Salt la conţinut

Salt la cuprins

Este şi azi vorbirea în limbi un dar de la Dumnezeu?

Este şi azi vorbirea în limbi un dar de la Dumnezeu?

 Este şi azi vorbirea în limbi un dar de la Dumnezeu?

„NU ÎNŢELEG“, spune Devon. „În fiecare săptămână, mulţi din biserica mea par să primească spiritul sfânt şi să vorbească în mod miraculos în limbi. Unii dintre ei sunt nişte imorali. Însă eu nu primesc acest dar al spiritului, cu toate că mă străduiesc să duc o viaţă morală şi îl cer în rugăciune. Cum e posibil?“

Şi Gabriel merge la o biserică unde enoriaşii par să primească spirit sfânt şi să vorbească în limbi. El spune: „Ce mă deranjează este că, în timp ce mă rog, alţii mă întrerup vorbind zgomotos într-o limbă pe care nici eu, nici ei nu o înţeleg. Nimeni nu trage foloase din vorbirea lor. Oare darurile spiritului lui Dumnezeu n-ar trebui să servească unui scop precis?“.

Având în vedere cele spuse de Devon şi Gabriel, se ridică următoarea întrebare: Este într-adevăr vorbirea în limbi din bisericile de azi un dar de la Dumnezeu? Pentru a găsi răspunsul, să ne gândim la darul vorbirii miraculoase în limbi primit de creştinii din secolul întâi.

Ei „au început să vorbească în alte limbi“

În Biblie citim că unii creştini, bărbaţi şi femei, au primit puterea de a vorbi în limbi pe care nu le învăţaseră. Aceasta s-a întâmplat pentru prima dată la Ierusalim, cu ocazia Penticostei din 33 e.n., la câteva săptămâni după învierea lui Isus Cristos. Atunci, aproximativ 120 de discipoli ai lui Isus s-au „umplut de spirit sfânt şi au început să vorbească în alte limbi“. Cei veniţi din diverse ţinuturi ‘au rămas uimiţi, pentru că fiecare îi auzea vorbind în limba lui’ (Faptele 1:15; 2:1–6).

Biblia menţionează că şi alţi continuatori ai lui Isus au primit această capacitate remarcabilă. De exemplu, cu puterea spiritului sfânt, apostolul Pavel vorbea în mod miraculos în numeroase limbi (Faptele 19:6; 1 Corinteni 12:10, 28; 14:18). Însă, în mod logic, darurile spiritului sfânt al lui Dumnezeu trebuie să fi fost date cu un scop. Cărui scop a slujit vorbirea în limbi în timpurile biblice?

Un semn al aprobării divine

În scrisoarea adresată creştinilor din Corint, dintre care unii vorbeau în limbi, Pavel a spus că „darul limbilor este un semn . . . pentru necredincioşi“ (1 Corinteni 14:22). Prin urmare, darul vorbirii în limbi, ca şi  celelalte daruri miraculoase, era o dovadă că acea congregaţie creştină nou-formată se bucura de aprobarea şi sprijinul lui Dumnezeu. Darurile miraculoase erau asemenea unui indicator care le arăta celor ce căutau adevărul unde putea fi găsit poporul ales de Dumnezeu.

Este demn de remarcat faptul că Biblia nu spune că Isus sau vreunul dintre profeţii precreştini ar fi vorbit în mod miraculos în limbi pe care nu le cunoşteau. De aici înţelegem că darul vorbirii în limbi acordat discipolilor lui Isus trebuia să mai slujească unui scop.

O modalitatea de a răspândi vestea bună

La începutul serviciului său, Isus le-a poruncit discipolilor să le predice vestea bună a Regatului lui Dumnezeu doar evreilor (Matei 10:6; 15:24). De aceea, discipolii au predicat rareori în afara teritoriilor locuite de evrei. Însă situaţia avea să se schimbe.

În anul 33 e.n., la scurt timp după învierea sa, Isus le-a poruncit continuatorilor lui ‘să facă discipoli din oamenii tuturor naţiunilor’. El le-a mai spus că îi vor fi martori „până în cea mai îndepărtată parte a pământului“ (Matei 28:19; Faptele 1:8). Pentru ca vestea bună să fie răspândită la o scară atât de mare, discipolii trebuiau să predice în nenumărate limbi, nu doar în ebraică.

Dar mulţi dintre ei erau „oameni fără carte şi de rând“ (Faptele 4:13). Cum ar fi putut să predice în regiuni îndepărtate unde se vorbeau limbi de care nici măcar nu auziseră, cu atât mai puţin să le cunoască? Spiritul sfânt le-a dat unora dintre acei predicatori zeloşi capacitatea de a vorbi fluent în limbi pe care niciodată nu le învăţaseră.

Prin urmare, vorbirea în limbi a îndeplinit două scopuri importante. Ea a fost dovada sprijinului divin şi a constituit o modalitate eficientă de a-i ajuta pe creştinii din secolul întâi să-şi îndeplinească misiunea de a le predica oamenilor de alte limbi. Ce se poate spune însă despre vorbirea în limbi din bisericile de azi? Slujeşte ea acestor scopuri?

Este şi azi vorbirea în limbi un semn al aprobării divine?

