Salt la conţinut

Salt la cuprins

Cu ajutorul lui Iehova, am supravieţuit unor regimuri totalitare

Cu ajutorul lui Iehova, am supravieţuit unor regimuri totalitare

Relatare autobiografică

Cu ajutorul lui Iehova, am supravieţuit unor regimuri totalitare

Relatare de Henryk Dornik

M-AM născut în 1926. Părinţii mei erau de religie catolică şi erau foarte zeloşi. Locuiau în Ruda Slaska, un oraş minier aflat în apropiere de Katowice (în sudul Poloniei). Ei ne-au învăţat pe mine, pe Bernard, fratele meu mai mare, pe Róża şi Edyta, cele două surori mai mici ale mele, să ne rugăm, să mergem la biserică şi să respectăm sacramentul penitenţei.

Familia noastră află adevărul biblic

Într-o zi din ianuarie 1937, când eu aveam zece ani, tata a venit acasă foarte bucuros. Primise de la Martorii lui Iehova o carte mare şi groasă. Ne-a zis: „Copii, uitaţi-vă ce-am primit: Sfintele Scripturi!“ Vedeam pentru prima oară în viaţa mea o Biblie!

Biserica Catolică avea o influenţă foarte puternică asupra oamenilor din Ruda Slaska şi din localităţile învecinate. Clericii erau în relaţii strânse cu proprietarii de mine şi pretindeau ascultare totală de la mineri şi de la familiile acestora. Dacă un miner nu mai venea la liturghie sau la spovedanie, era considerat necredincios şi era ameninţat cu concedierea. Într-o astfel de situaţie avea să fie şi tata fiindcă luase legătura cu Martorii lui Iehova. Însă când a venit la noi acasă un preot, tata i-a demascat ipocrizia în faţa tuturor. Făcut astfel de ruşine, preotul n-a vrut să mai aibă necazuri, aşa că tata n-a fost concediat.

După ce am asistat la discuţia cu preotul, am fost şi mai hotărât să studiez Biblia. Treptat, am ajuns să-l iubesc pe Iehova, cultivând o relaţie de prietenie cu El. Câteva luni mai târziu, am mers împreună cu tata la Comemorarea morţii lui Cristos. Cu acea ocazie, tata a fost prezentat unui grup de 30 de persoane prin cuvintele: „El este un Ionadab“. Ulterior am aflat că „Ionadabii“ erau creştinii cu speranţă pământească al căror număr urma să fie din ce în ce mai mare. * — 2 Regi 10:15–17.

„Băiete, ştii ce înseamnă botezul?“

După ce a îmbrăţişat adevărul, tata s-a lăsat de băutură şi a devenit un soţ şi un părinte bun. Însă mama nu-i împărtăşea convingerile religioase. Deseori spunea că ar fi dorit mai degrabă ca tata să fie ca înainte, decât să fie Martor. Totuşi, după izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, mama a observat că aceiaşi preoţi care se rugaseră pentru victoria Poloniei asupra armatei germane invadatoare rosteau acum rugăciuni de mulţumire pentru victoriile lui Hitler! Mai târziu, în 1941, mama a devenit şi ea slujitoare a lui Iehova.

Mai înainte, îmi exprimasem şi eu dorinţa de a mă boteza ca simbol al dedicării mele lui Dumnezeu, însă bătrânii congregaţiei considerau că eram prea tânăr şi mi-au spus să mai aştept. În cele din urmă însă, în 10 decembrie 1940, Konrad Grabowy (un frate fidel care ulterior a murit în lagărele de concentrare), dând dovadă de precauţie, m-a invitat într-un mic apartament ca să discute cu mine. Mi-a pus cinci întrebări, apoi, mulţumit de răspunsurile mele, m-a botezat. Una dintre întrebări a fost: „Băiete, ştii ce înseamnă botezul?“ Apoi mi-a pus altă întrebare: „Întrucât trăim în timp de război, eşti conştient că în curând va trebui să alegi cui să-i fii fidel, lui Hitler sau lui Iehova şi că decizia ta te-ar putea costa viaţa?“ Am răspuns fără ezitare: „Da!“

Începe persecuţia

De ce mi-a pus fratele Konrad Grabowy întrebări atât de directe? Armata germană invadase Polonia în 1939, iar de atunci credinţa şi integritatea noastră au fost puse la grea încercare. Cu fiecare zi ce trecea, situaţia devenea tot mai îngrijorătoare: fraţii şi surorile noastre de credinţă erau arestaţi, deportaţi sau trimişi în închisori ori în lagăre de concentrare. În scurtă vreme avea să vină şi rândul nostru.

