Evaluarea pierderilor cauzate de mine

La 26 decembrie 1993, Augusto, un băieţel de 6 ani, hoinărea pe câmp, undeva în apropierea Luandei, capitala Angolei. La un moment dat a observat pe jos ceva strălucitor. Curios să vadă ce era acel obiect, Augusto s-a hotărât să-l ridice. Următoarea lui mişcare a declanşat explozia unei mine.

În urma exploziei, lui Augusto a trebuit să i se amputeze piciorul drept. Acum, la vârsta de 12 ani, e imobilizat într-un scaun cu rotile cea mai mare parte a timpului şi e orb.

AUGUSTO a fost schilodit de o mină contra infanteriei, numită astfel deoarece ţinta principală a acesteia sunt mai degrabă oamenii decât tancurile sau alte vehicule militare. Se estimează că, până în prezent, s-au fabricat peste 350 de tipuri de mine contra infanteriei în cel puţin 50 de ţări. Multe dintre acestea sunt menite să rănească, nu să ucidă. De ce? Deoarece soldaţii răniţi necesită îngrijire, iar soldatul schilodit de o mină va încetini operaţiile militare — exact ceea ce doreşte inamicul. Mai mult decât atât, strigătele disperate ale unui combatant rănit pot semăna groaza în inima camarazilor lui. Prin urmare, minele sunt în general considerate instrumente foarte eficiente când victimele supravieţuiesc — chiar dacă viaţa le e un chin.

Însă, aşa cum s-a precizat în articolul precedent, majoritatea victimelor minelor sunt civili, nu soldaţi. Acest lucru nu este întotdeauna accidental. Potrivit cărţii Landmines — A Deadly Legacy (Minele: o moştenire mortală), unii explozibili „îi au ca ţintă în special pe civili cu scopul de a pustii teritoriul, de a distruge sursele de hrană, de a da naştere unor valuri de refugiaţi sau, pur şi simplu, de a răspândi groaza“.

De exemplu, într-un conflict din Cambodgia au fost puse mine în jurul satelor duşmane, iar apoi aceste sate au fost bombardate de artilerie. Încercând să scape, civilii au fugit direct spre zonele minate. Între timp, în efortul de a forţa guvernul să negocieze cu ei, khmerii roşii au plantat mine în orezării, semănând teama în inima agricultorilor şi întrerupând practic agricultura.

Ceea ce s-a întâmplat în Somalia în 1988 a fost, probabil, şi mai odios. Când a fost bombardată localitatea Hargeysa, locuitorii au fost obligaţi să fugă. După aceea, soldaţii au pus mine în casele abandonate. Când luptele au luat sfârşit, refugiaţii  s-au întors, doar pentru a fi schilodiţi sau ucişi de explozibilii ascunşi.

Dar minele ameninţă nu numai viaţa şi membrele corpului. Să analizăm şi alte efecte ale acestor arme diabolice.

Daune de ordin economic şi social

Kofi Annan, secretarul general al Naţiunilor Unite, face următoarea observaţie: „Prezenţa — sau chiar teama de prezenţa — unei singure mine poate să împiedice cultivarea unui teren, să priveze un sat întreg de mijloacele de existenţă, să pună încă un obstacol în calea reconstruirii şi a dezvoltării unei ţări“. Astfel, în Afghanistan şi în Cambodgia s-ar putea cultiva cu aproximativ 35 la sută mai mult teren dacă agricultorilor nu le-ar fi teamă să calce pe pământ. Unii îşi asumă acest risc. „Mă îngrozesc minele“, spune un agricultor cambodgian. „Dar, dacă nu merg să cosesc şi să tai bambus, nu vom supravieţui.“

Deseori supravieţuitorii exploziilor de mine au de dus poveri financiare covârşitoare. De exemplu, într-o ţară în curs de dezvoltare, un copil care îşi pierde un picior la vârsta de zece ani s-ar putea să aibă nevoie de aproximativ 15 proteze în întreaga lui viaţă, fiecare costând în medie 125 de dolari. Este adevărat, această sumă nu li se pare prea mare unora. Dar, pentru majoritatea locuitorilor Angolei, 125 de dolari reprezintă salariul pe trei luni şi ceva!

