Un marsupial cu „arcuri“ la picioare

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN AUSTRALIA

„ÎN FIECARE zi când veneam de la şcoală, Joey, cangurul pe care îl aveam acasă, mă aştepta la poartă“, îşi aminteşte John. „Imediat cum deschideam poarta, el sărea şi mă îmbrăţişa cu labele din faţă. Şi eu îl strângeam în braţe. Vorbeam unul cu celălalt într-un limbaj al trupului spunându-ne: «Ce mult mă bucur că te văd!» Apoi Joey, ca un câine în culmea fericirii, se depărta la câţiva metri de mine sărind pe alee, după care venea înapoi în salturi. Făcea asta până când ajungeam la uşa casei.“

Cei care trăiesc în zona scrubului australian pot ţine legal acasă canguri ca animale de companie, la fel ca familia lui John. În general, aceşti canguri sunt orfani, fiind salvaţi când fuseseră pui mici, la scurt timp după moartea mamelor lor, care au fost, probabil, ucise în timp ce încercau să traverseze o şosea. John i-a pus cangurului său numele Joey; în realitate, cuvântul australian „joey“ înseamnă pui de cangur.

Este firesc ca familia care a adoptat un pui de cangur să dorească să-i creeze imediat condiţii pentru a se simţi ca acasă. Prin urmare, încă de la început i se oferă o pungă. Se alege un loc ferit, la o distanţă convenabilă de o sursă de căldură, iar aici stăpânii atârnă în cui un sac mare de pânză tare, cu o deschizătură care să semene cu punga mamei lui. Apoi  pun puiul în sac alături de o sticlă de lapte cald, preparat după o reţetă specială. Astfel, mulţi pui sunt ajutaţi să rămână în viaţă. În scurt timp aceştia se obişnuiesc cu noua lor pungă şi sar în ea cu capul înainte, ca şi cum ar fi punga mamei lor.

Cum aţi descrie un cangur?

Animalele care îşi cresc puii într-o pungă, sau marsupiu, se numesc marsupiale. Grupul marsupialelor cuprinde aproximativ 260 de specii, printre care se numără şi cangurul, koala, wombatul, viezurele marsupial şi oposumul, fiind singurele specii originare din America de Nord. Este lesne de înţeles de ce primilor exploratori le-a fost greu să descrie aceste animale neobişnuite, mai ales cangurul, când s-au întors acasă. Cel care a scris pentru prima oară în engleză cuvântul „kangaroo“ (în româneşte „cangur“) a fost exploratorul britanic James Cook. El a asemănat acest animal cu „un ogar care sare ca un iepure sau ca o căprioară“. Mai târziu, când au văzut pentru prima oară un cangur viu, londonezii au fost impresionaţi.

Cangurii au un cap ca de căprioară şi urechi mari, pe care le rotesc în stânga şi-n dreapta. Labele din faţă sunt mici, dar puternice, şi seamănă cu braţele omului, mai ales când se ridică în două picioare. În plus, cangurii au şolduri mari, musculoase, o coadă lungă, groasă şi curbată şi, bineînţeles, nişte picioare uriaşe — o caracteristică ce le-a adus denumirea de Macropodidae, care înseamnă „picioare lungi“.

Aproximativ 55 de specii din familia Macropodidae variază ca mărime, de la talia unui om până la cea a unui şobolan. Toate speciile din familia Macropodidae au labele din faţă scurte, iar labele posterioare lungi, pentru a putea face salturi. Cei mai mari canguri sunt cangurul roşu, cangurul uriaş şi cangurul de munte. Un cangur roşu mascul măsura peste 2 metri de la nas până la vârful cozii şi cântărea 77 de kilograme. Speciile mai mici de canguri se numesc wallaby.

Aţi văzut sau aţi auzit vreodată de un cangur care trăieşte în copaci? Ei bine, fie că vă vine să credeţi, fie că nu, cangurii au şi o „maimuţă“ în familie: cangurul-de-copac. Acest animal cu picioare scurte, agil, care se simte ca acasă în copaci, trăieşte în pădurile tropicale din Noua Guinee şi din nord-estul Australiei şi poate sări de pe o cracă pe alta aflată până la o distanţă de aproximativ 9 metri. Noaptea, el coboară din copaci şi se hrăneşte mai ales cu iarbă şi larve.

