Când muntele a încercat  să se contopească cu marea

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN VENEZUELA

ÎNTRE Caracas, capitala Venezuelei, şi mare se află un munte înalt de 2 000 de metri numit El Ávila. În partea nordică a muntelui este o fâşie de coastă cu populaţie densă. Aici se află cel mai important aeroport din Venezuela, iar, pentru a se deplasa de la aeroport la Caracas, turiştii trebuie să treacă printr-⁠un tunel săpat chiar prin inima muntelui.

După ploile torenţiale din decembrie anul trecut, muntele îmbibat cu apă nu a mai rezistat. Versanţii lui păreau că plesnesc în timp ce mii de metri cubi de apă se revărsau dinspre munte. Se părea că, aşa cum s-⁠a exprimat cineva, muntele încerca să se contopească cu marea. Locuinţele, de la cocioabe la vile, au fost înghiţite de şuvoiul de apă amestecată cu noroi, pietre şi copaci. În furia lor, apele au luat cu ele paturi, frigidere, televizoare şi chiar oameni. Un vârstnic a spus că a crezut că era sfârşitul lumii.

După un timp, ploaia a încetat, iar nivelul apelor a început să scadă. Potrivit unor estimări, este posibil să fi murit aproximativ 50 000 de oameni, iar 400 000 de mii au rămas fără locuinţă. Catastrofa a fost numită, pe bună dreptate, „cel mai grav dezastru natural din istoria Venezuelei“.

Au scăpat ca prin urechile acului

La 15 decembrie, Juan Carlos Lorenzo împreună cu tatăl lui au fost prinşi între două râuri umflate. Ei şi-⁠au abandonat vehiculul şi s-⁠au alăturat altor 35 de oameni aflaţi într-⁠o clădire. La scurt timp însă, apele au început să se reverse înăuntru, nivelul lor ridicându-⁠se cu mare rapiditate. Au reuşit să ajungă toţi pe acoperiş. Între timp, bolovani mari şi buşteni izbeau clădirea. Nu după mult timp, zidurile primelor două etaje s-⁠au prăbuşit, rămânând doar stâlpii de susţinere şi acoperişul. Fragila structură se zdruncina sub asaltul furiei naturii.

La un moment dat a apărut un elicopter, dar acesta nu a putut ateriza  pe clădirea fragilă. Văzând elicopterul făcând cale întoarsă, Juan Carlos şi tatăl lui şi-⁠au luat rămas bun unul de la altul cu ochii plini de lacrimi, convinşi că aveau să moară. Mai târziu au apărut două elicoptere. Unul câte unul, toţi au fost ridicaţi în siguranţă de pe acoperiş în timp ce elicopterele planau deasupra clădirii, graţie piloţilor iscusiţi. La scurt timp după ce s-⁠au îndepărtat elicopterele, clădirea s-⁠a prăbuşit în apele înfuriate. Oamenii scăpaseră ca prin urechile acului!

Mii de persoane au fost evacuate, în avioane mici, pe străzi şi cu ajutorul ambarcaţiunilor de transport militare, proiectate pentru acostarea pe plajă. Coloane lungi de oameni, unii ducând copii pe umeri, erau îndrumaţi cu ajutorul funiilor să înainteze prin valuri spre ambarcaţiuni. Deşi unii au reuşit să-⁠şi salveze câteva lucruri personale, mulţi au rămas doar cu hainele de pe ei.

Operaţiuni de ajutorare

Imediat după ce s-⁠a aflat despre dezastru, la filiala din Venezuela a Martorilor lui Iehova s-⁠au început operaţiunile de ajutorare. Totuşi, drumurile erau fie blocate din cauza aluviunilor, fie pur şi simplu duse de ape. După câteva zile a fost deblocată o bandă a autostrăzii principale pentru a fi folosită în caz de urgenţă şi aveau acces pe ea şi vehiculele Martorilor, care transportau medicamente şi personalul calificat. Mai târziu, un funcţionar a spus: „Guvernul ştie foarte bine că Martorii lui Iehova au fost printre primii care au ajuns la faţa locului cu ajutoare şi care au ajutat la evacuarea oamenilor din zona calamitată“.

Martorii au organizat operaţiuni de căutare a celor ce aveau nevoie de ajutor. S-⁠au luat măsuri pentru transportarea evacuaţilor la Caracas, unde mulţi au ajuns fără nimic. În oraş s-⁠au stabilit puncte de colectare pentru ca apoi să li se poată distribui celor în nevoie alimente, îmbrăcăminte şi medicamente. Dar majoritatea aveau nevoie de ceva mai mult decât de alimente şi îmbrăcăminte: ei aveau nevoie cu disperare de o locuinţă. Fraţii lor creştini i-⁠au primit cu bucurie în casele lor.

Chiar şi la mult timp după dezastru, oamenii îşi găzduiau prietenii şi rudele. Joel şi Elsa, Martori din Puerto Cabello, locuiesc într-⁠un apartament mic. La o lună după furtună, la ei mai locuiau alte 16 persoane. Mulţi îşi pierduseră nu numai locuinţa, ci şi slujba. Locul lor de muncă pur şi simplu nu mai există.

Din nefericire, staţiunile şi porturile, care în trecut fremătau de viaţă, au devenit de nerecunoscut. Unele automobile se vedeau ieşind din noroi, altele erau lipite de ziduri, înfăşurate în jurul stâlpilor ori îngrămădite în uşi sau ferestre. Un strat de noroi întărit, gros în unele locuri de aproximativ 3 metri, a făcut ca străzile să ajungă la o aşa înălţime, încât cei ce mergeau pe stradă se aflau la nivelul unui etaj superior sau chiar la nivelul acoperişului clădirilor pe lângă care treceau!

Unele persoane din Venezuela au mărturisit că din acest dezastru au tras o lecţie valoroasă: să nu-⁠şi pună încrederea în lucrurile materiale (Luca 12:29–31). Mulţi au apreciat sfatul lui Isus Cristos: „Încetaţi să vă mai acumulaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina rod şi unde hoţii sparg şi fură. Mai degrabă, acumulaţi-⁠vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu rod şi unde hoţii nu sparg şi nu fură. Căci, unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta“. — Matei 6:19–21.

[Harta/Fotografiile de la paginile 16, 17]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

VENEZUELA

Caracas

Zona calamitată

COLUMBIA

[Legenda fotografiei de la pagina 17]

Rubén Serrano, alături de dărâmăturile locuinţei sale

 [Legenda fotografiilor de la pagina 18]

1. Voluntarii au strâns ajutoare în Caracas

2, 3. Congregaţia din Maiquetía a înlăturat stratul de noroi întărit, gros de doi metri din Sala Regatului în care se întrunea

4. Aceşti Martori şi-⁠au pierdut locuinţele, iar apoi s-⁠au oferit să construiască altele atât pentru ei, cât şi pentru alţii

5. Una dintre locuinţele aproape terminate din San Sebastián de los Reyes