De asemenea, să ne gândim la dureroasele pierderi de ordin social. De exemplu, locuitorii unei ţări asiatice evită compania persoanelor care au membre amputate de teamă ca acestea să nu le poarte „ghinion“. Pentru o persoană căreia i s-a amputat un membru, căsătoria poate fi doar un vis. „Nu intenţionez să mă căsătoresc“, spune cu părere de rău un bărbat angolez al cărui picior a trebuit să fie amputat după ce a fost rănit într-o explozie a unei mine. „O femeie doreşte un bărbat care să poată munci.“

Este lesne de înţeles, aşadar, că multe victime au un respect de sine scăzut. „Nu-mi mai pot hrăni familia, spune un cambodgian, şi mi-e ruşine de acest lucru.“ În unele cazuri, aceste sentimente te pot epuiza mai mult decât pierderea în sine a unui membru al corpului. „Cred că cele mai mari suferinţe prin care am trecut au fost cele de ordin afectiv“, afirmă Artur, o victimă din Mozambic. „De multe ori mă irita simplul fapt că cineva privea în direcţia mea. Credeam că nimeni nu mă mai respecta şi că niciodată nu urma să mai am o viaţă normală.“ *

 Ce se poate spune despre deminare?

În ultimii ani s-au depus eforturi asidue pentru încurajarea naţiunilor să interzică folosirea minelor. În plus, unele guverne au început periculoasa sarcină de înlăturare a minelor plantate. Dar există câteva obstacole în calea acestei acţiuni. Unul este legat de timp. Deminarea este un proces deosebit de lent. De fapt, deminorii spun că înlăturarea unei mine pretinde în medie de o sută de ori mai mult timp decât plantarea ei. Alt obstacol este costul. O mină costă între 3 şi 15 dolari, dar înlăturarea ei poate costa până la 1 000 de dolari.

Astfel, deminarea totală pare aproape imposibilă. Pentru a înlătura toate minele din Cambodgia, de exemplu, ar fi necesar ca în următorii ani fiecare locuitor al ţării să aloce acestei sarcini întregul lui salariu. Se estimează că, chiar dacă ar exista posibilităţi financiare, înlăturarea tuturor minelor din această ţară ar dura un secol. Situaţia la nivel mondial este chiar mai jalnică. Se presupune că, dacă s-ar folosi tehnologia actuală, deminarea planetei ar costa 33 de miliarde de dolari şi ar dura peste o mie de ani!

Este adevărat, s-au propus tehnici noi de înlăturare a minelor: de la folosirea musculiţelor-de-oţet manipulate genetic cu scopul detectării explozibililor la folosirea unor vehicule radioghidate uriaşe, care să demineze câte două hectare pe oră. Dar s-ar putea să treacă un anumit timp până când aceste tehnici să poată fi folosite la scară largă şi probabil că ele vor fi disponibile doar în ţările bogate.

Ca urmare, în majoritatea ţărilor, deminarea se face prin metoda clasică. Un om se târăşte pe burtă şi, cu un băţ îndreptat înainte, verifică centimetru cu centimetru o suprafaţă între 20 şi 50 de metri pătraţi pe zi. Periculos, nu-i aşa? Într-adevăr! La 5 000 de mine înlăturate este ucis un deminor, iar alţi doi sunt răniţi.

Unirea eforturilor contra minelor

În decembrie 1997, reprezentanţii mai multor ţări au semnat Convenţia pentru Interzicerea Folosirii, a Stocării, a Fabricării şi a Transferului de Mine contra Infanteriei şi pentru Distrugerea lor, cunoscut şi sub numele de Tratatul de la Ottawa *. „Este o realizare fără precedent atât în ce priveşte dezarmarea internaţională, cât şi în ce priveşte legea umanitară internaţională“, afirmă Jean Chrétien, primul-ministru al Canadei. Cu toate acestea, aproape 60 de ţări — inclusiv unele dintre cele mai mari producătoare de mine din lume — nu au semnat încă tratatul.

