Loida rupe tăcerea

Relatare făcută de mama Loidei

CA ORICE mamă care aşteaptă un copil, mă îngrijoram în privinţa copilului că s-ar putea naşte cu vreo malformaţie. Cu toate acestea, nu eram pregătită pentru strigătele sfâşietoare ale Loidei, cel de-al treilea copil al meu, în timp ce venea pe lume. Fără să vrea, medicul îi rupsese clavicula cu forcepsul. La câteva săptămâni după intervenţia chirurgicală corectoare, Loida a fost externată. Însă bucuria noastră a fost de scurtă durată.

În următoarele câteva săptămâni ne-am dat seama că ceva nu mergea deloc bine cu Loida. Medicamentele prescrise Loidei au avut reacţii adverse, cum ar fi febră, diaree şi convulsii, iar tratamentul pentru aceste simptome se părea că nu face altceva decât să-i înrăutăţească starea. La scurt timp după aceea, Loida nu-şi mai putea controla mişcările corpului. În cele din urmă, medicii ne-au spus că Loida suferea de paralizie cerebrală şi că nu va putea niciodată să meargă sau să vorbească — sau chiar să ne înţeleagă.

Primele încercări de a comunica

În pofida pronosticului nefavorabil, simţeam totuşi că Loida putea înţelege multe lucruri. Aşadar, îi citeam cărţi uşoare şi mă străduiam să o învăţ alfabetul. Dar Loida nu putea vorbi şi nici nu dădea vreun semn că înţelegea ce îi spuneam. Nu exista nici o modalitate de a şti ce anume înţelegea — dacă înţelegea ceva.

Pe măsură ce timpul trecea, eforturile mele de a o învăţa pe Loida păreau lipsite de succes. Totuşi, am petrecut multe ore citindu-i. Chiar am inclus-o în studiul biblic în familie pe care îl ţineam cu Noemí, fetiţa noastră cea mai mică, la care foloseam cartea Să ascultăm de Învăţătorul cel Mare şi Cartea mea cu relatări biblice *. I-am citit Loidei de repetate ori multe dintre capitolele acestor cărţi.

Te simţi de-a dreptul decepţionat când nu poţi să comunici cu o persoană pe care o iubeşti. Când o duceam pe Loida în parc, ea izbucnea în plâns şi nu o mai puteam opri. De ce? Aveam impresia că o chinuia faptul că nu putea să alerge şi să se joace ca şi ceilalţi copii. Odată, Loida a început să plângă când sora ei mai mare mi-a citit ceva dintr-un manual şcolar. Era evident că ceva o supăra, dar nu aveam idee ce anume. Vorbirea Loidei se limita la câteva sunete nearticulate, care exprimau necesităţile ei fundamentale: de a mânca, de a bea, de a dormi sau de a merge la toaletă.

La vârsta de nouă ani, Loida a început să meargă la o şcoală pentru copii cu necesităţi  speciale. În următorii trei ani însă, starea ei s-a înrăutăţit. Îi era teamă să facă câţiva paşi fără a fi ajutată şi aproape că a încetat să mai rostească vreun sunet. Soţul meu împreună cu mine am decis că ar fi mai bine să o instruim pe Loida acasă.

În următorii şase ani, am învăţat-o pe Loida cât mai bine posibil. Îi scriam litere pe o tablă sperând că le va copia. Eforturile mele erau zadarnice. În ce consta problema: nu putea să înţeleagă sau nu putea să scrie pentru că nu era în stare să-şi controleze mişcările mâinilor?

Când Loida avea 18 ani, era atât de greu să te ocupi de ea, încât m-am rugat cu sinceritate lui Iehova implorându-l să mă ajute să comunic cu fiica mea. Răspunsul la rugăciune a venit într-un mod neobişnuit.

Loida rupe tăcerea

Un moment de cotitură a fost când fiicele mele au retapetat dormitorul. Înainte de a da jos vechiul tapet, Noemí a scris câteva nume pe perete, nume din Biblie şi nume ale unor prieteni şi ale membrilor familiei. Din curiozitate, fiica mea Rut a întrebat-o pe Loida dacă ştia unde era scris numele „Iehova“. În mod surprinzător, Loida a mers la perete şi şi-a lipit capul de perete lângă locul unde apărea numele lui Dumnezeu. Rut se întreba dacă Loida putea recunoaşte şi celelalte nume, aşa că a pus-o la încercare. Spre uimirea lui Rut, Loida a putut identifica fiecare nume în parte, chiar şi numele pe care nu le mai văzuse scrise vreodată! Rut a adunat întreaga familie ca fiecare să se convingă singur. Loida ştia să citească!

După un anumit timp, am inventat o metodă care o ajuta pe Loida să ne „vorbească“. Am pus pe peretele holului nostru lung literele alfabetului. Nu ar fi fost o metodă prea bună să punem litere mici pe o tablă ce putea fi dusă în mână, deoarece Loida nu are suficient control asupra mâinilor ca să arate fiecare literă. Aşadar, când doreşte să comunice, Loida formează cuvintele mergând în dreptul fiecărei litere de pe perete pe care doreşte să o indice. Aşa cum vă puteţi imagina, acest lucru e foarte obositor. De fapt, Loida trebuia să facă kilometri ca să alcătuiască o singură pagină, pentru aceasta având nevoie de ore întregi!