Naziştii urmăreau să-i facă pe tineri, inclusiv pe mine şi pe fraţii mei, susţinători zeloşi ai celui de-al Treilea Reich. Întrucât părinţii mei au refuzat de mai multe ori să-şi pună semnătura pe Volkslist (lista cu persoanele care erau obligate sau doreau să obţină cetăţenie germană), au fost decăzuţi din drepturile părinteşti. Tata a fost trimis în lagărul de concentrare de la Auschwitz. Apoi, în februarie 1944, eu şi fratele meu am fost duşi la o şcoală de corecţie din Grodków (Grottkau), lângă Nysa, iar surorile mele, la o mănăstire catolică din Czarnowąsy (Klosterbrück), în apropiere de Opole. Astfel, naziştii voiau să ne determine să renunţăm la „concepţiile eronate ale părinţilor“, cum le numeau ei. Mama a rămas singură acasă.

În fiecare dimineaţă, în curtea şcolii de corecţie se arbora steagul cu svastică şi ni se ordona să salutăm steagul ridicând mâna dreaptă şi strigând „Heil Hitler“. A fost un test greu al credinţei, însă atât eu, cât şi Bernard am rămas fermi şi nu am făcut compromis. Ca urmare, am fost bătuţi crunt pentru comportamentul nostru „lipsit de respect“. Văzând că nici încercările lor ulterioare de a ne distruge moralul nu au avut succes, ofiţerii SS ne-au dat un ultimatum: „Ori semnaţi declaraţia de loialitate faţă de Statul german şi vă alăturaţi Wehrmacht-ului [armata germană], ori veţi fi trimişi într-un lagăr de concentrare“.

În august 1944, când autorităţile au cerut oficial să fim trimişi într-un lagăr de concentrare, acestea au declarat: „Nu putem să-i convingem sub nicio formă să facă ceva. Martiriul le aduce bucurie. Atitudinea lor rebelă constituie un pericol pentru întreaga şcoală de corecţie“. Deşi nu voiam să fiu martir, faptul de a suferi cu demnitate şi curaj pentru a-i rămâne loial lui Iehova îmi aducea într-adevăr bucurie (Faptele 5:41). Cu siguranţă, fără ajutorul lui Iehova nu aş fi făcut faţă suferinţelor prin care urma să trec. Pe de altă parte, rugându-mă fierbinte lui Iehova m-am apropiat şi mai mult de El, iar Iehova s-a dovedit a fi un Ajutor demn de încredere. — Evrei 13:6.

În lagărul de concentrare

La scurt timp după aceea am fost dus în lagărul de concentrare de la Gross-Rosen din Silezia. Mi s-a dat un număr de deţinut şi un triunghi violet, care mă identifica drept Martor al lui Iehova. Ofiţerii SS mi-au făcut o propunere. Puteam să fiu liber şi chiar să devin ofiţer în armata nazistă cu o singură condiţie: „Să renunţi la ideile Studenţilor în Biblie care sunt împotriva celui de-al Treilea Reich“. Niciun alt deţinut nu a mai primit o asemenea propunere. Numai Martorilor lui Iehova li se oferea posibilitatea de fi eliberaţi din lagăr. Totuşi, asemenea miilor de alţi fraţi, am refuzat categoric acest „privilegiu“. Atunci ofiţerii mi-au zis: „Uită-te bine la coşul crematoriului! Gândeşte-te foarte bine, altminteri nu-ţi vei câştiga libertatea decât prin coşul ăla!“ Am refuzat din nou cu toată fermitatea, iar în acel moment am simţit „pacea lui Dumnezeu, care întrece orice gândire“. — Filipeni 4:6, 7.

L-am rugat pe Iehova să mă ajute să iau legătura cu alţi fraţi din lagăr, iar el mi-a răspuns la rugăciune. Unul dintre ei a fost Gustaw Baumert, un frate fidel care a avut grijă de mine cu multă iubire şi tandreţe. Pot spune cu certitudine că Iehova s-a dovedit a fi „Tatăl îndurărilor tandre şi Dumnezeul oricărei mângâieri“. — 2 Corinteni 1:3.

După câteva luni, întrucât armata rusă se apropia de noi, naziştii au fost nevoiţi să evacueze urgent lagărul. În timp ce ne pregăteam de plecare, noi, fraţii, — riscându-ne viaţa — am hotărât să mergem până la barăcile pentru femei ca să vedem care era starea celor aproximativ 20 de surori ale noastre, printre ele fiind Elsa Abt * şi Gertrud Ott. Când ne-au văzut, surorile au alergat imediat spre noi şi după un scurt schimb de încurajări, am început să cântăm o cântare a Regatului, ale cărei versuri spuneau: „Cine-i fidel, loial lui Iehova, / Liber de frică va fi“. * Cu toţii aveam ochii în lacrimi.

