În căutarea genei „nemuririi“

NUMEROASE civilizaţii au poveşti şi fabule care încearcă să explice de ce mor oamenii. De exemplu, în Africa există o legendă care spune că un cameleon a fost trimis de Dumnezeu ca să aducă oamenilor nemurirea. Însă el a mers atât de încet, încât o şopârlă care purta cu ea mesajul morţii a ajuns înaintea lui. Oamenii creduli au acceptat mesajul şopârlei, şi astfel au pierdut nemurirea.

De-a lungul secolelor, filozofii au încercat şi ei să răspundă la întrebarea: De ce moare omul? În secolul al IV-lea î.e.n., filozoful grec Aristotel a predat că lungimea vieţii unui om depinde de capacitatea organismului uman de a realiza un echilibru între cald şi rece. Iată ce spunea el: „Moartea se datorează întotdeauna unei lipse oarecare de căldură“. În schimb, Platon a predat că omul are un suflet nemuritor, care rămâne în viaţă după moartea trupului.

În prezent, în pofida progreselor ştiinţifice uimitoare, biologii nu au găsit nici un răspuns satisfăcător la întrebarea de ce îmbătrânim şi murim. Iată ce se spune în ziarul londonez The Guardian Weekly: „Unul dintre cele mai mari mistere pentru medicină nu este de ce mor oamenii de boli cardiovasculare sau de cancer, ci de ce mor chiar şi când totul merge bine. Dacă celulele umane se divid, iar timp de 70 de ani sau mai mult se tot înnoiesc prin acest proces de diviziune, de ce dintr-o dată nu se mai reproduc?“

În căutarea lor pentru a înţelege procesul îmbătrânirii, geneticienii şi cercetătorii în biologie moleculară şi-au îndreptat atenţia spre celulă. Mulţi oameni de ştiinţă sunt de părere că aceste unităţi microscopice conţin „cheia“ unei vieţi mai lungi. De exemplu, unii prezic că, cu ajutorul ingineriei genetice, în scurt timp oamenii de ştiinţă vor putea să învingă cancerul şi bolile de inimă. Dar cât de aproape a ajuns ştiinţa de împlinirea visului omenirii, şi anume ca oamenii să trăiască veşnic?

Dezvăluirea secretelor celulei

Generaţiile anterioare de oameni de ştiinţă au încercat să dezvăluie secretele celulei, însă nu au avut instrumentele necesare pentru aceasta. Doar în secolul trecut oamenii de ştiinţă au avut capacitatea de a pătrunde cu privirea în interiorul celulei şi de a observa multe dintre componentele ei de bază. Ce anume au descoperit ei? „Celula s-a dovedit a fi un microunivers“, declară Rick Gore, autorul unor lucrări ştiinţifice.

Pentru a ne face o idee în legătură cu imensa complexitate a unei celule, să ne gândim că fiecare celulă este alcătuită din bilioane de unităţi mult mai mici numite molecule. Însă, când au analizat structura celulei, cercetătorii au descoperit o ordine incredibilă şi dovezi ale unui proiect. Philip Hanawalt, lector la Universitatea Stanford, unde predă genetica şi biologia moleculară, a declarat: „Până şi pentru dezvoltarea normală a celei mai simple celule vii sunt necesare zeci de mii de reacţii chimice, care au loc după acelaşi model“. El a mai afirmat: „Aceste minuscule uzine chimice obţin nişte rezultate programate ce depăşesc cu mult tot ce poate obţine un cercetător în laboratorul său“.

Prin urmare, imaginaţi-vă ce sarcină descurajatoare este aceea de a încerca prelungirea duratei  de viaţă a omului prin mijloace biologice! Aceasta ar necesita nu numai o înţelegere profundă a elementelor care stau la baza vieţii, ci şi capacitatea de a manipula aceste elemente! Să aruncăm o privire în interiorul celulei umane pentru a ilustra dificila sarcină pe care o au biologii.

Genele au un rol determinant

Fiecare celulă are un centru de control complex numit nucleu. Nucleul dirijează activităţile care au loc în celulă urmărind un set de instrucţiuni codificate. Aceste instrucţiuni sunt înmagazinate în cromozomi.

