Salt la conţinut

Salt la cuprins

În sfârşit, am găsit adevărata libertate!

În sfârşit, am găsit adevărata libertate!

„Nimeni nu întreabă de voi, ne-a spus râzând un ofiţer al închisorii. O să rămâneţi aici.“ Era în 1950 şi trecuseră cinci ani de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Dar cum am ajuns noi, o familie de ruşi muncitori şi paşnici, să fim prizonieri în Coreea de Nord?

POTRIVIT actelor mele de identitate, m-am născut în 1924 în satul Şmakovka, din estul îndepărtat al Rusiei, aproape de graniţa cu China.

Satul Şmakovka, Primorski Krai, din estul îndepărtat al Rusiei, unde m-am născut

Într-o zi, tata şi fraţii mei mai mari au fost răpiţi, iar mama nu i-a mai văzut de-atunci. Ea a rămas cu o casă plină de copii, pe care cu greu reuşea să-i hrănească. Un vecin s-a oferit să ne ducă pe noi, copiii mai mici, la un orfelinat al Bisericii Ortodoxe Ruse şi să spună că mama ne-a abandonat.

Mama a fost de acord cu acest plan, gândindu-se că, altminteri, am fi murit de foame. Acum, că am 85 de ani, sunt recunoscătoare că mama ne-a trimis la orfelinat. Probabil că asta ne-a salvat viaţa. Totuşi, încă mă gândesc cu tristeţe la decizia mamei mele.

Când eu şi Ivan ne-am căsătorit, 1941

În 1941, m-am mutat în Coreea, unde m-am căsătorit cu un rus cumsecade, pe nume Ivan. În 1942, s-a născut la Seul fiica noastră, Olea. În 1945, s-a născut fiul nostru Kolea, iar în 1948, fratele său, Jora. Soţul meu avea grijă de magazinul familiei, iar eu făceam croitorie. Deoarece Seulul fusese ocupat de japonezi, copiii noştri au învăţat japoneza, deşi acasă vorbeam rusa. Până în 1950, în Seul părea să fie pace între sovietici, americani şi coreeni. Toţi făceau cumpărături la magazinul nostru.

Suntem luaţi prizonieri de nord-coreeni

Dar brusc, în 1950, totul s-a schimbat. Trupele nord-coreene au ocupat Seulul. Întrucât n-am putut să fugim, am fost arestaţi împreună cu alţi cetăţeni străini. Timp de trei ani şi jumătate, am mărşăluit alături de prizonieri de război britanici, ruşi, americani şi francezi spre diferite locuri din Coreea de Nord. Ne adăposteam oriunde găseam un acoperiş şi încercam să evităm zonele unde aveau loc bombardamente.

Din când în când, stăteam în case cu încălzire şi primeam suficientă hrană. Însă, de cele mai multe ori, aveam de mâncare doar seminţe de mei şi dormeam în clădiri părăsite şi friguroase. Mulţi din grupul nostru au murit din cauza malnutriţiei şi a faptului că nu li s-a acordat niciun ajutor. Eram înnebunită când copiii mei sufereau. În Coreea de Nord iarna a venit repede. Îmi amintesc că stăteam toată noaptea lângă foc şi încălzeam pietre ca să le pun sub aşternutul copiilor.

Când vremea s-a mai încălzit, unii săteni ne-au explicat ce plante sălbatice se puteau consuma, aşa că am început să căutăm tot felul de verdeţuri, zmeură, struguri şi ciuperci. Era limpede că sătenii nu ne urau, ci ne compătimeau. Am învăţat să prind broaşte pentru a ne suplimenta hrana, care era sărăcăcioasă.  Mi se rupea inima când îi auzeam pe copii cerându-mi întruna broaşte.

Într-o zi de octombrie, am primit ordin să pornim spre Manp’o. Ni s-a spus că vor fi trimise care trase de boi pentru cei bolnavi şi pentru copiii mici. Soţul meu şi Olea erau în grupul care a mers pe jos. Eu şi băieţii noştri mai mici am aşteptat tensionaţi zile la rând să vină acele care. În cele din urmă, au venit.

