M-am născut în aprilie 1951 în Nairobi (Kenya). Părinții mei erau originari din India, fiind adepți ai sikhismului. Tata avea două soții, deoarece o luase de soție și pe cumnata lui rămasă văduvă. Mama mea, prima lui soție, a trebuit să accepte această situație. De mai multe ori s-a întâmplat ca mama mea și mama mea vitregă să fie însărcinate în același timp. Așa că am crescut cu mulți frați și frați vitregi, precum și cu un văr, în total fiind șapte copii. În 1964, când abia împlinisem 13 ani, tata a murit.

În căutarea dreptății

 În familia noastră aveau loc multe certuri și se făceau favoritisme. Mai târziu, studiind Biblia, mi-am dat seama că viața familiei noastre semăna cu cea a Leei și a Rahelei. În plus, am observat că membrii familiei mele se purtau urât cu servitorii noștri kenyeni și îi considerau inferiori. Tata voia să ne împrietenim cu vecinii noștri europeni, considerând că aveam ce învăța de la ei, dar ne cerea să nu stăm cu africanii deoarece credea că de la aceștia nu aveam ce învăța. Nu ne lăsa să ne împrietenim nici cu cei de origine pakistaneză pentru că erau considerați dușmanii noștri. Mereu am avut un puternic simț al dreptății și n-am fost niciodată de acord cu modul de gândire al tatălui meu.

 Sikhismul a fost fondat de guru Nānak la sfârșitul secolului al XV-lea. Am acceptat învățăturile lui Nānak, inclusiv ideea că există un singur Dumnezeu adevărat. Însă din cauza nedreptăților pe care le-am văzut în cadrul comunității sikhite, am ajuns să mă îndoiesc de această religie.

 Dar nu era singurul lucru care mă făcea să am îndoieli. Întrucât sikhismul fusese fondat cu doar câteva secole în urmă, de multe ori mă întrebam: „Oare ce a fost înainte? Care a fost prima formă de închinare aprobată de Dumnezeu?”. În plus, în casa noastră, pe pereți erau agățate calendare cu cei zece guru ai sikhismului. Mă tot întrebam: „De unde știm cum arătau ei? De ce trebuie să mă închin la aceste imagini, așa cum fac membrii familiei mele și alții, din moment ce chiar acei guru susțineau că trebuie să ne închinăm singurului Dumnezeu adevărat?”.

 În 1965, când aveam 14 ani, ne-am mutat în India. Acolo viața era grea pentru că nu aveam mulți bani. După aproximativ un an, am decis să ne mutăm în Anglia, în Leicester. Dar din cauza problemelor economice, am fost nevoiți să plecăm pe rând, doi câte doi.

 La 16 ani am început să muncesc în diferite locuri și să-mi continui școala la seral. La locul de muncă însă am văzut că unii colegi erau tratați în mod nedrept. De exemplu, muncitorii englezi erau mai bine plătiți decât imigranții. Motivată de simțul dreptății, am intrat într-un sindicat. Le-am convins pe femeile imigrante să intre în grevă pentru a fi plătite la fel ca angajații englezi. Îmi doream ca în lume să fie mai multă dreptate.

Găsesc soluția

 În 1968 i-am cunoscut pe Martorii lui Iehova. Doi bărbați Martori au bătut la ușa mea și mi-au spus că Regatul lui Dumnezeu va aduce dreptate pentru toți. Această promisiune mi-a mers direct la inimă. Unul dintre Martori a revenit cu soția lui. Eu, Jaswinder, una dintre surorile mele, și Chani, sora mea vitregă, am început să studiem Biblia. După doar șase capitole, ne-am convins că Iehova este adevăratul Dumnezeu, că Biblia este Cuvântul său și că numai Regatul va aduce adevărata dreptate pentru toți.

