Salt la conţinut

Salt la cuprins

A fost spre binele meu să mă apropii de Dumnezeu

A fost spre binele meu să mă apropii de Dumnezeu

DE LA vârsta de nouă ani n-am mai crescut. În prezent, la 43 de ani, am numai un metru înălţime. Când şi-au dat seama că n-aveam să mai cresc, părinţii mei m-au îndemnat să lucrez din greu, ca să nu mă gândesc mereu la statura mea. Astfel, mi-am amenajat o tarabă cu fructe în faţa casei şi mă îngrijeam ca totul să fie în ordine. Asta a atras mulţi cumpărători.

Bineînţeles, faptul că munceam din greu n-a schimbat prea mult situaţia. Eram tot mică de înălţime şi chiar şi lucrurile simple ale vieţii, cum ar fi înălţimea tejghelelor, constituiau o problemă pentru mine. Totul părea făcut pentru oameni de aproape două ori mai înalţi decât mine. Îmi plângeam de milă, însă, când am ajuns la 14 ani, situaţia s-a schimbat.

Într-o zi, două doamne, care erau Martore ale lui Iehova, au cumpărat fructe, după care mi-au propus un studiu biblic. Nu după mult timp, mi-am dat seama că faptul de a-l cunoaşte pe Iehova şi scopul său era mai important decât statura mea. Asta mi-a făcut bine. Psalmul 73:28 a devenit versetul meu preferat. Prima parte a acestui verset spune: „Este spre binele meu să mă apropii de Dumnezeu”.

Dar, pe neaşteptate, familia noastră s-a mutat din Côte d’Ivoire în Burkina Faso, iar viaţa mea s-a schimbat radical. În Côte d’Ivoire, oamenii erau obişnuiţi să mă vadă lângă taraba cu fructe. Dar aici eram o străină şi, pentru mulţi, o ciudăţenie. Oamenii mă priveau cu ochii mari, astfel că nu-mi venea să mai ies din casă. O dată n-am ieşit din casă câteva săptămâni. Apoi mi-am amintit ce bine mi-a fost când mă apropiasem de Iehova. Am scris filialei Martorilor lui Iehova şi am fost vizitată de persoana potrivită: Nani, o misionară, care a venit cu scuterul.

Drumurile nisipoase din zona mea erau alunecoase, iar în anotimpul ploios, noroioase. De multe ori, când venea să studieze cu mine, Nani cădea de pe scuter, dar nu se dădea bătută. Apoi, ea s-a oferit să mă ia la întruniri. Mi-am dat seama că asta însemna să ies din casă şi să suport privirile curioase ale oamenilor. Mai mult, faptul că eram şi eu pe scuter însemna o greutate în plus pe scuter,  care şi aşa nu era uşor de condus. Totuşi, am acceptat, amintindu-mi a doua parte a versetului meu preferat: „Pe Domnul Suveran Iehova l-am făcut refugiul meu”.

Eu şi Nani cădeam uneori în noroi, dar nu luam în seamă acest lucru pentru că iubeam întrunirile. Ce mare diferenţă era între zâmbetele pline de iubire de la sala Regatului şi privirile curioase ale oamenilor de afară! Nouă luni mai târziu m-am botezat.

A treia parte a versetului meu preferat este: „Ca să vestesc toate lucrările lui”. Ştiam că predicarea avea să fie cea mai grea încercare a mea. Şi-acum mi-aduc aminte de ziua când am predicat pentru prima oară din casă-n casă. Copiii şi adulţii deopotrivă mă priveau cu ochii mari, veneau în urma mea şi-mi imitau mersul. Asta m-a mâhnit mult, dar îmi ziceam că şi ei aveau nevoie de Paradis la fel de mult ca mine; aşa că n-am renunţat.

Ca să-mi fie mai uşor, mi-am cumpărat o tricicletă ce putea fi „pedalată” cu mâinile. Când urcam un deal, partenera mea de lucrare mă împingea până sus, după care, când prindeam viteză la vale, ea sărea pe tricicletă. Chiar dacă a fost o mare încercare la început, predicarea a devenit o sursă de mare bucurie pentru mine. Astfel, în 1998 am început pionieratul regular.

Am condus multe studii biblice, iar patru dintre persoanele cu care am studiat s-au botezat. În plus, şi una dintre surorile mele a acceptat adevărul! Deseori, veştile despre progresul pe care-l făceau alţii mă încurajau exact când aveam nevoie. Într-o zi, când aveam un acces de malarie, am primit o scrisoare din Côte d’Ivoire. Iniţiasem un studiu biblic la uşă cu un student din Burkina Faso şi îl predasem unui frate. După un timp, studentul s-a mutat în Côte d’Ivoire. Ce mult m-am bucurat să aflu că devenise vestitor nebotezat!

Cum îmi câştig existenţa? O organizaţie care ajută persoanele cu dizabilităţi s-a oferit să mă înveţe să lucrez la maşina de cusut. O instructoare a observat felul în care lucram şi mi-a zis: „Ar trebui să te învăţăm să faci săpun”. Şi m-au învăţat. Aşa că am început să fac săpun de rufe şi de mâini. Oamenilor le place săpunul meu şi îl recomandă şi altora. Li-l duc acasă personal, folosind un scuter cu trei roţi.

Din nefericire, în 2004, am început să am dureri atât de mari din cauza coloanei mele deformate, încât a trebuit să întrerup pionieratul. Cu toate acestea, încă particip din plin la predicare.

Mi se spune că sunt cunoscută datorită zâmbetului meu molipsitor. Am toate motivele să fiu bucuroasă, deoarece a fost spre binele meu să mă apropii de Dumnezeu. (Relatare de Sarah Maiga)