Salt la conţinut

Salt la cuprins

V-aţi întrebat vreodată?

V-aţi întrebat vreodată?

 V-aţi întrebat vreodată?

De ce se spune „amin“ la sfârşitul rugăciunii?

Cuvântul „amin“ este transliterarea termenului ebraic amén şi înseamnă „aşa să fie“ sau „cu siguranţă“. Rostind cuvântul „amin“, cei care ascultă o rugăciune, un jurământ, o binecuvântare sau un blestem îşi exprimă acordul cu privire la gândurile şi sentimentele care tocmai au fost menţionate. Potrivit unei lucrări de referinţă, „cuvântul «amin» transmite ideea de certitudine, veridicitate şi de lipsă a oricărei îndoieli“. În timpurile biblice, când o persoană spunea „amin“, arăta că era dispusă să suporte consecinţele ce ar fi decurs din nerespectarea unui jurământ sau a unui legământ (Deuteronomul 27:15–26).

Când îi învăţa pe oameni, Isus îşi începea unele afirmaţii cu „amin“. Prin aceasta, el arăta că toate cuvintele pe care urma să le rostească erau demne de încredere. În astfel de ocazii, termenul grecesc amén este tradus prin „adevărat“ (Matei 5:18; 6:2, 5). În Evanghelia după Ioan, expresia amén, amén folosită în repetate rânduri de Isus a fost tradusă prin „foarte adevărat“ (Ioan 1:51). De fapt, această expresie nu mai apare altundeva în Sfintele Scripturi sau în alte scrieri religioase.

În Scripturile greceşti creştine, cuvântul „amin“ este folosit şi ca titlu atribuit lui Isus, pentru a se accentua că el este martorul „fidel şi adevărat“ (Revelaţia 3:14).

Ce erau Urimul şi Tumimul?

În timpurile biblice, Urimul şi Tumimul erau folosiţi pentru a afla voinţa lui Dumnezeu în situaţii care aveau legătură cu naţiunea Israel sau cu cei aflaţi în fruntea ei. Cele două obiecte i-au fost încredinţate marelui preot, fiind păstrate în „pectoralul judecăţii“ (Exodul 28:15, 16, 30). Deşi Biblia nu spune cum arătau Urimul şi Tumimul şi nici nu explică cu exactitate modul în care erau folosiţi, mai multe pasaje biblice par să indice că erau sorţi prin intermediul cărora Dumnezeu fie răspundea cu Da sau Nu, fie nu răspundea deloc.

De pildă, David i-a cerut odată lui Abiatar să-i aducă un efod, probabil efodul marelui preot, în care erau păstraţi Urimul şi Tumimul. Apoi David i-a adresat lui Iehova două întrebări: ‘Mă va urmări Saul?’ şi ‘Mă vor da oamenii din Cheila în mâna lui?’. La ambele întrebări, răspunsul a fost Da. Astfel, David a putut lua cea mai bună decizie (1 Samuel 23:6–12).

Cu câtva timp înainte, şi regele Saul folosise Urimul şi Tumimul. Mai întâi, el a dorit să afle cine păcătuise: poporul sau el şi Ionatan, fiul său. Apoi, Saul a dorit să afle cine era, de fapt, vinovatul: el sau Ionatan (1 Samuel 14:40–42). Mai târziu însă, când a pierdut aprobarea divină, Saul n-a mai primit îndrumare de la Dumnezeu „nici prin vise, nici prin Urim, nici prin profeţi“ (1 Samuel 28:6).

Potrivit tradiţiei evreieşti, folosirea Urimului şi a Tumimului a încetat după ce templul lui Iehova a fost distrus în 607 î.e.n.

[Legenda fotografiei de la pagina 27]

„Amin“ (Revelaţia 3:14). Codex Alexandrinus, sec. al V-lea e.n.