Salt la conţinut

Salt la al doilea meniu

Salt la cuprins

Martorii lui Iehova

Română

Când vă moare cineva drag

„Nu se poate!”

„Nu se poate!”

UN BĂRBAT din New York (S.U.A.) relatează: „Fiul meu Jonathan plecase în vizită la niște prieteni aflați la câțiva kilometri depărtare de noi. Soției mele, Valentina, îi displăcea faptul că el mergea acolo. Ea era întotdeauna neliniștită din cauza traficului. Dar lui Jonathan îi plăcea electronica, iar prietenii săi aveau un atelier unde el își putea însuși cunoștințe practice. Mă aflam acasă, în vestul Manhattan-ului, New York. Soția mea era plecată la Puerto Rico pentru a-și vizita rudele. «Jonathan va sosi dintr-un moment în altul», mă gândeam. Apoi a sunat soneria. «El trebuie să fie.» Dar nu era el. Erau poliția și salvarea. «Recunoașteți acest permis de conducere?», m-a întrebat polițistul. «Sigur, este al fiului meu, Jonathan.» «Trebuie să vă dăm o veste tristă. A avut loc un accident, și . . . fiul dumneavoastră, . . . fiul dumneavoastră a murit.» Prima mea reacție a fost: «Nu se poate!» Această veste cutremurătoare a lăsat în inimile noastre o rană care încă sângerează, deși au trecut mulți ani de atunci”.

„Trebuie să vă dăm o veste tristă. A avut loc un accident, și . . . fiul dumneavoastră, . . . fiul dumneavoastră a murit.”

 Un tată din Barcelona (Spania) scrie: „Demult, în Spania anilor ’60 eram o familie fericită. Erau Maria, soția mea, și cei trei copii ai noștri: David, Paquito și Isabel, în vârstă de 13, 11 și, respectiv, 9 ani.

Într-o zi din martie 1963, Paquito a venit de la școală plângându-se de puternice dureri de cap. Nu știam care putea fi cauza. În curând aveam să aflăm. După trei ore murise. O hemoragie cerebrală îi curmase dintr-o dată viața.

Moartea lui Paquito a survenit în urmă cu 30 de ani. Dar, chiar și așa, durerea profundă pricinuită de această pierdere ne însoțește și astăzi. Nu există nici un mod în care părinții să-și piardă un copil și să nu simtă că au pierdut ceva din ei înșiși – indiferent cât timp a trecut de la acel deces sau câți copii mai au”.

Aceste două experiențe, în care părinții și-au pierdut copiii, ilustrează cât de profundă și de îndelungată este rana pricinuită de moartea  unui copil. Cât de adevărate sunt următoarele cuvinte consemnate de un medic: „Moartea unui copil este, de obicei, mult mai tragică și mai traumatizantă decât moartea unei persoane în vârstă deoarece copilul este ultima persoană din familie la care te aștepți să moară. . . . Moartea unui copil înseamnă spulberarea visurilor de viitor, a unor legături familiale [fiu, noră, nepoți], a unor momente . . . de care nu ai apucat încă să te bucuri”. Și acest sentiment de pierdere acută poate fi resimțit, de asemenea, de orice femeie care și-a pierdut copilul în urma unui avort.

O văduvă explică: „Soțul meu, Russell, lucrase ca infirmier pe frontul din Pacific în timpul celui de-al doilea război mondial și fusese martorul și supraviețuitorul unor lupte crâncene. S-a întors în Statele Unite și la o viață mai liniștită, iar, mai târziu, a slujit ca ministru al Cuvântului lui Dumnezeu. După vârsta de 60 de ani, soțul meu a început să sufere de inimă. A încercat să ducă o viață activă. Apoi, în iulie 1988, a suferit un puternic atac de cord și a murit. Pierderea lui a fost cumplită. Nici măcar n-am apucat să-i spun la revedere. A fost pentru mine mai mult decât soț. Mi-a fost cel mai bun prieten. Am petrecut împreună 40 de ani din viață. Acum se pare că trebuie să înfrunt o singurătate apăsătoare”.

Acestea sunt numai câteva dintre miile de tragedii care se abat zilnic asupra familiilor din lumea întreagă. Conform declarațiilor celor mai multe persoane îndurerate, când moartea îți răpește copilul, soțul, soția, părintele sau prietenul, ea este cu adevărat ceea ce scriitorul creștin Pavel a numit „ultimul dușman”. Deseori, prima reacție firească la aflarea acestei groaznice vești este negarea: „Nu se poate! Nu cred”. Apoi, urmează, în general, alte reacții, așa cum vom vedea mai târziu. (1 Corinteni 15:25, 26)

Dar, înainte de a analiza care sunt sentimentele celor îndurerați, să răspundem la câteva întrebări importante. Înseamnă moartea sfârșitul persoanei respective? Există speranța de a-i putea revedea pe cei dragi?