Rapid, plin de graţie şi cu un „randament“ mare

Când merg încet, cangurii par greoi şi stângaci. Coada şi labele scurte din faţă devin un trepied care le susţine greutatea în timp ce îşi ridică picioarele din spate şi înaintează. Însă sunt alergători plini de graţie. Când aleargă cu o viteză de 50 km/h, îşi folosesc coada mare pentru echilibru. Când se află în dificultate, ei „pot atinge o viteză maximă de peste 60 km/h“, se arată în The World Book Encyclopedia. În cazul unui cangur mare, o săritură la viteză maximă poate măsura între 9 şi 13,5 metri — un salt care ar putea fi luat drept zbor!

Cangurii nu sunt doar rapizi; ei au şi un bun „randament“ în ce priveşte consumul de  energie. Potrivit profesorului Uwe Proske, de la Universitatea Monash din Melbourne (Australia), cantitatea de oxigen consumată de un cangur asigură un randament energetic mai bun la viteze mai mari decât la viteze mai mici. Proske a mai estimat că, „la 20 km/h sau la viteze mai mari, energia consumată de un cangur care face salturi este mai mică decât cea consumată de un mamifer placentar patruped [mamifer care se naşte complet dezvoltat, de exemplu, un câine sau o căprioară] care are aceeaşi greutate şi aleargă cu aceeaşi viteză“. Deoarece consumă puţină energie când se deplasează, cangurul poate străbate distanţe mari fără să obosească. Dar cum reuşeşte el să alerge atât de „economicos“?

Secretul constă în tendoanele lui Achille, care sunt lungi. „E ca şi cum cangurul ar sări pe o pereche de arcuri elicoidale cilindrice“, spune Proske. La fel ca tendoanele prinse de muşchiul pulpei piciorului unui om, tendoanele lui Achille ale cangurului se întind la aterizare şi se comprimă în timpul lansării. Cangurii execută acelaşi număr de salturi pe secundă (un cangur roşu face aproximativ două salturi) la viteze extrem de diferite. Pentru a alerga mai repede, ei efectiv fac salturi mai lungi, exceptând cazul în care sunt speriaţi. În această situaţie s-ar putea să pornească cu câteva salturi mici şi rapide, pentru a obţine o acceleraţie mai mare.

Cangurii sunt şi foarte buni înotători. Pentru propulsie nu îşi folosesc doar picioarele puternice, ci şi coada, pe care o mişcă dintr-o parte în alta. S-a observat că, atunci când sunt urmăriţi de câini, cangurii îşi folosesc abilitatea acvatică sărind într-un ochi de apă sau într-un râu. Câinii care îndrăznesc să se arunce în apă după un cangur sunt imediat împinşi sub apă de cangur cu ajutorul labelor din faţă musculoase, care au cinci degete, echipate cu gheare ascuţite. John, menţionat la începutul articolului, a avut doi câini care erau cât pe-aici să fie înecaţi de un cangur mascul sălbatic când s-au luptat cu el într-un mic bazin cu apă aflat pe proprietatea familiei lui John.

Miracolul naşterii acestui marsupial

Deşi ca adulţi sunt rezistenţi şi robuşti, la naştere cangurii sunt firavi  şi foarte puţin dezvoltaţi. Ei seamănă mai degrabă cu nişte viermi roz, având în jur de 2 cm lungime şi cântărind câteva grame. Cangurii se nasc fără păr, orbi şi surzi. Cu toate acestea, datorită labelor din faţă care s-au dezvoltat foarte devreme şi care sunt echipate cu gheare, precum şi datorită simţului olfactiv, aceşti micuţi „viermi“ se târăsc instinctiv prin blana mamei lor până la punga ei. Când ajunge în pungă, puiul se prinde de unul dintre cele patru mameloane. Vârful mamelonului se umflă imediat în gura micuţului, fixându-l bine în pungă timp de câteva săptămâni. Dacă ne gândim la modul în care se deplasează mama lui, este clar că un sistem bun de prindere constituie un avantaj! De fapt, micuţul este atât de bine prins de mamelon, încât la început cercetătorii au crezut că puiul creşte chiar din . . . mamelon!