Va reuşi oare Tratatul de la Ottawa să elimine flagelul minelor? Probabil că va reuşi într-o oarecare măsură. Dar mulţi sunt sceptici. „Chiar dacă toate ţările lumii ar adera la prevederile Tratatului de la Ottawa“, evidenţiază Claude Simonnot, codirector al Handicap International, din Franţa, „acesta nu ar fi decât un pas în direcţia eliberării planetei de toate pericolele pe care le prezintă  minele“. De ce? „Milioane de mine rămân îngropate în pământ, aşteptând cu răbdare următoarele victime“, afirmă Simonnot.

Istoricul militar John Keegan aduce în discuţie încă un factor. Războiul, spune el, „ajunge în cele mai ascunse locuri ale inimii umane, . . . ajunge acolo unde domneşte mândria, unde domină sentimentul, unde este rege instinctul“. Tratatele nu pot eradica unele trăsături umane adânc înrădăcinate, cum ar fi ura şi lăcomia. Dar înseamnă acest lucru că oamenii vor fi mereu victimele neajutorate ale minelor?

[Note de subsol]

^ par. 13 Pentru mai multe informaţii pe tema pierderii unui membru al corpului, vezi seria de articole intitulată „Speranţă pentru infirmi“, apărută în ediţia din 8 iunie 1999 a revistei Treziţi-vă!, paginile 3–10.

^ par. 20 Tratatul a intrat în vigoare la 1 martie 1999. La 6 ianuarie 2000 era deja semnat de 137 de ţări şi ratificat de 90 dintre acestea.

[Chenarul de la pagina 6]

Câştigă bani de două ori?

Un principiu de bază în domeniul afacerilor este că firmele sunt trase la răspundere dacă produsele lor sunt dăunătoare. Prin urmare, Lou McGrath, membru al organizaţiei neguvernamentale Mines Advisory Group, susţine că firmele care obţin profituri de pe urma fabricării minelor ar trebui obligate să plătească daunele. În mod paradoxal însă, mulţi dintre producători sunt tocmai cei ce obţin profituri de pe urma deminării. De exemplu, se spune că o companie germană fostă producătoare de mine a încheiat un contract de deminare în Kuwait în valoare de 100 de milioane de dolari. Iar în Mozambic s-a încheiat un contract, în valoare de 7,5 milioane de dolari pentru deminarea drumurilor celor mai importante, cu o asociaţie formată din trei companii, dintre care două fabricaseră mine.

Unii sunt de părere că este un act de imoralitate crasă faptul că companiile care fabrică mine sunt cele care câştigă bani de pe urma deminării. Într-un anumit sens, spun ei, producătorii de mine câştigă bani de două ori. În orice caz, atât fabricarea, cât şi înlăturarea minelor continuă să fie afaceri înfloritoare.

[Diagrama de la pagina 5]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

Numărul mediu de mine pe o suprafaţă de 2,5 kilometri pătraţi în nouă dintre ţările cu cele mai multe mine plantate

BOSNIA şi HERŢEGOVINA 152

CAMBODGIA 143

CROAŢIA 137

EGIPT 60

IRAQ 59

AFGHANISTAN 40

ANGOLA 31

IRAN 25

RWANDA 25

[Provenienţa]

Sursa: United Nations Department of Humanitarian Affairs, 1996

[Legenda fotografiilor de la pagina 7]

Afişe şi indicatoare care avertizează cu privire la prezenţa minelor în Cambodgia

La 5 000 de mine înlăturate este ucis un deminor, iar alţi doi sunt răniţi

[Provenienţa]

© ICRC/Till Mayer

Fundalul: ICRC/Paul Grabhorn

© ICRC/Philippe Dutoit