Prizonierii bolnavi au fost îngrămădiţi în care ca nişte snopi de grâu. Era o privelişte îngrozitoare! Cu micuţul Jora în spate, am încercat să-l pun pe Kolea pe un colţ al carului, dar el a început să plângă şi să strige: „Mamă, mamă, vreau să merg cu tine! Te rog, nu mă lăsa!“.

Kolea venea în urmă, ţinându-se strâns cu mânuţa de fusta mea, în timp ce încerca să ţină pasul cu mine. Mulţi prizonieri au fost împuşcaţi în timpul acelui marş oribil, care a durat mai multe zile. În urma noastră, corbii se hrăneau cu cadavrele lăsate pe drum. În final, ne-am reîntâlnit cu soţul meu şi cu Olea. Am plâns şi ne-am îmbrăţişat. Toată noaptea aceea am stat trează şi am încălzit pietre. Întrucât acum le puneam sub toţi copiii mei, eram liniştită.

În 1953, când eram în apropierea Paralelei 38, care desparte Coreea de Nord de Coreea de Sud, viaţa noastră a devenit ceva mai uşoară. Am primit uniforme curate, încălţăminte, pâine şi chiar bomboane. Nu după mult timp, britanicii, iar apoi francezii au fost eliberaţi. Dar noi nu eram recunoscuţi legal ca cetăţeni ai vreunei ţări. După ce au plecat şi ultimii prizonieri, am rămas singuri. Eram disperaţi. Plângeam întruna şi nu puteam mânca. Acela a fost momentul când ofiţerul coreean ne-a adresat cuvintele răutăcioase pe care le-am menţionat la început.

O viaţă nouă în Statele Unite

În mod surprinzător, la scurt timp după aceea am fost duşi în Coreea de Sud, traversând zona demilitarizată. După ce  am fost interogaţi de personalul armatei americane, ni s-a permis să emigrăm în Statele Unite. Am mers cu vaporul până la San Francisco, California, unde am fost ajutaţi de o organizaţie caritabilă. Mai târziu, ne-am mutat în Virginia, iar oamenii pe care i-am cunoscut acolo au fost amabili şi ne-au ajutat să ne punem pe picioare. În cele din urmă, ne-am mutat în Maryland, unde am început o viaţă nouă.

Împreună cu soţul meu şi cu doi dintre copiii noştri, 1954

Lucruri simple, precum un aspirator, erau pentru noi ceva nou, chiar ciudat. Ca imigranţi, lucram mult şi din greu. Dar mă întrista să văd cum unii care se descurcau bine în noul lor mediu profitau de cei veniţi de curând. La scurt timp după ce am sosit aici, am întâlnit un preot ortodox rus, care ne-a spus: „Acum sunteţi pe un pământ binecuvântat. Dacă vreţi să vă meargă bine, evitaţi-i pe cei din ţara voastră“. Am fost pur şi simplu şocată şi derutată. Adică nu trebuia să ne ajutăm unii pe alţii?

În 1970, un Martor al lui Iehova pe nume Bernie Battleman a bătut la uşa noastră pentru a vorbi cu noi din Biblie. Era un bărbat solid şi direct, la fel ca noi. Am discutat câteva ore. Deoarece crescusem la un orfelinat ortodox, cunoşteam pe dinafară liturghia. Dar niciodată nu m-am gândit să am propria Biblie! Bernie ne-a adus una şi a spus: „V-am adus această Biblie pentru că vă iubesc“. El ne-a făcut cunoştinţă cu Ben, un Martor din Belarus, vorbitor de limbă rusă.

Ben şi soţia lui mi-au răspuns în mod amabil la întrebări folosind Biblia. Dar eram convinsă că Martorii modificaseră textul sacru. Eram furioasă mai ales deoarece publicaţiile lor spuneau că Maria a avut şi alţi copii în afară de Isus, în timp ce biserica spunea cu totul altceva.

Am sunat o prietenă poloneză şi am rugat-o să caute Matei 13:55, 56 în Biblia ei în limba poloneză. Când mi-a citit versetul, am fost şocată să aflu că Isus a avut într-adevăr fraţi mai mici! La rândul ei, prietena mea a sunat o cunoştinţă care lucra la Biblioteca Congresului din Washington, D.C., şi a rugat-o să caute acest verset în toate traducerile Bibliei pe care le avea acolo. Ea a zis că toate spuneau acelaşi lucru: Isus a avut fraţi şi surori!

