat curajos pe nume Denis Le Vair a fost  arestat în timp ce transporta un butoi întreg de Biblii. Şi el a fost executat. Un catolic, ostil colportorilor, a spus că, din cauza lor, „în scurtă vreme, Franţa a ajuns să fie plină de exemplare ale Noului Testament în franceză“.

Pe parcursul secolului al XVI-lea, aceşti ‘contrabandişti ai credinţei’, cum i-a numit un scriitor, au fost în permanenţă ameninţaţi cu moartea. Mulţi colportori au fost arestaţi, trimişi la închisoare sau la galere, expulzaţi ori martirizaţi. Unii dintre ei au fost arşi de vii împreună cu cărţile lor. Deşi istoria dezvăluie doar câteva dintre numele lor, protestanţii de rând au putut să intre în posesia Bibliei datorită unei armate întregi de astfel de persoane curajoase.

Biblioteci ambulante

În secolul al XVII-lea, Biserica Catolică a continuat să împiedice accesul oamenilor de rând la Biblie. În locul ei, credincioşilor li s-au dat cărţi de rugăciuni * şi cărţi despre viaţa sfinţilor — înlocuitori de calitate inferioară! La polul opus erau janseniştii, catolici cu vederi „eretice“, care pledau în favoarea citirii Sfintelor Scripturi. Astfel, colportorii participau la distribuirea Scripturilor greceşti („Noul Testament“) ale janseniştilor, o traducere completă efectuată de Le Maistre de Sacy cu puţină vreme înainte.

Prin aceeaşi perioadă, în rucsacul colportorilor a început să apară un alt gen de literatură, la un preţ scăzut. Aceste cărţi îi învăţau pe numeroşi oameni din Franţa să citească, sporindu-le cunoştinţele şi delectându-i. Ele au dăinuit până în secolul al XIX-lea. Francezii le numeau la bibliothèque bleue, adică biblioteca albastră, deoarece aveau coperte albastre. În Anglia ele se numeau chapbooks, iar în Spania, pliégos de cordel. Ele conţineau poveşti despre cavaleri medievali, zicători, povestiri despre viaţa sfinţilor şi aşa mai departe. După cum ne putem imagina, colportorul era aşteptat cu nerăbdare, fie vara, ca în cazul celor din Pirinei, fie  iarna, ca în cazul celor din Alpii Dauphiné.

Este demn de reţinut că aceşti colportori slujeau atât intereselor persoanelor instruite, cât şi intereselor oamenilor de rând. Într-un studiu din secolul al XVIII-lea asupra ţăranilor din regiunea Guienne (sud-vestul Franţei) se face următoarea remarcă: „În nopţile lungi de iarnă, [ţăranii] le citesc o jumătate de oră celorlalţi membri ai familiei, strânşi cu toţii laolaltă, despre viaţa sfinţilor sau un capitol din Biblie. . . . În lipsă de altceva, citesc . . . biblioteca albastră şi alte povestioare ieftine pe care le aduc colportorii în fiecare an la ţară“. Totuşi Biblia era foarte răspândită, astfel că exemplare ale ei se puteau găsi chiar şi în gospodăriile modeste.

Reţele organizate

Reţele de colportori s-au înfiinţat în Alpii Francezi, în Alpii din Italia, în Pirinei şi în Normandia, în nord-vestul Franţei. Numai colportorii din Alpii Dauphiné ţineau sub control o pătrime din piaţa de carte din sudul Europei. „În Spania şi Portugalia, precum şi în numeroase oraşe italiene, comerţul cu cărţi se află în mâinile francezilor, toţi provenind dintr-un sat din Alpii Dauphiné“, a declarat un vânzător de cărţi din Geneva acelor vremi.

Succesul colportorilor s-a datorat nu numai faptului că erau „activi, sârguincioşi şi extrem de serioşi“, ci şi ataşamentului lor faţă de familia, satul şi religia lor. Mulţi dintre ei erau protestanţi care ţineau legătura cu cei ce fuseseră exilaţi în timpul persecuţiilor. Rudele, compatrioţii şi coreligionarii formau astfel reţele eficiente care străbăteau Europa în lung şi-n lat. Familia Gravier, de exemplu, avea o reţea de vânzători de cărţi care parcurgeau Franţa, Spania şi Italia. Alte reţele ajungeau chiar până în Persia şi în cele două Americi.