Cromozomii sunt alcătuiţi în cea mai mare parte din proteine şi acid dezoxiribonucleic, sau, pe scurt, ADN. * Deşi se ştia de ADN din secolul al XIX-lea, mai precis de la sfârşitul anilor ’60, cercetătorii au înţeles structura sa moleculară abia prin 1953. Dar, chiar şi aşa, a trebuit să mai treacă aproape un deceniu până când biologii au început să înţeleagă „limbajul“ pe care moleculele ADN îl folosesc pentru a purta informaţia genetică. — Vezi chenarul de la pagina 22.

În anii ’30, geneticienii au constatat că la capătul fiecărui cromozom se află o scurtă secvenţă de ADN care contribuie la stabilitatea cromozomului respectiv. Numite telomere, din cuvintele greceşti télos (capăt) şi méros (element), aceste mici fragmente de ADN acţionează în mare parte asemenea căpăcelelor de protecţie de la capătul şireturilor. Fără telomere, cromozomii s-ar desface şi s-ar rupe în mici segmente sau ar rămâne lipiţi unii de alţii, cu alte cuvinte ar deveni instabili.

Însă cercetătorii au observat apoi că, la majoritatea tipurilor de celule, telomerele se scurtează cu fiecare diviziune a celulei. Prin urmare, după 50 sau mai multe diviziuni, telomerele celulei ajung nişte puncte minuscule, iar celula nu se mai divide şi, în final, moare. În anii ’60, dr. Leonard Hayflick a enunţat pentru prima oară teoria potrivit căreia celulele par a avea o limită în ce priveşte numărul diviziunilor, iar când ajung la această limită mor. Ca urmare, în prezent mulţi cercetători folosesc expresia limita lui Hayflick când se referă la acest fenomen.

Dar a descoperit dr. Hayflick cheia procesului de îmbătrânire la nivel celular? Unii au crezut că da. În 1975, în publicaţia Nature/Science Annual se spunea că cei din avangarda cercetării procesului de îmbătrânire erau de părere că „toate creaturile vii posedă în interior un mecanism de autodistrugere reglat cu multă precizie, un fel de ceas al îmbătrânirii care face să ne scadă treptat vitalitatea“. Într-adevăr, începuse să crească speranţa că, în sfârşit, oamenii de ştiinţă aveau să-şi îndrepte atenţia chiar asupra procesului de îmbătrânire.

În anii ’90, cercetătorii care studiau celulele canceroase umane au descoperit un alt indiciu important referitor la acest „ceas celular“. Ei au descoperit că celulele maligne au „învăţat“, nu se ştie cum, să anuleze „ceasul [lor] celular“ şi să se dividă la infinit. Această descoperire i-a condus pe biologi înapoi la o enzimă dintre cele mai ciudate, care fusese descoperită în anii ’80, iar mai târziu s-a observat că este prezentă în majoritatea celulelor canceroase. Această enzimă se  numeşte telomerază. Ce face ea? Simplu spus, telomeraza poate fi asemănată cu o cheie care potriveşte „ceasul“ celulei lungindu-i telomerele.

S-a terminat cu îmbătrânirea?

Cercetările privind telomeraza aveau să devină în scurt timp unul dintre cele mai „fierbinţi“ domenii ale biologiei moleculare. Ideea era că, dacă biologii ar putea folosi telomeraza ca să împiedice scurtarea telomerelor în cazul divizării celulelor normale, probabil că procesul de îmbătrânire ar putea fi oprit sau cel puţin întârziat foarte mult. Este interesant ce se spunea în comunicatul de presă publicat de Geron Corporation News, şi anume că testele cu telomerază din laborator au demonstrat deja că celulele umane normale pot fi modificate astfel încât să aibă „capacitatea de replicare infinită“.

