O întâlnire pe care nu vreau cu niciun chip s-o pierd!

SUNT o mamă tânără, locuiesc în Spania şi am o întâlnire pe care nu vreau cu niciun chip s-o pierd. Să vă explic despre ce este vorba.

În familia în care am crescut n-am avut parte de o viaţă liniştită. La numai patru ani, frăţiorul meu mai mic a murit într-un accident. Am fost distruşi. Mama n-avea o căsnicie fericită. Tata o supăra des cu obiceiurile lui rele. Cu toate acestea, ea ne-a învăţat pe mine şi pe fratele meu mai mare să preţuim valorile morale.

La scurt timp după ce şi eu şi fratele meu ne-am căsătorit, mama a descoperit că are cancer. Din nefericire, a fost răpusă de boală. Dar moştenirea pe care ne-a lăsat-o s-a dovedit o adevărată comoară.

O cunoştinţă i-a vorbit mamei despre speranţa biblică a învierii, iar ea a acceptat să studieze Biblia. Deşi îşi trăia ultimele zile, mesajul de speranţă a susţinut-o şi a făcut-o fericită.

Când am văzut ce putere a avut Cuvântul lui Dumnezeu asupra mamei, şi eu şi fratele meu am început să studiem Biblia. M-am botezat ca Martoră a lui Iehova cu o lună înainte de naşterea celui de-al doilea copil al meu, o fetiţă minunată, căreia i-am pus numele Lucía.

Ziua botezului a fost specială pentru mine. Acum îi aparţineam lui Iehova, mă dedicasem lui ca să-i slujesc pentru totdeauna, dar puteam şi să le împărtăşesc credinţa copiilor mei dragi!

Bucuria însă n-a ţinut mult. La patru anişori, Lucía a început să aibă dureri mari de stomac. După ce i-a făcut câteva radiografii, medicul ne-a spus că îi crescuse pe ficat o tumoare cât o portocală. Era neuroblastom, un cancer care se extinde rapid. Aşa au început cei şapte ani de luptă cu boala, timp în care fetiţa mea a stat de multe ori în spital.

Un copil cu spirit de sacrificiu

În aceşti ani grei, Lucía mi-a ridicat adesea moralul, îmbrăţişându-mă şi sărutându-mă. Felul în care a înfruntat boala a impresionat personalul medical. Abia aştepta să le ajute pe infirmiere să le ducă iaurt, suc şi alte lucruri copiilor din saloane. A primit chiar un halat alb şi un ecuson pe care scria „ajutor de infirmieră“.

O doamnă care lucra la spital a spus: „Lucía m-a uimit. Găsea mereu ceva de făcut, avea multă imaginaţie şi îi plăcea să picteze. Era vioaie şi matură, foarte matură“.

Cuvântul lui Dumnezeu i-a dat putere şi linişte (Evr. 4:12). Era convinsă că, aşa cum a promis Dumnezeu, în lumea nouă „moartea nu va mai fi. Nici jale, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi“ (Rev. 21:4). Se interesa de alţii şi se folosea de orice ocazie să le împărtăşească mesajul Bibliei. Speranţa ei de neclintit în înviere a ajutat-o să-şi păstreze calmul şi buna dispoziţie, deşi nu mai avea şanse să se facă bine (Is. 25:8). Şi şi-a păstrat această atitudine până în ziua când a încetat din viaţă!

Atunci am stabilit întâlnirea de care vă vorbeam la început şi de la care nu vreau cu niciun chip să lipsesc! Lucía abia mai putea  deschide ochii. Tatăl ei îi ţinea o mânuţă, iar eu i-o ţineam pe cealaltă şi îi spuneam: „Nu-ţi fie teamă. Nu mă mişc de lângă tine. Respiră încetişor. Când te vei trezi, vei fi iar sănătoasă şi nu te va mai durea nimic, niciodată. Iar eu voi fi lângă tine“.

Şi trebuie neapărat să mă ţin de cuvânt! Ştiu că până atunci nu-mi va fi uşor, dar mai ştiu că, dacă am răbdare şi încredere în Iehova şi îi rămân fidelă, o voi întâmpina în lumea nouă, la înviere.

Ce moştenire ne-a lăsat Lucía

Exemplul de curaj al fetiţei noastre şi ajutorul extraordinar pe care ni l-a oferit congregaţia l-au impresionat profund pe soţul meu, care nu-mi împărtăşea credinţa. În ziua în care a murit Lucía, mi-a spus că trebuie să se gândească serios la ce va face de acum încolo. Câteva săptămâni mai târziu a rugat un bătrân de congregaţie să studieze cu el. Apoi a început să participe la toate întrunirile. Cu ajutorul lui Iehova s-a lăsat de fumat, lucru pe care nu reuşise să-l facă înainte.

Moartea fetiţei mele a lăsat în urmă o durere adâncă, însă îi sunt profund recunoscătoare lui Iehova pentru tot ce ne-a lăsat Lucía. Şi eu şi soţul meu găsim mângâiere în speranţa învierii şi ne imaginăm cum va fi când o vom vedea din nou, cu ochişorii ei vioi şi gropiţele din obrăjorii luminaţi de zâmbet.

Tot ce s-a întâmplat a impresionat profund o doamnă care locuieşte aproape de noi. Într-o dimineaţă ploioasă de sâmbătă, a venit la noi acasă. Băiatul ei învăţa la şcoala unde învăţase Lucía. Mai avusese un băiat care a murit la 11 ani, tot de cancer. Când a aflat ce s-a întâmplat cu Lucía, a căutat adresa noastră. Voia să ştie cum făceam faţă durerii şi se gândea să formăm un grup de sprijin pentru mamele cărora le murise un copil.

I-am explicat că eu am găsit adevărata consolare într-o promisiune din Biblie, care întrece orice ajutor pe care ni l-ar putea oferi oamenii. Îi licăreau ochii de bucurie când i-am citit cuvintele lui Isus din Ioan 5:28, 29. A acceptat să studieze Biblia şi, în scurt timp, a simţit „pacea lui Dumnezeu, care întrece orice gândire“ (Filip. 4:7). Când studiem, adesea ni se-ntâmplă să ne oprim şi să ne imaginăm cum va fi în lumea nouă, la înviere, când îi vom avea din nou lângă noi pe micuţii noştri dragi.

Deşi viaţa i-a fost scurtă, Lucía ne-a lăsat o moştenire nepieritoare. Credinţa ei a ajutat familia noastră să i se închine în unitate lui Dumnezeu şi mi-a întărit hotărârea de a rămâne statornică. Toţi cei care au pierdut pe cineva drag în moarte şi aşteaptă învierea au o întâlnire de la care n-ar trebui cu niciun chip să lipsească!

[Legenda fotografiei de la pagina 20]

Aşa îşi imagina Lucía paradisul