Călătoria spre alt lagăr

Naziştii i-au înghesuit pe deţinuţi în vagoane de cărbuni (între 100 şi 150 de persoane într-un vagon). Am călătorit fără hrană şi apă, înfruntând un ger cumplit şi apoi o ploaie extrem de rece. Eram chinuiţi de sete şi aveam febră. Pe măsură ce deţinuţii bolnavi sau extenuaţi cădeau şi mureau, vagoanele se goleau. Mi se umflaseră atât de tare picioarele şi încheieturile, încât nu mai puteam să stau în picioare. După ce am călătorit zece zile, am ajuns la lagărul Mittelbau-Dora în Nordhausen (în apropiere de Weimar, în Turingia). Deşi rămăseserăm doar câţiva deţinuţi, niciun Martor nu a murit în acea călătorie de coşmar.

Nu am apucat să-mi revin bine, că în lagăr a izbucnit o epidemie de dizenterie, iar eu şi alţi câţiva fraţi ne-am îmbolnăvit. Ni s-a spus ca o vreme să nu mâncăm supele ce ni se dădeau în lagăr, ci numai pâine prăjită. Aşa am făcut, şi nu după mult timp m-am restabilit. În martie 1945 am auzit că textul biblic ales pentru acel an era Matei 28:19: „Duceţi-vă deci şi faceţi discipoli din oamenii tuturor naţiunilor“. Porţile lagărului aveau să se deschidă în curând, iar vestea bună avea să fie predicată în continuare! Lucrul acesta ne-a umplut de bucurie şi de speranţă, deoarece credeam că cel de-al Doilea Război Mondial avea să culmineze cu Armaghedonul. Iehova ne-a întărit într-un mod extraordinar în acele timpuri dificile!

Eliberarea din lagăr

La 1 aprilie 1945, forţele aliate au bombardat barăcile SS-iştilor şi lagărul nostru, aflat lângă ele. Mulţi oameni au murit şi mulţi au fost răniţi. A doua zi bombardamentul a fost şi mai intens şi în timpul acestui atac suflul unei bombe m-a aruncat în aer.

Mi-a venit în ajutor un frate, Fritz Ulrich. El a început să dea la o parte molozul sperând că mai eram în viaţă. M-a găsit şi m-a scos de sub dărâmături. Când mi-am recăpătat cunoştinţa, mi-am dat seama că aveam multe răni grave pe faţă şi pe corp şi că nu auzeam nimic. Zgomotul exploziei îmi afectase timpanele. De atunci am avut mari probleme cu auzul. Abia după mulţi ani m-am vindecat.

Dintre miile de deţinuţi numai câţiva au supravieţuit acelui bombardament. Au murit şi unii fraţi, printre care şi iubitul nostru frate Gustaw Baumert. Rănile mi s-au infectat şi am făcut febră mare. Însă, n-a mai trecut mult şi am fost găsiţi şi eliberaţi de soldaţii forţelor aliate. Între timp, din cauza cadavrelor în descompunere ale deţinuţilor care muriseră sau care fuseseră executaţi, a izbucnit o epidemie de tifos. Toţi bolnavii de tifos, printre care şi eu, au fost duşi la un spital. Deşi medicii au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a ne salva, am fost numai trei supravieţuitori. I-am fost nespus de recunoscător lui Iehova că mi-a dat putere să rămân fidel în acele timpuri dificile. I-am mulţumit şi pentru că m-a ferit de ‘umbra adâncă’ a morţii. — Psalmul 23:4.

Mă întorc în sfârşit acasă!

După capitularea Germaniei, speram să mă întorc acasă cât mai repede, însă a fost mai greu decât mi-am închipuit. Când m-au zărit, câţiva foşti deţinuţi care erau membri ai Acţiunii Catolice au strigat: „Omorâţi-l!“ M-au aruncat la pământ şi m-au călcat în picioare. Mi-a sărit în ajutor un om, care m-a scăpat din mâinile lor pline de cruzime. Mi-a trebuit mult timp să-mi revin, fiindcă eram rănit şi slăbit din cauza tifosului. Însă, în cele din urmă, am reuşit să ajung acasă. Cât de fericit am fost să-mi revăd familia! S-au bucurat mult când m-au văzut, deoarece mă credeau mort.

