Am elogiat pacea, nu războiul

RELATARE DE DOROTHY HORLE

M-am născut în 1919, într-o familie de catolici italieni din Wilmington, Delaware (SUA). Părinţii mei n-au mers niciodată la biserică; în schimb, ne trimiteau pe mine şi pe cele două surori ale mele. M-au impresionat mult bisericile impunătoare, cu arhitectura, statuile şi fastul lor extraordinare.

ANII s-au scurs, iar eu mi-am pierdut tot interesul faţă de catolicism. Biserica nu punea accent pe Biblie, carte pe care tata o venera şi o citea cu regularitate. Buletinele publicate de biserică unde se menţionau numele celor ce făceau donaţii, precum şi suma donată de aceştia mă iritau. În plus, circulau tot felul de zvonuri despre preoţi corupţi. La vârsta de 15 ani nu mai practicam catolicismul. Ca urmare, aveam la dispoziţie mai mult timp pentru a mă dedica instruirii în domeniul artei.

O carieră în domeniul artei

În 1940, la vârsta de 21 de ani, m-am căsătorit cu William Horle, un tânăr căruia îi plăcea să deseneze tot ce avea legătură cu domeniul militar: avioane, soldaţi, pistoale, puşti şi nave. Bill (cum îi mai spuneam lui William) era încântat că eram o artistă; el mi-a cumpărat primul meu set de culori de ulei. M-am apucat să învăţ tehnicile folosite de marii pictori.

După aproximativ doi ani de căsnicie, Bill a început să se dedice în exclusivitate hobbyului său, şi anume confecţionarea miniaturilor militare din plumb. Vă gândiţi cumva la soldăţei de jucărie? Nu, în nici un caz! Dorinţa lui era să realizeze adevărate opere de artă! Alţi artizani lucrau în plastic, lemn sau ipsos, însă, pentru Bill, plumbul era cel mai bun mijloc de exprimare artistică, având în vedere că era mecanic de meserie.

Mai întâi făcea schiţa unei statuete, apoi construia o formă de turnare, după care turna în plumb figurina respectivă. Cu timpul, a ajuns destul de talentat în asamblarea părţilor componente turnate, precum şi în sudarea, pilirea şi şlefuirea lor. După un timp, a trecut de la forme din ipsos la forme dintr-un amestec folosit în tehnica dentară. Această schimbare i-a permis să realizeze detalii mai fine.

După ce piesa metalică era gata, venea rândul meu să mă ocup de figurină pentru a o termina. În urma unor cercetări amănunţite, am găsit descrieri ale vechilor uniforme militare — chiar şi în ce priveşte nasturii, şnururile, insignele pentru diferite grade şi culorile acestor uniforme.

Folosindu-mă de o lupă, aplicam uleiurile şi culorile special făcute pentru a avea aderenţă la suportul metalic. Figurinele noastre prindeau astfel viaţă. În mica noastră pivniţă din Philadelphia (Pennsylvania), am realizat indieni americani, soldaţi din războiul civil, soldaţi din Marina Militară Americană, cai şi călăreţi ai lui Napoleon, mameluci egipteni, zuavi algerieni şi alţi soldaţi.

Apoi Bill a fost invitat de Marina Militară Americană să prezinte o machetă înfăţişând soldaţi călare ai primelor trupe de uscat din marina militară trimise în Pekin (în prezent Beijing),  China, înainte de anul 1939. Am lucrat zi şi noapte la această machetă, iar în 1954 am expus-o la Institutul Smithsonian din Washington, D.C. După câţiva ani, preşedintele Lyndon Johnson ne-a cerut permisiunea să fie mutată la Casa Albă. Bineînţeles că am fost de acord.

N-am vândut niciodată din figurinele noastre; Bill însă a făcut cadou sute de figurine. S-a vorbit apreciativ la adresa noastră în multe cărţi despre modele de soldaţi. Lucrările noastre au fost expuse la Târgul Internaţional de la Flushing Meadow din Queens, New York, în 1965. Modelele au fost solicitate chiar şi de muzee. Bruce Catton, istoric care a studiat războiul civil american, a folosit câteva dintre dioramele şi figurinele noastre pentru a realiza ilustraţiile la cărţile sale.