Bineînţeles că, în cele din urmă, puiul va creşte până când va putea părăsi punga mamei, deşi doar temporar la început. Însă după 7–10 luni, când este înţărcat, puiul va părăsi pentru totdeauna punga. Dar să ne întoarcem la vremea când puiul se prinde de un mamelon şi să vedem o altă minunăţie a reproducerii cangurilor.

La câteva zile după ce nou-născutul s-a fixat de mamelonul mamei, ea se împerechează din nou. Embrionul care rezultă din această împerechere se dezvoltă timp de aproximativ o săptămână, după care rămâne într-o stare latentă — adică în suspensie, ca să-i zicem aşa —, în timp ce fratele lui mai mare continuă să crească în marsupiu. Când puiul mai mare iese din pungă, însă nu este încă înţărcat, embrionul din uter îşi reia dezvoltarea. După a 30-a zi de gestaţie, şi acest pui se prinde de un mamelon, dar nu de cel la care suge fratele lui mai mare.

Acum are loc un alt miracol. Mama îi dă puiului mai mic un fel de lapte, iar celui mai mare alt fel de lapte. Iată ce se spune despre acest lucru în revista Scientific American: „Cele două tipuri de lapte secretate de două glande mamare sunt complet diferite atât în ce priveşte cantitatea, cât şi compoziţia. Cum se poate realiza acest lucru cu aceeaşi structură hormonală rămâne o chestiune demnă de interes“.

Unde pot fi văzuţi canguri

Dacă doriţi să vedeţi canguri în mediul lor natural, trebuie să fiţi pregătiţi să ieşiţi din oraş şi să mergeţi în zona scrubului australian, adică în regiunile slab populate ale Australiei. Aflându-se în căutare de iarbă şi plante mici, cangurii pot fi văzuţi fie singuri, fie în grupuri mici sau mai mari, care sunt conduse de un cangur mascul mare numit boomer. Deoarece cangurii se hrănesc, în general, noaptea, iar ziua, fiind cald, se odihnesc la umbra arbuştilor (unde cu greu pot fi descoperiţi), cel mai bun moment pentru a-i vedea este fie dimineaţa devreme, fie la lăsarea serii. Însă în zilele mai răcoroase este posibil să fie activi pe parcursul zilei. Oricare ar fi situaţia, nu uitaţi să luaţi cu voi un teleobiectiv şi binoclul, cangurii sălbaticii fiind animale foarte timide.

Bineînţeles, mai puteţi vedea canguri la majoritatea grădinilor zoologice, în rezervaţiile naturale şi în parcurile naţionale de pe tot cuprinsul Australiei, precum şi din alte ţări. Fiind mereu în preajma oamenilor, aceşti canguri nu mai sunt atât de timizi şi, prin urmare, nu v-ar fi prea greu să faceţi câteva fotografii cu prim-planuri frumoase, poate chiar cu o mamă al cărei pui aruncă o privire din punga ei. Puii mai mari îi fac întotdeauna pe oameni să zâmbească atunci când se aruncă cu capul înainte în punga mamei, rămânându-le afară picioarele posterioare deşirate, ceea ce face ca mama să semene cu o sacoşă de cumpărături care dă pe dinafară. (Cangurii tineri par să nu aibă altceva decât picioare!) Un mascul frumos ar putea să vi se înfăţişeze stând drept, impunător. Şi cine ştie?! Aţi putea chiar să vedeţi doi boomers mari stând în picioare, atât cât le permit picioarele lor lungi şi sprintene, şi luptându-se într-un meci de box — nişte adevăraţi „canguri-boxeri“!

Însă, pentru mulţi, cea mai frumoasă privelişte este oferită de un cangur roşu mare sau un cangur mascul uriaş care aleargă în salturi cu viteză maximă. Este adevărat, poate că alte animale pot alerga mai rapid sau pot face salturi mai înalte, dar nu veţi vedea la nici o altă vieţuitoare o astfel de combinaţie remarcabilă: graţie, putere şi „arcuri“ la doar două picioare puternice.

[Legenda fotografiei de la pagina 17]

Secretul salturilor lui constă în tendoanele lui Achille, care sunt lungi