Salt la conţinut

Salt la cuprins

Părinţii apostolici — Au urmat învăţătura apostolilor?

Părinţii apostolici — Au urmat învăţătura apostolilor?

 Părinţii apostolici — Au urmat învăţătura apostolilor?

ÎN ZORII secolului al II-lea e.n., apele limpezi ale adevărului creştin au început să devină tulburi. Profeţia inspirată dezvăluise că, după moartea apostolilor, unii creştini aveau să părăsească adevărul şi să îmbrăţişeze tot felul de „mituri“ (2 Timotei 4:3, 4, Biblia — 2007, Noua traducere în limba română). Şi s-a întâmplat întocmai. Prin 98 e.n., Ioan, ultimul apostol rămas în viaţă, a vorbit împotriva învăţăturilor mincinoase şi a oamenilor ‘care căutau să-i inducă în eroare’ pe cei fideli (1 Ioan 2:26; 4:1, 6).

Numaidecât, pe scena credinţei creştine s-au ivit Părinţii apostolici. Dar ce poziţie au luat ei în faţa înşelătoriilor religioase? Au dat ei ascultare avertismentului divin aşternut în scris de Ioan?

 Cine au fost Părinţii apostolici

Expresia „Părinţii apostolici“ ni-i aduce în prim plan pe scriitorii religioşi care trebuie să fi cunoscut un apostol al lui Isus sau să fi studiat cu discipoli creştini învăţaţi de apostoli. Ei au trăit începând cu amurgul secolului I e.n. până spre mijlocul secolului al II-lea. * Printre aceştia îi amintim pe Clement Romanul, Ignaţiu din Antiohia, Papias din Hierapole şi Policarp din Smirna. Tot în acest răstimp, au apărut scrieri anonime precum Didahia, Epistola lui Barnaba, Martiriul lui Policarp şi a doua scrisoare a lui Clement.

Azi este greu de cumpănit în ce măsură se armonizau învăţăturile Părinţilor apostolici cu cele predate de Isus. Însă ţelul acestor oameni a fost, neîndoielnic, ocrotirea sau chiar încurajarea unei anumite forme de creştinism. De pildă, ei condamnau idolatria şi moravurile uşoare, credeau că Isus este Fiul lui Dumnezeu şi că a înviat. Totuşi n-au reuşit să stăvilească puternicul val al apostaziei, unii dintre ei chiar propagând-o.

Modificări lipsite de importanţă?

Unele curente ale gândirii „creştine“ timpurii nu mai erau afluente învăţăturilor lui Cristos şi ale apostolilor. Să ne gândim spre pildă la obiceiul instituit de Isus cu ocazia Cinei Domnului (Cina cea de Taină) de a trece pâinea din mână în mână înaintea vinului. Autorul lucrării Didahia îi îndemna pe credincioşi să facă invers (Matei 26:26, 27). El mai scria că botezul se putea face şi prin turnare de apă pe cap dacă nu exista un loc unde omul să fie cufundat în întregime (Marcu 1:9, 10; Faptele 8:36, 38). Creştinii mai erau îndemnaţi să ţină diverse ritualuri precum postul obligatoriu de două ori pe săptămână şi rostirea cu voce tare a rugăciunii Tatăl nostru de trei ori pe zi, nici mai mult, nici mai puţin (Matei 6:5–13; Luca 18:12).

Ignaţiu, la rândul lui, susţinea că ar trebui să existe o nouă formă de organizare a congregaţiei creştine. Astfel, un episcop trebuia să oficieze „în locul lui Dumnezeu“ şi să aibă autoritate peste mai mulţi preoţi. Dar asemenea născociri aveau să rupă zăgazurile dogmelor nebiblice (Matei 23:8, 9).

Exagerare, martiriu, idolatrie

Unii Părinţi apostolici s-au lăsat purtaţi de valul exagerărilor. Papias, de pildă, înseta după adevăr şi cita din Scripturile greceşti creştine. Totuşi credea că în timpul prezisei Domnii de O Mie de Ani a lui Cristos, viţa-de-vie avea să producă 10 000 de mlădiţe, fiecare mlădiţă, 10 000 de lăstari, fiecare lăstar, 10 000 de vlăstare, fiecare vlăstar, 10 000 de ciorchini, fiecare ciorchine, 10 000 de boabe, iar fiecare boabă, echivalentul a 1 000 de litri de vin.