Îmi pun tot mai multe întrebări despre viaţă

Însă, după ce am împlinit 40 de ani, lucrurile au început să se schimbe. Am început să-mi pun întrebări despre Dumnezeu. Într-o zi de Crăciun, cinci copii catolici au ars de vii într-un incendiu izbucnit în casă, în timp ce părinţii lor erau la biserică. Mă gândeam: „Cum a putut Dumnezeu să lase să se întâmple aşa ceva chiar de ziua lui?“ Văzusem o carte în care se vorbea despre atrocităţile comise în timpul Holocaustului asupra evreilor. Toate acestea, precum şi alte evenimente din lume m-au făcut să mă întreb: „Unde este Dumnezeu? Nu face deloc ceea ce ar trebui să facă!“

Din exemplul lăsat de tata am înţeles încă din copilărie că răspunsul trebuie să se găsească în Biblie. Ca urmare, m-am dus la casa parohială catolică din apropierea locuinţei noastre din Philadelphia şi am programat o întrevedere cu un preot pentru o discuţie din Biblie. Am tot aşteptat să vină, dar acesta n-a apărut. Timp de o lună m-am dus în fiecare săptămână la casa parohială, dar fără să reuşesc să port vreo discuţie cu preotul.

Într-o seară, cuprinsă de o mare disperare, mi-am ridicat ochii spre cer şi m-am rugat: „Nu ştiu cine eşti. Nu ştiu nici care e religia care te reprezintă, dar ştiu că eşti acolo. Te rog, ajută-mă să te cunosc!“ La scurt timp după această rugăciune, la uşa mea au venit Martorii lui Iehova.

Se întâmplase uneori să-i văd pe unii Martori parcându-şi maşina, dându-se jos şi mergând apoi la diferite uşi. Deşi nu ştiam nimic despre ei, nici despre motivul pentru care mergeau la uşile oamenilor, lucrarea lor îmi trezise curiozitatea.

În acea zi din anul 1961, când m-au vizitat Martorii, eram deprimată, deoarece toate încercările mele de a-l găsi pe Dumnezeu fuseseră fără nici un rezultat. În timp ce frecam uşa de la intrare, o femeie de vârstă mijlocie, pe nume Marge Brion, a urcat treptele verandei şi m-a salutat. Nici nu m-am întors spre ea ca s-o bag în seamă. Dar, când a vorbit despre transformarea pământului într-un frumos paradis, pur şi simplu i-am sorbit fiecare cuvânt. În cele din urmă, ea a întrebat: „Mă ascultaţi?“

I-am repetat tot ce mi-a spus, inclusiv versetul pe care mi-l citase din Isaia 55:11. Apoi m-am  întors spre ea, am apucat-o de braţ şi i-am zis: „Haideţi în casă!“ Ea mi-a dat o Biblie (a fost prima mea Biblie) şi un auxiliar de studiere a Bibliei, şi anume cartea From Paradise Lost to Paradise Regained (De la Paradisul pierdut la Paradisul recâştigat). În plus, s-a oferit să purtăm în mod regulat discuţii pe baza Bibliei — era exact genul de studiu pe care am sperat ca cineva din Biserica Catolică să-l facă cu mine.

Studiind de două ori pe săptămână, am înţeles repede o mulţime de lucruri din Biblie. După puţin timp mi-a fost clar că găsisem adevărul. Un moment foarte emoţionant pentru mine a fost când am aflat care e numele lui Dumnezeu: Iehova (Psalmul 83:18). Gândiţi-vă: acesta era Dumnezeul pe care mi-am dorit să-l cunosc încă din copilărie! Am mai înţeles că Fiul său, Isus Cristos, nu este o parte mistică a unei divinităţi trinitare (Ioan 14:28). La scurt timp după aceea am început să asist la întrunirile creştine ale Martorilor lui Iehova şi mi-am dorit mult să fiu o proclamatoare cu timp integral a mesajului Bibliei.