 Însă familia ni s-a împotrivit cu înverșunare. După moartea tatălui nostru, fratele meu vitreg a preluat rolul de cap al familiei. Încurajat de mama mea vitregă, a început să ni se opună. Pe Jaswinder și Chani le bătea și chiar le lovea cu bocancii cu bombeu metalic. Pe mine nu mă bătea întrucât aveam 18 ani și îl puteam denunța. În schimb, cu surorile mele mai mici considera că putea să facă ce voia. Odată a luat o Biblie, a deschis-o, i-a dat foc și le-a pus-o în față, spunându-le: „Cereți-i lui Iehova să stingă focul!”. În acea perioadă, n-am reușit să mergem decât de vreo două ori la întruniri, iar asta în secret. Ne doream foarte mult să-i slujim singurului Dumnezeu adevărat, Iehova, însă părea imposibil, având în vedere situația în care ne aflam. Ca urmare, ne-am făcut planuri să fugim într-un loc sigur.

 Am început să punem deoparte pe ascuns câte puțin din banii pentru prânz și pentru biletele de autobuz. Deși trebuia să-i dau mamei mele vitrege salariul, păstram o parte din el fără ca ea să știe. Am cumpărat pe ascuns trei valize, pe care le-am ținut departe de casă și le-am umplut încetul cu încetul cu haine. În mai 1972, când Jaswinder avea aproape 18 ani și strânseserăm 100 de lire sterline (260 de dolari), toate trei ne-am urcat în tren spre Penzance, un oraș aflat în sud-vestul Angliei. După ce am ajuns, am sunat de la o cabină telefonică la niște Martori locali. Frații ne-au primit cu căldură. Am făcut diverse munci, am curățat chiar și pește, și astfel am putut să ne mutăm în chirie.

 Am continuat să studiem Biblia cu un cuplu mai în vârstă, Harry și Betty Briggs. În septembrie 1972, când încă ne ascundeam de familie, ne-am botezat într-o mică piscină amenajată la sala Regatului din Truro. Chani a început pionieratul, iar eu și Jaswinder o susțineam financiar.

Slujim într-o zonă cu necesitate

 Harry și Betty, care se apropiau de 90 de ani, obișnuiau să meargă să predice pe insulele Scilly, în apropiere de coasta sud-vestică a Angliei. Văzându-le exemplul, ne-am dorit să facem și noi ceva asemănător. Așa că în 1973, după discuția cu fratele Skinner, despre care am vorbit la început, am știut ce aveam de făcut.

 În ianuarie 1974 am cumpărat bilete doar dus spre New Delhi (India). Fratele Dick Cotterill ne-a permis să stăm în casa de misionari ca oaspeți. Chani făcea pionierat regular, iar eu și Jaswinder ne-am implicat mai mult în lucrarea de predicare.

 Apoi ni s-a recomandat să mergem în Punjab, un stat din nord-vestul Indiei. Aici am stat pentru o perioadă într-o casă de misionari din orașul Chandigarh, iar ulterior am închiriat un apartament. În septembrie 1974 am început pionieratul regular, iar în 1975 am fost numită pionieră specială. Predicând în acest teritoriu, mi-am dat seama că era mare nevoie de publicații în punjabi pentru ca mai mulți oameni să poată învăța despre iubirea și dreptatea lui Iehova. În 1976, filiala din India ne-a invitat pe toate trei să ajutăm la traducerea publicațiilor în punjabi. N-a fost deloc o muncă ușoară, întrucât nu aveam mașini de scris sau calculatoare. Trebuia să facem totul manual: să traducem textul, să-l verificăm și să-l corectăm. Apoi, mergeam la o tipografie locală ce folosea echipamente vechi, unde culegerea literelor se făcea tot manual.

Bucuroasă, chiar dacă mă confrunt cu probleme de sănătate

 Situația noastră s-a schimbat foarte repede. Jaswinder a cunoscut un frate cu care s-a căsătorit și apoi s-au mutat în Canada. Chani s-a căsătorit cu un frate german venit în vizită din Statele Unite și s-a mutat acolo. Eu m-am îmbolnăvit grav și m-am întors în Anglia în octombrie 1976. Mama și fratele meu, care nu se împotriveau adevărului, locuiau în Leicester și m-au primit la ei. Am fost diagnosticată cu sindromul Evans, o boală autoimună foarte rară, care distruge celulele sanguine. Am urmat mai multe tratamente și chiar a trebuit să mi se scoată splina. Din păcate, am fost nevoită să renunț la pionierat.