Există o speranță reală

Scriitorul biblic Pavel ne oferă speranța că vom scăpa de acest ‘ultim dușman’ care este moartea. El a scris: „Ultimul dușman care va fi redus la nimic este moartea”. (1 Corinteni 15:26) De ce a fost Pavel atât de sigur de acest lucru? Deoarece el fusese instruit de cineva care fusese înviat din morți, și anume de Isus Cristos. (Faptele 9:3-19) De aceea, Pavel a mai putut scrie următoarele: „Având în vedere că moartea vine printr-un om [Adam], învierea morților vine tot printr-un om [Isus Cristos]. Fiindcă, așa cum toți mor prin Adam, tot așa toți vor fi readuși la viață prin Cristos”. (1 Corinteni 15:21, 22)

Isus a fost profund îndurerat când s-a întâlnit cu o văduvă din Nain și a văzut că fiul ei era mort. Relatarea biblică ne spune: „Pe când se apropia de poarta orașului, iată că era adus afară un mort, singurul fiu al mamei sale. Ea era văduvă. Cu ea era și o mulțime foarte mare din oraș. Când Domnul a zărit-o, i s-a făcut milă de ea și i-a zis: «Nu mai plânge!» Apoi s-a apropiat și a atins năsălia, iar cei care o purtau s-au oprit. Atunci el a zis: «Tinere, îți zic: Scoală-te!» Și mortul s-a ridicat în capul oaselor și a început să vorbească, iar el i l-a dat mamei lui. Atunci  pe toți i-a cuprins frica și au început să-l glorifice pe Dumnezeu, zicând: «Un mare profet s-a ridicat între noi” și „Dumnezeu și-a îndreptat atenția spre poporul său».” Remarcați că Isus era atât de milos încât l-a înviat pe fiul văduvei! Imaginați-vă ce va însemna acest lucru pentru viitor! (Luca 7:12-16)

Acolo, în fața martorilor oculari, Isus a înfăptuit o înviere de neuitat. Aceasta a constituit o garanție a învierii pe care o prezisese deja cu câtva timp înaintea acestui eveniment, înviere care va însemna o readucere la viață pe pământ sub stăpânirea unor „ceruri noi”. Cu acea ocazie, Isus a spus: „Nu vă mirați de lucrul acesta, pentru că vine ceasul când toți cei din mormintele de amintire vor auzi glasul său și vor ieși afară”. (Revelația 21:1, 3, 4; Ioan 5:28, 29; 2 Petru 3:13)

Printre martorii oculari la o altă înviere se afla și Petru, împreună cu câțiva dintre cei 12 care îl însoțeau pe Isus în călătoriile sale. De fapt, ei l-au auzit pe înviatul Isus vorbindu-le în apropierea Mării Galileei. Relatarea ne spune: „Isus le-a zis: «Veniți și mâncați! » Niciunul dintre discipoli n-a avut curajul să-l întrebe: «Cine ești?», căci știau că este Domnul. Isus a venit, a luat pâinea și le-a dat-o și, la fel, peștele. Aceasta era deja a treia oară când Isus li se arăta discipolilor după ce fusese sculat din morți”. (Ioan 21:12-14)

De aceea, Petru a putut să scrie cu absolută convingere: „Binecuvântat să fie Dumnezeul și Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, căci potrivit marii sale îndurări ne-a născut din nou la o speranță vie prin învierea lui Isus Cristos din morți”. (1 Petru 1:3)

Apostolul Pavel și-a exprimat speranța sigură pe care o nutrea prin cuvintele: „Cred tot ce este menționat în Lege și scris în Profeți. Și am în Dumnezeu speranța pe care o nutresc și oamenii aceștia: că va fi o înviere atât a celor drepți, cât și a celor nedrepți”. (Faptele 24:14, 15)

Așadar, milioane de oameni pot să nutrească speranța întemeiată că îi vor vedea pe cei dragi aduși din nou la viață pe pământ, dar în condiții total diferite. Care vor fi aceste condiții? Amănunte suplimentare cu privire la speranța biblică existentă pentru cei dragi pe care i-am pierdut vor fi discutate în ultimul articol al acestei broșuri, intitulat: „O speranță sigură pentru cei morți”.

Dar să analizăm mai întâi întrebările pe care poate că vi le puneți dacă suferiți din cauza pierderii cuiva drag: Este normal să fiu atât de îndurerat? Cum pot să trăiesc cu această durere? Ce pot face alții pentru a mă ajuta să depășesc această stare? Cum pot să-i ajut și pe alții care sunt îndurerați? Și, mai ales, ce anume spune Biblia cu privire la speranța sigură oferită celor morți? Îl voi mai vedea vreodată pe cel drag, dispărut? Și unde?