 Cât despre Policarp, el dorea mai degrabă să moară ca martir decât să renunţe la credinţa creştină. Se spune că a învăţat la picioarele apostolilor şi ale altor discipoli care l-au cunoscut pe Isus. Cita din Scripturi şi chiar se pare că lupta cu sârg să trăiască potrivit rigorii creştine.

Însă marea iubire pe care unii i-o purtau era aproape deopotrivă cu idolatria. În Martiriul lui Policarp se precizează că, după moartea sa, „credincioşii“ n-au pregetat să-i ceară rămăşiţele. Pentru ei, oasele lui erau „mai de preţ decât cele mai fermecătoare bijuterii, mai curate decât aurul“. Fără tăgadă, apele otrăvite ale minciunii se ridicau în talazuri.

Texte apocrife

Unii Părinţi apostolici considerau inspirate fel de fel de texte extrabiblice. Spre exemplu, Clement Romanul cita din lucrările apocrife Înţelepciunea lui Solomon şi Iudita. Autorul Epistolei lui Policarp aducea ca dovadă cartea Tobit în sprijinul concepţiei că daniile îl pot izbăvi pe om de la moarte.

În secolul al II-lea e.n., prin evangheliile neautentice se răspândeau o seamă de născociri despre viaţa lui Isus. Părinţii apostolici le dădeau crezare şi deseori chiar făceau referire la ele. Să ne gândim la Ignaţiu, care cita din aşa-numita Evanghelie a Evreilor. Iar despre Clement Romanul o lucrare afirmă: „Clement pare să-l cunoască pe Cristos nu prin Evanghelii, ci prin scrieri necanonice“.

Un şuvoi de erori

Prin filozofie, mituri şi idei mistice, aceşti oameni au lăsat ca un şuvoi de erori să năvălească peste apele adevărului. Şi totul în încercarea de a explica credinţa creştină. Clement, de exemplu, aducea ca probă a învierii povestea de legendă a păsării phoenix. În mitologia egipteană, această pasăre care renăştea din propria-i cenuşă avea legătură cu venerarea Soarelui.

Un alt scriitor care a ştirbit adevărul biblic a fost autorul Epistolei lui Barnaba. În viziunea sa, Legea mozaică era o simplă alegorie. De pildă, animalele curate (care rumegă şi au unghia despicată) îi reprezentau pe oamenii care cugetau la Cuvântul lui Dumnezeu, sau îl rumegau. Unghia despicată simboliza că omul drept „trăieşte în lumea asta“, aşteptând totodată cu nerăbdare viaţa în ceruri. Aceste interpretări nu se bazează însă pe Scripturi (Leviticul 11:1–3).

Mărturia apostolului Ioan

În secolul I, apostolul Ioan a avertizat: „Iubiţii mei fraţi, să nu credeţi orice declaraţie inspirată, ci verificaţi declaraţiile inspirate ca să vedeţi dacă provin de la Dumnezeu, pentru că în lume au ieşit mulţi profeţi falşi“ (1 Ioan 4:1). Cât de oportune au fost cuvintele lui!

Spre finalul secolului I, mulţi aşa-numiţi creştini părăsiseră învăţătura lui Isus şi a apostolilor. În loc să se pună împotriva curentului apostaziei, Părinţii apostolici s-au lăsat în voia lui, ba chiar au turnat otravă în apa adevărului. Apostolul Ioan a scris despre oamenii de felul lor: „Cine o ia înainte şi nu rămâne în învăţătura lui Cristos nu îl are pe Dumnezeu“ (2 Ioan 9). Pentru toţi oamenii sinceri care însetau după adevărul biblic, acest îndemn divin a fost — şi va fi — curat şi străveziu.

[Notă de subsol]

^ par. 5 Scriitorii, teologii şi filozofii cunoscuţi ca Părinţi ai Bisericii au trăit între secolele al II-lea şi al V-lea e.n.

[Text generic pe pagina 29]

Unii Părinţi apostolici, printre care Clement, au inclus mituri şi idei mistice şi filozofice în scrierile lor

[Legenda fotografiei de la pagina 28]

Policarp dorea mai degrabă să moară ca martir decât să renunţe la credinţa creştină

[Provenienţa fotografiei]

Colecţia Granger (New York)