Aveam o mulţime de întrebări: De ce mor copiii? De ce se luptă naţiunile între ele? De ce nu se înţeleg oamenii unii cu alţii, nici măcar  cei care vorbesc aceeaşi limbă? Răspunsurile pe care le-am primit din Biblie m-au încântat. Am înţeles că nu este voinţa lui Dumnezeu ca oamenii să sufere. Am fost foarte bucuroasă să aflu că îi voi revedea pe cei dragi care şi-au pierdut viaţa în conflicte. Treptat, Iehova a devenit o Persoană reală pentru mine.

Într-o zi, stăteam în faţa icoanelor şi îl rugam pe Dumnezeu să-l ajute pe fiul meu, care tocmai se întorsese din războiul din Vietnam şi suferea de tulburări emoţionale grave. Brusc, mi-am dat seama că nu trebuia să mă rog la icoane, ci lui Iehova, Dumnezeul cel viu. Am dat jos icoanele şi am văzut că ele nu erau altceva decât staniol colorat. Le cumpărasem de la biserică, dar în noaptea aceea le-am aruncat pe toate.

Nu mi-a fost uşor să renunţ la religia în care crescusem. Dar am ajuns să preţuiesc învăţăturile Bibliei mai presus de orice. După un an, am mers împreună cu fiica şi cu soţul meu la preotul ortodox rus. Aveam un carneţel plin cu întrebări şi cu versete biblice notate sub ele. În timp ce citeam cu voce tare versetele, preotul a clătinat din cap şi a zis: „Sunteţi rătăciţi!“. Ne-a spus să nu-i mai călcăm pragul.

Această întâmplare a marcat-o pe fiica mea, Olea, care este curioasă din fire şi are opinii ferme. A început şi ea să cerceteze îndeaproape Biblia şi, nu după mult timp, a început să vină cu mine la întrunirile Martorilor. Eu m-am botezat în 1972, iar Olea s-a botezat anul următor.

Deviza familiei noastre

În grădina casei mele din Maryland, SUA, în jurul anului 1990

Deviza noastră era: „Concentrează-te asupra prezentului, nu te mai gândi la trecut“. Aşa că întotdeauna am fost dispuşi să facem ceva nou dacă eram convinşi că lucrul respectiv era corect. Când eu şi fiica mea am început să avem o relaţie strânsă cu Dumnezeu, am simţit o puternică dorinţă să-i vizităm pe oameni şi să le vorbim despre ceea ce învăţam. Trebuie însă să recunosc că, întrucât eram o persoană mai rece şi mai directă, cei cu care mergeam în predicare trebuiau uneori să intervină pentru a prezenta lucrurile cu mai mult tact. Cu timpul însă, am învăţat să discut cu oameni din diferite naţionalităţi şi medii sociale care, la fel ca mine, căutau o viaţă mai bună.

În anii care au urmat, eu şi fiica mea am spus de multe ori că, dacă s-ar întâmpla să cadă Cortina de Fier, ne vom muta în Rusia ca să-i ajutăm pe oameni să înveţe despre Dumnezeu. La începutul anilor ’90, când lucrul acesta chiar s-a întâmplat, Olea a împlinit acest vis pentru amândouă. Ea s-a mutat în Rusia şi, timp de 14 ani, a slujit ca evanghelizatoare cu timp integral. Olea a studiat Biblia cu multe persoane şi a ajutat la traducerea publicaţiilor biblice din engleză în rusă la Filiala din Rusia a Martorilor lui Iehova.

Acum sunt imobilizată la pat, iar copiii mei se străduiesc să-mi facă viaţa cât mai uşoară. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că, după anii de suferinţă din tinereţea mea, am găsit cu adevărat o viaţă mai bună. Am ajuns să trăiesc împlinirea psalmului scris de păstorul David: „[Dumnezeu] mă conduce la locuri de odihnă bine udate. Îmi înviorează sufletul, mă conduce pe cărările dreptăţii, de dragul numelui său“ (Psalmul 23:2, 3). *

^ par. 29 Maria Kilin a încetat din viaţă la 1 martie 2010, în timp ce această relatare autobiografică era în curs de pregătire pentru a fi publicată.