Iau decizii importante

În faţa mea se afla cel mai greu test din viaţă. Aveam să stric echipa artiştilor William şi Dorothy Horle? Cum puteam să-i slujesc Dumnezeului păcii şi Fiului său, Prinţul păcii, în timp ce în artă elogiam războiul (Isaia 9:6)? Oare nu a promis Iehova că va ‘pune capăt războaielor până la marginea pământului’ (Psalmul 46:9)? Prin urmare, de ce să fac să dăinuie ceva ce Dumnezeu îi va pune capăt? Şi oare nu a profeţit Isaia că poporul lui Dumnezeu îşi va ‘făuri din săbii fiare de plug’ şi nu va mai învăţa războiul (Isaia 2:4)? Am stat şi m-am gândit mult, rugându-mă îndelung. „Nu pot să mai pictez astfel de lucruri!“ Aceasta a fost decizia mea. La 25 aprilie 1964 mi-am simbolizat dedicarea lui Iehova Dumnezeu prin botezul în apă.

Bill obişnuia să spună cât de rău îi părea că într-o bună zi va trebui să murim. După ce am început să studiez Biblia i-am zis: „Bill, putem trăi pentru totdeauna în lumea nouă a lui Dumnezeu!“ (Isaia 25:8; Revelaţia 21:​4, 5). El se gândea că începusem s-o iau razna. Când i-am explicat de ce nu mai puteam picta figurine militare şi în acelaşi timp să am o conştiinţă curată, el s-a înfuriat şi m-a ameninţat că mă părăseşte. Mai târziu chiar m-a părăsit.

Bill a realizat singur figurine militare timp de mai mulţi ani. Însă nu s-a mutat departe de noi şi întotdeauna s-a dovedit un sprijin pentru mine şi pentru fiul nostru, Craig, care ni se născuse în 1942. În 1988, Bill s-a întors la mine şi am rămas împreună până la moartea sa, survenită la 10 ani de la întoarcerea sa.

Între timp, mai precis în 1966, mi-am atins obiectivul de a deveni pionieră. În toţi anii care au urmat, n-am privit niciodată înapoi cu regret. Am avut privilegiul de a studia Biblia cu sora mea mai mare. Ea a acceptat învăţăturile din Biblie şi este o Martoră activă şi azi. Tata a ascultat mesajul Bibliei şi, în mai puţin de două săptămâni, a început să asiste la întrunirile de la Sala Regatului. La 75 de ani s-a botezat şi a rămas fidel lui Dumnezeu până la moarte, care a survenit la vârsta de 81 de ani. Mama l-a acceptat şi ea pe Iehova ca Dumnezeu al ei, chiar dacă a murit înainte de a se dedica. Avea aproape 94 de ani.

De-a lungul anilor am fost bogat binecuvântată de Iehova, Dumnezeul păcii. Acum, la cei 81 de ani ai mei, sunt încă pionieră, deşi mi-e puţin cam greu să umblu. Încerc aceleaşi sentimente ca şi apostolul Pavel, care a scris: „Îi sunt recunoscător lui Cristos Isus, Domnul nostru, care mi-a dat putere, deoarece m-a considerat fidel desemnându-mă pentru un minister“ (1 Timotei 1:12). Şi ce minister glorios este acesta! Mulţi dintre cei cu care am studiat Biblia au făcut sacrificii pentru a-i sluji îndurătorului nostru Dumnezeu.

Sinceră să fiu, îmi pare foarte rău că nu a reacţionat pozitiv toată familia mea la adevărul biblic. Poate că, în timp, vor veni şi alţii la adevăr. Dar în cazul meu s-au dovedit adevărate cuvintele lui Isus, care a spus că discipolii săi vor ‘primi însutit acum, în această perioadă de timp, case şi fraţi şi surori şi mame şi copii’ (Marcu 10:30). Într-adevăr, Iehova mi-a făcut parte de toate acestea din belşug. Ce onoare şi ce bucurie să renunţi la faimă şi război pentru Dumnezeu şi pace!

[Legenda fotografiei de la pagina 22]

Alături de generalul L. C. Shepherd, jr, în 1954

[Provenienţa fotografiei]

Defense Dept. photo (Marine Corps)

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

(în mărime naturală)

[Legenda fotografiei de la pagina 24]

La 81 de ani; sunt pionieră de peste 30 de ani