Unde aţi pune un indicator dacă aţi vrea ca el să fie văzut de cât mai mulţi oameni din comunitate? Într-o clădire mică? Bineînţeles că nu! Biblia spune că la Penticostă, o „mulţime“ de oameni au văzut semnul caracteristic discipolilor — vorbirea în limbi. Ca urmare, în acea zi, la congregaţia creştină „au fost adăugate cam trei mii de suflete“ (Faptele 2:5, 6, 41). Astăzi unii pretind că vorbesc în limbi, dar se limitează la spaţiul restrâns al bisericii lor. Ar putea oare vorbirea lor să fie un semn public pentru mulţimile de necredincioşi?

Mai mult decât atât, Cuvântul lui Dumnezeu arată că fornicaţia şi alte ‘lucrări ale cărnii’ stau în calea spiritului sfânt, adăugând că aceia „care practică astfel de lucruri nu vor moşteni regatul lui Dumnezeu“ (Galateni 5:17–21). Când vedeţi persoane cu o moralitate îndoielnică vorbind în limbi, probabil că vă întrebaţi pe bună dreptate: Nu este o contradicţie, ba chiar o greşeală ca spiritul sfânt al lui Dumnezeu să le fie acordat unora care persistă într-o conduită condamnată de Biblie? Este ca şi cum un indicator ar fi instalat să orienteze traficul într-o direcţie greşită.

Este şi azi vorbirea în limbi o modalitate de a răspândi vestea bună?

Dar ce putem spune despre celălalt scop al vorbirii în limbi din secolul întâi? Este vorbirea în limbi practicată azi în biserici o modalitate de a le predica vestea bună oamenilor de diferite limbi? Aşa cum ştim, cei aflaţi la Ierusalim cu ocazia Penticostei din 33 e.n. proveneau din multe ţinuturi, totuşi ei au înţeles clar limbile vorbite în mod miraculos de discipoli. Spre deosebire de aceştia, cei  care vorbesc astăzi în limbi rostesc cuvinte de neînţeles.

Evident, vorbirea în limbi din zilele noastre este foarte diferită de darul spiritului sfânt acordat primilor continuatori ai lui Isus. De fapt, nu există nicio consemnare demnă de încredere care să ateste că după moartea apostolilor ar mai fi primit cineva acest dar miraculos. Aceasta nu este însă o noutate pentru cititorii Bibliei, întrucât, referitor la darurile miraculoase, printre care se numără şi vorbirea în limbi, apostolul Pavel a profeţit: „Vor înceta“ (1 Corinteni 13:8). Atunci cum ne putem da seama cine are în prezent spiritul sfânt?

Cine demonstrează că are spiritul sfânt?

Isus ştia bine că darul vorbirii în limbi urma să înceteze la scurtă vreme după formarea congregaţiei creştine. De aceea, cu puţin timp înainte să moară, el a vorbit despre semnul prin care aveau să se distingă întotdeauna adevăraţii săi continuatori: „Prin aceasta vor şti toţi că sunteţi discipolii mei: dacă aveţi iubire între voi“ (Ioan 13:35). De fapt, în acelaşi verset în care Cuvântul lui Dumnezeu profeţeşte că darurile miraculoase aveau să înceteze se spune şi că „iubirea nu se termină niciodată“ (1 Corinteni 13:8).

Iubirea este prima dintre cele nouă faţete ale ‘rodului’ spiritului sfânt (Galateni 5:22, 23). Prin urmare, cei care au într-adevăr spiritul lui Dumnezeu şi, implicit, sprijinul Său, manifestă iubire autentică unii faţă de alţii. În plus, a treia faţetă a rodului spiritului este pacea. Aşadar, cei care au spiritul sfânt astăzi sunt paşnici şi nu se lasă conduşi de prejudecăţi religioase, etnice şi rasiale.

Să ne amintim, de asemenea, de profeţia lui Isus din Faptele 1:8. El a prezis că discipolii săi vor primi puterea de a-i fi martori „până în cea mai îndepărtată parte a pământului“. Isus a spus că această lucrare avea să continue „până la sfârşitul lumii“ (Matei 28:20, Noul Testament, Pascal). Prin urmare, lucrarea de predicare mondială continuă să fie semnul de identificare al celor care au cu adevărat spiritul sfânt.

Dar cine sunt aceştia? Cine sunt cei care manifestă rodul spiritului, în special iubirea şi pacea, fiind dispuşi să îndure persecuţii din partea guvernelor lumii pentru că refuză să participe la războaie? (Isaia 2:4) Cine sunt cei care fug de lucrările cărnii, precum fornicaţia, şi care îi excomunică din mijlocul lor pe aceia care practică imoralitatea şi nu se căiesc? (1 Corinteni 5:11–13) Cine anunţă pe tot globul vestea bună că Regatul lui Dumnezeu este singura speranţă a omenirii? (Matei 24:14)

Editorii acestei reviste spun cu toată convingerea că Martorii lui Iehova corespund descrierii pe care o face Biblia celor care au spirit sfânt. Vă îndemnăm să-i cunoaşteţi mai bine pentru a vă convinge personal dacă au sau nu sprijinul lui Dumnezeu!