Cu toate acestea, Loida tresaltă de bucurie pentru că ne poate „vorbi“. De fapt, acesta a fost primul mesaj pe care ni l-a transmis: „Sunt fericită că, graţie lui Iehova, acum pot să comunic cu voi“. Uluiţi, am întrebat-o: „Ce făceai când stăteai toată ziua?“ Loida ne-a zis că încerca să formuleze ce anume ar fi dorit să ne poată spune. De fapt, ea a spus că 18 ani îşi dorise din inimă să comunice cu noi. „Când Rut a început să meargă la şcoală, a spus Loida, i-am citit singură manualul. Îmi mişcam buzele şi scoteam nişte sunete, dar voi nu mă puteaţi înţelege. De aceea începeam deseori să plâng.“

Cu ochii plini de lacrimi, mi-am cerut scuze pentru că nu am înţeles-o mai bine. Loida a răspuns: „Eşti o mamă bună şi nu te dai bătută niciodată. M-am simţit întotdeauna fericită alături de tine. Te iubesc foarte mult. Aşa că nu mai plânge. Bine?“

Progrese spirituale

Loida avea deja o oarecare cunoştinţă din Biblie şi memorase câteva versete biblice. Dar, la scurt timp, ne-a spus că dorea să răspundă la studiul Turnului de veghere, o discuţie biblică pe bază de întrebări şi răspunsuri ţinută în congregaţie. Cum putea face acest lucru? Unul dintre noi îi citea  întregul articol. Apoi, Loida alegea întrebarea la care dorea să răspundă. Noi îi scriam comentariul în timp ce ea ni-l arăta pe litere. După aceea, la întrunire, unul dintre noi citea comentariul Loidei. „E extraordinar că pot participa, ne-a spus Loida, deoarece simt că fac parte din congregaţie.“

La vârsta de 20 de ani, Loida şi-a exprimat dorinţa de a se boteza. Când a fost întrebată dacă ştia ce înseamnă a te dedica lui Iehova, Loida a răspuns că ea făcuse deja acest lucru în urmă cu şapte ani, când avea doar 13 ani. „M-am rugat la Iehova şi i-am spus că doream să-i slujesc pentru totdeauna“, a mărturisit ea. La 2 august 1997, Loida şi-a simbolizat dedicarea lui Iehova prin botezul în apă. „Graţie lui Iehova, dorinţa mea cea mai mare s-a împlinit“, ne-a spus ea.

Loidei îi place să vorbească despre Regatul lui Dumnezeu cu rudele şi cu vecinii. Uneori ne însoţeşte când le predicăm oamenilor pe stradă. Ea a pregătit şi o scrisoare pe care o lăsăm la uşa oamenilor când nu-i găsim acasă. Loida manifestă un interes deosebit faţă de persoanele în vârstă şi faţă de cei bolnavi. De exemplu, avem o soră în congregaţie căreia i-a fost amputat un picior. „Ştiu ce înseamnă să nu poţi umbla“, ne-a spus Loida, prin urmare i-a pregătit o scrisoare de încurajare acestei surori. Apoi, în altă congregaţie este un băiat, pe nume Jairo, care e efectiv paralizat de la cap în jos. Când a auzit de starea lui jalnică, Loida i-a scris o scrisoare. Printre altele, ea spunea: „În curând, Iehova ne va face bine. În Paradis nu vor mai fi suferinţe. Atunci te voi provoca la o întrecere. Râd la gândul că ne vom distra de minune. Dacă ne gândim că vom fi aşa cum ne-a creat Iehova, sănătoşi . . . Nu-i aşa că-i minunat?“

Ajutor pentru a persevera

Acum înţeleg multe lucruri referitoare la comportamentul din trecut al Loidei, comportament care mă deruta. De exemplu, Loida spune că atunci când era mai mică nu-i plăcea să fie îmbrăţişată pentru că se simţea frustrată. „Mi se părea atât de nedrept ca surorile mele să poată vorbi şi să poată învăţa anumite lucruri, iar eu nu“, a spus ea. „Eram atât de supărată. De multe ori aş fi preferat să mor.“

Chiar şi având darul comunicării, Loida se confruntă cu multe dificultăţi. De exemplu, aproximativ în fiecare lună trece printr-o serie de convulsii în timpul cărora pare că se sufocă, iar braţele şi picioarele ei se mişcă în mod incontrolabil. În plus, orice infecţie, chiar şi o simplă răceală, o slăbeşte foarte mult. Din când în când, Loida este cuprinsă de deprimare din cauza stării în care se află. Ce anume o ajută să persevereze? Să o lăsăm mai bine pe ea să ne spună:

„Rugăciunea îmi este de mare ajutor. Sunt atât de fericită că pot vorbi cu Iehova, că mă simt aproape de el. De asemenea, apreciez iubirea şi atenţia pe care le primesc la Sala Regatului din partea celorlalţi. Mă simt foarte privilegiată că, în pofida problemelor de ordin fizic, am fost crescută de doi părinţi minunaţi, care mă iubesc atât de mult! Nu voi uita niciodată ce au făcut şi surorile mele pentru mine. Literele acelea extraordinare de pe perete mi-au salvat viaţa. Fără iubirea lui Iehova şi a familiei mele, viaţa mea nu ar fi avut nici un sens“.

[Notă de subsol]

^ par. 7 Publicate de Watchtower Bible and Tract Society of New York, Inc. În prezent, cartea Să ascultăm de Învăţătorul cel Mare nu se mai tipăreşte.

[Legenda fotografiei de la pagina 24]

Loida împreună cu familia ei