Salt la conţinut

Salt la cuprins

Profeţi adevăraţi şi profeţi falşi

Profeţi adevăraţi şi profeţi falşi

 Profeţi adevăraţi şi profeţi falşi

Profetul este omul prin care Dumnezeu îşi face cunoscute voinţa şi scopul (Luca 1:70; Faptele 3:18–21). Nu se cunoaşte cu exactitate cum s-a format cuvântul ebraic (naví) tradus în limba română „profet“. Acest termen nu este folosit în Scripturile ebraice doar cu referire la cei care anunţau diverse mesaje. Profeţii erau ‘oamenii lui Dumnezeu’ care transmiteau mesajele sale, erau purtătorii lui de cuvânt (1 Regi 12:22; 2 Regi 4:9; 23:17).

Cuvântul grecesc prophétes înseamnă literalmente „vorbitor public“ (pro — înainte, în faţă; phemí — a spune). Se referă la un purtător de veşti care face cunoscute mesajele lui Dumnezeu (compară cu Tit 1:12). Deşi un profet prevestea viitorul, sensul principal al cuvântului nu este de prezicător (compară cu Judecătorii 6:7–10). Cu toate acestea, profetul trebuia să cunoască scopurile lui Iehova cu privire la viitor ca să-şi armonizeze căile, dorinţele şi ţelurile cu voinţa divină. Aşadar, majoritatea profeţilor biblici au transmis mesaje care, direct sau indirect, aveau legătură cu viitorul.

Moise, Ilie, Elisei, Isus şi alţi profeţi ai lui Dumnezeu au înfăptuit uneori miracole pentru ca oamenii să aibă încredere în mesajul şi lucrarea lor. Însă nu toţi profeţii au realizat asemenea fapte de putere. Cum puteau fi deosebiţi deci cei adevăraţi de cei falşi? Moise a arătat că profetul adevărat trebuia să vorbească în numele lui Iehova, că prezicerile lui trebuiau să se adeverească şi că mesajul transmis susţinea închinarea adevărată, adică era în armonie cu poruncile şi cuvintele lui Dumnezeu (Deuteronomul 18:20–22; 13:1–4). Ultima cerinţă, sau criteriu, era probabil cea mai importantă, căci un profet putea folosi cu ipocrizie numele divin, iar, din întâmplare, prezicerile lui se puteau împlini. Dar, aşa cum s-a explicat, profetul adevărat nu era un simplu prevestitor. Dimpotrivă, era un bastion al dreptăţii, iar mesajul său îndemna înainte de toate la respectarea normelor morale, arătând cum privea Dumnezeu unele fapte (Isaia 1:10–20; Mica 6:1–12). Înţelegem că nu era necesar să se aştepte împlinirea prezicerii, uneori ani sau veacuri întregi, ca să se facă deosebire între profetul fals şi cel adevărat. Dacă mesajul său nu era în concordanţă cu normele şi voinţa divină, profetul era fals.

Profetul adevărat nu prevestea viitorul doar pentru a satisface curiozitatea umană. Toate prezicerile lui aveau legătură cu voinţa, scopul, normele şi judecăţile lui Dumnezeu (1 Regi 11:29–39; Isaia 7:3–9). De obicei, evenimentele profeţite erau consecinţe ale faptelor prezente: oamenii aveau să secere ce semănau. În schimb, profeţii falşi gâdilau urechile semenilor şi conducătorilor, spunându-le că, deşi rătăciseră de la calea dreaptă, Dumnezeu îi ocrotea şi îi binecuvânta (Ieremia 23:16–20; 28:1–14; Ezechiel 13:1–16; compară cu Luca 6:26).

Un motiv în plus de a crede că un profet era adevărat îl constituiau şi prezicerile care se împlineau într-un timp scurt, o zi sau un an. Oamenii puteau fi astfel încredinţaţi că şi profeţiile referitoare la viitorul mai îndepărtat aveau să se adeverească (1 Regi 13:1–5; 14:12, 17; 2 Regi 4:16, 17; 7:1, 2, 16–20). [Vezi lucrarea Perspicacitate pentru înţelegerea Scripturilor (engl.), vol. 2, pag. 694, 696, 697, publicată de Martorii lui Iehova.]