De la cititorii noştri

Mângâiere pentru cei bolnavi Vă mulţumesc pentru seria de articole „Mângâiere pentru cei bolnavi“ (22 ianuarie 2001). Acum patru ani am avut un accident. De multe ori mi-am zis că ar fi fost mai bine să fi murit. Am deseori momente când îmi pierd memoria şi din acest motiv mă chinuiesc zile întregi. Citind aceste articole, m-am simţit încurajată.

T. M., Japonia

De la vârsta de 15 ani mă lupt cu o formă dureroasă de artrită reumatoidă. Informaţiile m-au ajutat să înţeleg că trebuie să învăţ să mă încred mai mult în Iehova, care este „un loc de scăpare în ziua necazului“. — Naum 1:7.

Y. F. R., Columbia

Sunt evanghelizatoare cu timp integral. La scurt timp după ce m-am mutat pentru a sluji într-o nouă regiune, am aflat că am diabet. E extraordinar modul cum aţi descris acea vâltoare a sentimentelor în care sunt prinşi cei ce suferă de o boală cronică! Articolele m-au ajutat să-mi reanalizez situaţia într-un mod echilibrat şi să fac unele schimbări în viaţă.

L. A., Italia

Nu suferim de vreo boală, însă principiile prezentate în aceste articole ne-au ajutat foarte mult să facem faţă unei probleme cu care ne confruntăm. Aşa cum s-a întâmplat în multe cazuri, revista a fost un răspuns la una dintre rugăciunile noastre.

R. P. şi L. P., Sri Lanka

Cu câteva săptămâni în urmă mi s-a zis că am un carcinom la ficat. N-am fost niciodată bolnav. Imaginaţi-vă ce efect a avut asupra mea această veste! Azi mi-a căzut în mână numărul din 22 ianuarie şi efectiv am sorbit articolele. Ele vorbeau despre toate îndoielile, gândurile şi sentimentele mele; în acelaşi timp însă, ele încurajau o gândire pozitivă.

J. E., Spania

Cazuri reale Vă scriu în legătură cu emoţionanta relatare a lui Bill şi Rose Meiners, apărută în articolul „Fixarea unor obiective te ajută să învingi regresele“ (22 ianuarie 2001). E încurajator să afli că ei perseverează de mai bine de o jumătate de secol. Aceste relatări autobiografice ating cele mai sensibile corzi ale inimii. Aş vrea să le spun lui Bill şi Rose că îi menţionez în mod concret în rugăciunile mele.

V. G., Italia

Pe noi, cei ce suntem sănătoşi, această relatare despre un bărbat care se luptă cu boala lui de mai bine de 50 de ani ne-a întărit nespus de mult. Pe mine personal m-a ajutat să înţeleg că ar trebui să preţuiesc sănătatea bună de care mă bucur şi să nu-mi irosesc viaţa.

P. V., Republica Cehă

Mama mea e bolnavă de aproape 20 de ani. În momentul de faţă este disperată şi se întreabă de ce nu poate găsi măcar un pic de alinare. I-am citit acest articol cu gândul de a o încuraja pe ea, însă şi eu am tras foloase. Acum am înţeles de ce e mama deprimată mai tot timpul.

G. O. A., Nigeria

Bill şi Rose, precum şi mulţi alţii care sunt nevoiţi să trăiască cu boli grave, sunt nişte oameni extraordinari! Cred că noi, cei pentru care viaţa e mult mai uşoară, putem învăţa din exemplul lor. Dragii noştri, Bill şi Rose, fiţi tari! Sunteţi un exemplu pentru noi!

I. S., Germania

Adolescenţii şi întâlnirile Am 15 ani şi mi-a plăcut mult articolul „Tinerii se întreabă . . . Ce să fac dacă părinţii cred că sunt prea tânăr pentru întâlniri?“ (22 ianuarie 2001). Copiii de la şcoală mă întreabă dacă nu cumva sunt lesbiană pentru că nu-mi dau întâlniri cu nici un băiat. De obicei le spuneam că nu mă lasă părinţii să-mi dau întâlniri cu băieţi, dar întotdeauna îmi doream să le dau un răspuns mai bun. Acum, după ce am citit acest articol, ştiu cum să le răspund la întrebări. Vă mulţumesc foarte mult pentru că vă gândiţi la noi, adolescenţii.

C. G., Statele Unite