 M-am rugat fierbinte lui Iehova spunându-i că, dacă mă voi simți mai bine, voi reîncepe pionieratul. Și chiar așa s-a întâmplat. Deși aveam perioade în care mă simțeam foarte rău, în 1978 m-am mutat în Wolverhampton și am predicat într-o zonă în care erau mulți vorbitori de punjabi. Împreună cu frații de aici scriam de mână invitații la întruniri și le multiplicam la unele magazine locale. Apoi le distribuiam vorbitorilor de punjabi și îi invitam la cuvântarea publică. În prezent, în Marea Britanie există cinci congregații și trei grupe de punjabi.

 Filiala din Marea Britanie știa că în India am ajutat la traducerea publicațiilor în punjabi. Spre sfârșitul anilor ’80, filiala m-a contactat și am început să lucrez ca navetistă la Betelul din Londra. Am ajutat la pregătirea fonturilor, la dezvoltarea software-ului și la stabilirea regulilor pentru textele scrise în alfabetul gurmukhi. Aveam un program foarte încărcat: munceam, mă îngrijeam de mama, care nu locuia foarte aproape de mine, și făceam naveta la Betel. Însă serviciul la Betel îmi aducea multă satisfacție.

 În septembrie 1991 am fost invitată la Betel ca să lucrez la traducerea publicațiilor biblice în punjabi. A fost ceva total neașteptat. Nu mă simțeam pregătită, eram bolnavă și depășisem limita de vârstă prevăzută pentru a sluji la Betel. Totuși, Iehova mi-a dat acest privilegiu extraordinar. Slujeam cu bucurie la Betel, chiar dacă aveam în continuare probleme de sănătate. De multe ori s-a pus problema transfuziei când a trebuit să fac chimioterapie sau să urmez alte tratamente. Impresionați de felul în care mă recuperam, hematologii care se ocupau de mine m-au invitat la un seminar unde aveau să participe în jur de 40 de medici specialiști și care avea să se țină la un spital important din Londra. Am vorbit zece minute despre poziția mea privitoare la transfuziile de sânge, iar apoi a urmat o sesiune cu întrebări și răspunsuri condusă de un frate de la Biroul de informații sanitare.

 În acele momente dificile, Jaswinder și Chani mi-au fost alături. Apreciez mult sprijinul și bunătatea pe care mi le-au arătat familia Betel și ceilalți frați. Am văzut cum Iehova mi-a dat putere în toate încercările mele, astfel încât să-mi continui repartiția la Betel. (Psalmul 73:26)

Binecuvântarea lui Iehova îmbogățește

 Cei 33 de ani de serviciu la Betel m-au ajutat ‘să gust și să văd ce bun este Iehova’. (Psalmul 34:8; Proverbele 10:22) Exemplul fraților în vârstă fideli mă încurajează mult. De-a lungul timpului, mulți dintre vorbitorii de punjabi cu care am studiat Biblia au devenit slujitori ai lui Iehova, iar asta îmi aduce multă bucurie. Sunt în relații bune cu membrii apropiați ai familiei. Mama și fratele meu nu sunt Martori ai lui Iehova, dar mama îmi spune adesea: „Tu chiar ești dedicată lui Dumnezeu!”. Iar când m-am oferit să plec de la Betel ca să mă îngrijesc mai mult de mama, fratele meu mi-a zis: „Rămâi acolo. Ce faci tu e important”. Chiar dacă mama este într-un azil departe de Betel, o vizitez cât mai des posibil.

 Ori de câte ori trec printr-o încercare, îmi spun: „Nu te teme, Kamal! Iehova e scutul tău. Răsplata ta va fi foarte mare”. (Geneza 15:1) Îi mulțumesc lui Iehova, ‘Dumnezeul dreptății’, că, deși eram tânără, m-a remarcat și mi-a oferit o viață plină de satisfacții. (Isaia 30:18) Abia aștept timpul când „niciun locuitor nu va spune: «Sunt bolnav»”. (Isaia 33:24)