Revitalizarea activităţii colportorilor

În secolul al XIX-lea, revoluţia industrială a dat o lovitură mortală afacerilor familiale ale colportorilor, care dăinuiseră generaţii la rând. Totuşi, prin înfiinţarea de societăţi biblice, distribuirea de Biblii a cunoscut o amploare fără precedent. Cu toate acestea, Biserica Catolică se opunea în continuare distribuirii de Biblii. Până la sfârşitul anilor 1800, colportorii care distribuiau Biblii au fost hărţuiţi şi aduşi în faţa instanţei. Cu toate acestea, în perioada 1804–1909 ei au distribuit numai în Franţa şase milioane de exemplare ale Bibliei, în versiune integrală sau parţială.

Activitatea de instruire a publicului în materie de Biblie nu era nici pe departe terminată. În 1881, revista Zion’s Watch Tower and Herald of Christ’s Presence (Turnul de veghere al Sionului şi Mesagerul prezenţei lui Cristos) a lansat o chemare creştinilor, îndemnându-i să ia parte la lucrarea de evanghelizare. Care era obiectivul lor? „De a răspândi adevărul, determinându-i pe oameni să citească.“ Până în 1885, circa 300 de evanghelizatori răspunseseră invitaţiei şi erau pe teren. Unii au călătorit în lungul şi-n latul pământului, mergând în ţări ca Barbados, Birmania (acum Myanmar), El Salvador, Finlanda, Guatemala şi Honduras. Până la data izbucnirii primului război mondial, aceşti evanghelizatori răspândiseră învăţăturile biblice în Anglia, China, Costa Rica, Elveţia, Franţa, Germania, Norvegia, Noua Zeelandă, Polonia şi Suedia.

Este demn de reţinut că, în perioada de început, Studenţii în Biblie (cunoscuţi acum ca Martori ai lui Iehova) care erau evanghelizatori cu timp integral purtau numele de colportori. Ulterior, termenul a încetat să mai fie folosit, întrucât nu descria cu exactitate obiectivul primordial al muncii lor — instruirea biblică (Matei 28:19, 20). Mai mult decât atât, termenul nu reda tipul de activitate efectuat de ei, şi anume o activitate nonprofit. Astfel, miniştrii cu timp integral ai Martorilor lui Iehova sunt numiţi actualmente pionieri.

Anul trecut, peste 800 000 de pionieri au distribuit gratuit Biblii şi literatură bazată pe Biblie. Ei fac aceasta nu pentru câştig bănesc, ci „cu sinceritate, da, ca trimişi de Dumnezeu, sub privirile lui Dumnezeu, în compania lui Cristos“ (2 Corinteni 2:17). Astfel, miniştrii pionieri din prezent sunt mult mai mult decât nişte biblioteci ambulante. Totuşi, ei le datorează mult colportorilor de odinioară pentru zelul şi convingerea de care mulţi dintre ei au dat dovadă.

[Notă de subsol]

^ par. 16 O carte de rugăciuni conţine rugăciuni făcute în onoarea Mariei şi rostite la ore stabilite în mod oficial.

[Legenda ilustraţiilor de la paginile 24, 25]

Colportorii le aduceau oamenilor acasă mărfurile cele mai recente

Colportorii erau aşteptaţi cu nerăbdare

[Provenienţa ilustraţiilor]

© Cliché Bibliothèque nationale de France, Paris

[Legenda fotografiilor de la pagina 26]

„Noul Testament“ de Le Maistre de Sacy şi o carte din biblioteca albastră

[Provenienţa fotografiilor]

Extremitatea stângă: © Cliché Bibliothèque nationale de France, Paris Stânga: © B.M.V.R de Troyes/Bbl.390/Foto P. Jacquinot

[Legenda fotografiei de la paginile 26, 27]

Evanghelizatorii distribuiau literatură biblică

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

În prezent, evanghelizatorii cu timp integral acordă gratuit instruire biblică