Vestea bună pe culmile Anzilor

STĂTEAM pe podeaua murdară, în saci de dormit, şi ascultam zgribuliţi darabana ploii pe acoperişul de tablă ondulată. La cât de dărăpănată era baraca, ne întrebam dacă mai călcase pe-acolo picior de om!

Dar ce căutau 18 oameni pe aceste meleaguri? Doream să împlinim porunca lui Isus de a duce vestea bună „până în cea mai îndepărtată parte a pământului“ (Fap. 1:8; Mat. 24:14). Şi iată-ne gata să predicăm într-un teritoriu izolat din Anzii Boliviei.

Un drum anevoios

S-ajungi în Anzi nu-i treabă uşoară. Aflasem că mijloacele de transport în aceste zone izolate nu au orar fix. Autobuzul era mai mic decât ne-am aşteptat, aşa că unii dintre noi au călătorit în picioare. Până la urmă însă am ajuns bine cu toţii.

Ne propuseserăm să ducem vestea bună în satele din zona înaltă a Anzilor. Am coborât din autobuz, încărcaţi cu provizii, şi am luat-o pe jos, în şir indian, păşind cu grijă pe cărăruile înguste de munte.

 Aşezările nu păreau mari, dar casele erau ici-colo şi ne trebuiau ore întregi să străbatem un sat. N-ajungeam bine la o casă izolată că alta se ivea în depărtare. Şi nu o dată ni s-a întâmplat să ne rătăcim pe câmpuri!

„De ce n-aţi venit până acum?“

O doamnă a fost atât de impresionată când a auzit cât drum am bătut până acolo, încât ne-a lăsat să ne pregătim prânzul la soba cu lemne din bucătăria ei. Văzând ce spune Biblia despre starea morţilor, un domn ne-a întrebat: „De ce n-aţi venit până acum?“ A fost atât de interesat de adevăr încât, la plecare, ne-a însoţit o bucată de drum ca să-i mai răspundem la nişte întrebări. Un alt domn nu auzise niciodată de Martorii lui Iehova şi i-au plăcut foarte mult publicaţiile noastre. Ne-a mulţumit din toată inima că am venit şi ne-a dat cheia de la o baracă unde puteam înnopta.

Într-o noapte, întunericul era aşa de gros că, fără să băgăm de seamă, ne-am pus corturile taman în mijlocul unei colonii de furnici. Erau mari şi negre! Şi nu le-a trebuit mult să ne arate că le-am supărat! Eram atât de obosiţi că n-am mai avut vlagă să ne mutăm şi, din fericire, după o vreme ne-au lăsat în pace!

Până să ne obişnuim cu dormitul pe jos ne-au cam durut spatele şi coastele. Dar ne treceau toate durerile dimineaţa când vedeam în depărtări norii urcând alene din văile pustii şi munţii cu zăpezi  pe creste! Numai susur de pâraie şi ciripit de păsări brăzdau liniştea ăstor meleaguri!

După ce ne spălam în pârâu, citeam textul zilei împreună, mâncam şi o luam încetişor la deal spre alte sate îndepărtate. Însă urcuşul a meritat toate eforturile. Copleşită de emoţie, o bătrânică a plâns când i-am arătat numele lui Dumnezeu, Iehova, în Biblie. Acum i se putea ruga lui Dumnezeu rostindu-i numele!

Când ne-a văzut, un bătrân a spus că Dumnezeu trebuie să-şi fi amintit de el şi a început să cânte un cântec în care spunea că îngerii ne-au trimis. Un alt domn, atât de bolnav că nu putea pleca de-acasă, ne-a spus că nimeni din satul lui nu s-a ostenit să treacă pe la el. A fost impresionat că am venit tocmai din La Paz, iar un alt domn a fost foarte surprins că Martorii lui Iehova vin acasă la oameni, în timp ce alte religii se mulţumesc să tragă clopotele ca să-şi cheme enoriaşii la slujbă.

Nicio casă din zonă nu are curent electric. Cum se întunecă, oamenii se şi duc la culcare. Dar se trezesc odată cu zorile şi pleacă la câmp, aşa că trebuia să începem predicarea pe la şase dimineaţa dacă voiam să-i mai prindem acasă. Mai târziu, cei care erau deja la muncă se opreau să asculte mesajul nostru din Cuvântul lui Dumnezeu, lăsându-şi boii să se odihnească. Mulţi din cei pe care îi găseam acasă aşterneau pe jos piei de oaie ca să ne aşezăm şi chemau toată familia să ne asculte. În semn de mulţumire pentru literatura biblică, unii ne dădeau sacoşe cu porumb.

„Nu m-aţi uitat!“

O vizită nu-i de ajuns pentru ca un om să facă progrese în cunoaşterea Bibliei. Mulţi ne implorau să ne întoarcem şi să-i mai învăţăm câte ceva. Şi ne-am întors de mai multe ori în această parte a Boliviei.

Odată, o doamnă în vârstă s-a bucurat mult că ne-am întors şi ne-a spus: „Parcă aţi fi copiii mei! Nu m-aţi uitat!“ Iar un domn ne-a mulţumit pentru lucrarea pe care o facem şi s-a oferit să ne găzduiască data viitoare. Şi poate cea mai mare răsplată de care am avut parte a fost să aflăm că o doamnă căreia-i vorbiserăm cu ceva vreme în urmă s-a mutat între timp la oraş şi a început să predice vestea bună!

În ultima zi a primei noastre şederi pe aceste meleaguri, gazul de la maşina de gătit era pe terminate. Unde mai pui că nici nu prea mai aveam ce găti! Am strâns lemne să facem un foc, am pregătit ce mai era de mâncare şi apoi am luat-o spre casă. Mai erau kilometri întregi până-n oraşul de unde puteam lua autobuzul. Şi până s-ajungem acolo, s-a înnoptat de-a binelea.

Ne întoarcem acasă

Drumul de întoarcere a fost şi el cu peripeţii pentru că autobuzul s-a stricat. Apoi ne-a luat un camion, într-o remorcă ticsită de lume.

Cu ocazia asta le-am predicat tovarăşilor de călătorie, curioşi să afle cu ce treburi veniserăm pe-acolo. Deşi mai tăcuţi din fire, oamenii din partea locului sunt de obicei prietenoşi şi primitori. Am avut şi o experienţă frumoasă. Am stabilit să începem studiu biblic cu o doamnă care locuieşte în oraş! Şi, după nouă ore de drum cu camionul, ne-am văzut în sfârşit acasă. Eram uzi până la piele!

A fost o experienţă minunată să ducem vestea bună în acele zone izolate! Am predicat în patru sate şi în multe cătune. Privind acum în urmă, ne vin în minte cuvintele profetului Isaia: „Ce frumoase sunt pe munţi picioarele celui ce aduce vestea bună, ale celui ce vesteşte pacea, ale celui ce aduce veşti bune despre ceva mai bun, ale celui ce vesteşte salvarea!“ (Is. 52:7; Rom. 10:15).

[Legenda fotografiei de la pagina 17]

Pregătiţi să predicăm vestea bună