Am reînceput imediat lucrarea de predicare şi mulţi oameni sincer interesaţi să afle adevărul au reacţionat favorabil. Eu am primit sarcina de a aproviziona congregaţiile cu literatură biblică. Am avut privilegiul, alături de alţi fraţi, să mă întâlnesc la Weimar cu reprezentanţii filialei din Germania. Am adus în Polonia primele numere postbelice ale revistei Turnul de veghe. Au fost imediat traduse, s-au pregătit matriţele şi s-a trecut la tipărirea mai multor exemplare. Când biroul nostru din Łódź a preluat supravegherea lucrării din Polonia, congregaţiile au primit literatură biblică cu regularitate. Am început să slujesc în calitate de pionier special, sau evanghelizator cu timp integral, parcurgând Silezia, un teritoriu imens, din care o mare parte aparţinea acum Poloniei.

Nu a trecut însă mult timp şi Martorii lui Iehova au ajuns să fie din nou persecutaţi, de data aceasta de regimul comunist care fusese instaurat în Polonia. Din cauza poziţiei mele de neutralitate, am fost condamnat în 1948 la doi ani de închisoare. În închisoare am avut ocazia să ajut mulţi deţinuţi să-l cunoască pe Dumnezeu şi să se apropie de el. Unul dintre ei a luat poziţie de partea adevărului, iar ulterior s-a dedicat lui Iehova şi s-a botezat.

În 1952 am fost închis din nou, sub acuzaţia falsă că eram spion al Statelor Unite. Cât timp am aşteptat procesul, am fost ţinut la regim celular şi interogat zi şi noapte. Însă Iehova m-a scăpat iarăşi din mâna persecutorilor, astfel că în următorii ani n-am mai avut parte de un asemenea tratament abuziv.

Ce m-a ajutat să perseverez

Privind în urmă la acei ani de încercări şi greutăţi, pot să spun că au existat câteva surse importante de încurajare. În primul rând, am primit puterea de a persevera de la Iehova şi din Cuvântul său, Biblia. Rugăciunile fierbinţi adresate în permanenţă „Dumnezeului oricărei mângâieri“ şi studierea în fiecare zi a Cuvântului său m-au ajutat atât pe mine, cât şi pe alţi fraţi să rămânem în viaţă din punct de vedere spiritual. Apoi revistele Turnul de veghe scrise de mână ne-au oferit hrana spirituală atât de necesară pentru credinţa noastră. În lagărele de concentrare, am fost întărit foarte mult şi de colaboratorii creştini care cu multă iubire au fost întotdeauna gata să-mi vină în ajutor.

O altă binecuvântare de la Iehova a fost soţia mea, Maria. Ne-am căsătorit în octombrie 1950, iar mai târziu s-a născut fiica noastră, Halina, care, la rândul ei, a ajuns să-l iubească pe Iehova şi să-i slujească. Eram căsătoriţi de 35 de ani, când, după o îndelungată luptă cu boala, Maria a murit. Moartea soţiei mele m-a îndurerat profund. Deşi pentru o vreme am fost ‘trântit jos’, nu am fost ‘nimicit’ (2 Corinteni 4:9). De un real sprijin mi-au fost fiica mea, ginerele şi nepoţii mei care îi slujesc cu fidelitate lui Iehova.

Din 1990 slujesc la filiala din Polonia a Martorilor lui Iehova. Este o mare binecuvântare să fiu zilnic împreună cu familia Betel, această familie minunată. Uneori, din cauza sănătăţii mele tot mai şubrede, mă simt ca un vultur slăbit care nu mai poate decât să planeze. Însă privesc cu încredere spre viitor şi îi ‘cânt lui Iehova, căci m-a răsplătit’ până în ziua de azi (Psalmul 13:6). Aştept cu nerăbdare timpul când Iehova, Ajutorul meu, va anula tot răul pe care l-a făcut Satan prin guvernarea lui opresivă.

[Note de subsol]

^ par. 8 Vezi numărul din 1 ianuarie 1998 al revistei Turnul de veghe, pagina 13, paragraful 6.

^ par. 20 Relatarea autobiografică a surorii Elsa Abt a apărut în numărul din 15 aprilie 1980 al revistei Turnul de veghe (engl.), paginile 12–15.

^ par. 20 Cântarea numărul 101 din cartea de cântări intitulată Cântări de laudă pentru Iehova, publicată de Martorii lui Iehova în 1928. În actuala carte de cântări, numărul cântării este 56.

[Legenda fotografiei de la pagina 10]

În lagăr am primit acest număr şi un triunghi violet

[Legenda fotografiei de la pagina 12]

Cu soţia mea, Maria, în 1980