În pofida unui asemenea progres, nu avem prea multe motive să ne aşteptăm ca în viitorul apropiat biologii să prelungească în mod considerabil durata de viaţă a oamenilor cu ajutorul telomerazei. De ce? Un motiv ar fi că procesul de îmbătrânire nu înseamnă doar deteriorarea telomerelor. Să analizăm, de exemplu, ce a spus dr. Michael Fossel, autorul cărţii Reversing Human Aging: „Dacă ieşim victorioşi în ce priveşte îmbătrânirea aşa cum o cunoaştem noi azi, vom continua totuşi să îmbătrânim într-un alt fel, pe care îl cunoaştem mai puţin. Dacă păstrăm telomerele la infinit, s-ar putea să nu mai suferim de bolile pe care le asociem în prezent cu vârsta înaintată, însă tot vom ajunge în cele din urmă să ne deteriorăm şi să murim“.

Într-adevăr, există, se pare, mai mulţi factori biologici care contribuie la procesul de îmbătrânire. Însă răspunsul rămâne pentru moment inaccesibil oamenilor de ştiinţă. Leonard Guarente, de la Institutul Tehnic din Massachusetts, a spus: „Până în prezent, îmbătrânirea a rămas foarte asemănătoare unei cutii negre“. — Scientific American, toamna anului 1999.

În timp ce biologii şi geneticienii continuă să studieze celula pentru a înţelege de ce îmbătrâneşte şi moare omul, Cuvântul lui Dumnezeu ne dezvăluie adevăratul motiv. Aici se spune foarte simplu: „Printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, căci toţi au păcătuit“ (Romani 5:12). Da, moartea oamenilor este rezultatul unei stări pe care ştiinţa nu o va putea niciodată elimina: păcatul moştenit. — 1 Corinteni 15:22.

Însă Creatorul nostru ne promite că va anula efectele păcatului moştenit, şi o va face prin intermediul jertfei de răscumpărare a lui Cristos (Romani 6:23). Putem fi siguri că Creatorul nostru ştie cum să anuleze îmbătrânirea şi moartea, întrucât în Psalmul 139:16 citim: „Ochii tăi au văzut chiar embrionul meu, şi în cartea ta erau înscrise toate părţile sale“ (NW). Fără îndoială că Iehova Dumnezeu este autorul codului genetic, în care „a scris“, ca să zicem aşa, toate informaţiile pe care le cuprinde. Prin urmare, la timpul stabilit de el, va avea grijă ca genele umane să le permită celor ce respectă cerinţele sale să trăiască veşnic. — Psalmul 37:29; Apocalipsa 21:3, 4.

[Notă de subsol]

^ par. 12 Pentru o descriere amănunţită a ADN-ului, vezi revista Treziţi-vă! din 8 septembrie 1999, paginile 5–10.

[Chenarul de la pagina 22]

„LIMBAJUL“ ADN-ULUI

Elementele de bază ale limbajului ADN-ului, adică „literele“ acestuia, sunt nişte componente chimice numite baze. Există patru tipuri de baze: timina, adenina, guanina şi citozina, abreviate, de obicei, cu literele T, A, G şi C. „Imaginaţi-vă aceste patru baze ca pe nişte litere ale unui alfabet format doar din patru litere“, se spune în revista National Geographic. „La fel cum punem literele alfabetului nostru într-o anumită ordine pentru a forma cuvinte care au sens, şi bazele A, T, G şi C din care sunt formate genele noastre sunt aşezate într-o anumită ordine formând «cuvinte» din trei litere, pe care mecanismul celulei le poate înţelege.“ La rândul lor, „cuvintele“ genetice formează „propoziţii“ care îi spun celulei cum să producă o anumită proteină. Ordinea în care sunt aşezate literele ADN-ului stabileşte dacă proteina va funcţiona ca o enzimă care ne ajută să digerăm supa pe care o mâncăm sau ca un anticorp care ne apără de o infecţie sau ca oricare dintre miile de proteine ce se găsesc în corpul nostru. Nu e de mirare că, în cartea The Cell, ADN-ul este numit „proiectul de bază al vieţii“.

[Legenda fotografiei de la pagina 21]

Capetele cromozomilor (care în imagine se văd ca nişte puncte luminoase) le permit celulelor să se dividă în continuare

[Provenienţa fotografiei]

Cu amabilitatea Geron Corporation