Salt la conţinut

Salt la cuprins

Exemplul părinţilor mei mi-a dat putere

Exemplul părinţilor mei mi-a dat putere

 Relatare autobiografică

Exemplul părinţilor mei mi-a dat putere

RELATARE DE JANEZ REKELJ

Era în anul 1958. Împreună cu soţia mea, Stanka, mă aflam în Alpii Sloveni, ce despart Iugoslavia de Austria, cu intenţia de a trece graniţa. Era periculos întrucât patrulele iugoslave înarmate aveau ordin să nu lase pe nimeni dincolo de frontieră. La un moment dat am ajuns în vârful unei stânci abrupte. Eu şi Stanka nu mai văzuserăm până atunci Alpii Austrieci. Ne-am îndreptat spre est până am ajuns în dreptul unei pante cu bolovăniş şi pietriş. Ne-am legat unul de altul cu o bucată de pânză tare pe care o luaserăm la noi şi am coborât muntele fără să ştim ce avea să ni se întâmple.

DAR SĂ vă povestesc de ce a trebuit să iau hotărârea de a traversa graniţa şi cum exemplul de fidelitate al părinţilor mei m-a ajutat să-i rămân loial lui Iehova în timpuri grele.

Am copilărit în Slovenia, astăzi o ţărişoară în Europa Centrală. Înconjurată de munţii Alpi, Slovenia se învecinează la nord cu Austria, la vest cu Italia, la sud cu Croaţia, iar la est cu Ungaria. Pe vremea când s-au născut părinţii mei, Franc şi Rozalija Rekelj, Slovenia făcea parte din Imperiul Austro-Ungar. La sfârşitul Primului Război Mondial, Slovenia a intrat în componenţa unui nou stat numit Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor. În 1929, numele ţării a devenit Iugoslavia, în traducere literală „Slavia de Sud“. M-am născut în ziua de 9 ianuarie a aceluiaşi an, în apropierea satului Podhom, lângă pitorescul lac Bled.

Mama a crescut într-o familie de catolici devotaţi. Avea un unchi preot şi trei mătuşi călugăriţe.  Dorinţa ei fierbinte era să aibă o Biblie, s-o citească şi s-o înţeleagă. Tata însă nu privea cu ochi buni religia. Era dezgustat de rolul pe care aceasta îl avusese în Războiul cel Mare, dintre anii 1914–1918.

Învăţ adevărul

După război, vărul mamei, Janez Brajec, şi soţia sa, Ančka, au devenit Studenţi în Biblie, cum se numeau pe vremea aceea Martorii lui Iehova. Ei locuiau atunci în Austria. Cam de prin 1936, Ančka a început să o viziteze pe mama. I-a dat o Biblie, pe care mama a citit-o repede, precum şi câteva numere ale revistei Turnul de veghe şi alte publicaţii biblice în slovenă. După ce Hitler a anexat Austria în 1938, Janez şi Ančka s-au mutat înapoi în Slovenia. Cunoşteau bine Biblia, aveau mult discernământ şi îl iubeau sincer pe Iehova. Deseori analizau cu mama adevăruri biblice, ceea ce a îndemnat-o să-şi dedice viaţa lui Iehova. Ea s-a botezat în 1938.

Oamenii din sat au început s-o critice când a renunţat la obiceiuri nebiblice, precum Crăciunul, când n-a mai mâncat cârnaţi cu sânge şi mai ales când a strâns toate icoanele din casă şi le-a ars. Nu după mult timp a întâmpinat opoziţie. Mătuşile ei, călugăriţele, au încercat din răsputeri s-o convingă prin scrisori să nu renunţe la Maria şi la religia catolică. Totuşi, când mama le-a scris o scrisoare în care le cerea să-i răspundă la anumite întrebări biblice, n-a primit nici un răspuns. Bunicul meu a fost şi el foarte pornit împotriva ei. Nu era un om rău, însă a fost supus la mari presiuni de rude şi de săteni. A distrus de mai multe ori literatura biblică a mamei, dar de Biblia ei nu s-a atins niciodată. A implorat-o în genunchi să se întoarcă la biserică. A mers chiar până acolo încât a ameninţat-o cu cuţitul. Tata însă i-a spus în faţă bunicului meu că nu-i permitea să se poarte aşa cu mama.

Tata a continuat să fie de partea mamei susţinând-o în ce priveşte dreptul ei de a citi Biblia şi de a hotărî singură în ce să creadă. În 1946 s-a botezat şi el. Văzând cum Iehova o întărise pe mama să rămână neclintită de partea adevărului în pofida opoziţiei şi cum o răsplătise pentru credinţa ei, m-am simţit îndemnat să mă apropii şi eu de Dumnezeu. De asemenea, obiceiul ei de a-mi citi cu voce tare din Biblie şi din publicaţii biblice mi-a fost de mare ajutor.

Mama a discutat mult şi cu sora ei, Marija Repe, iar în cele din urmă eu şi mătuşa mea  ne-am botezat în aceeaşi zi, la mijlocul lui iulie 1942. Un frate a venit să ţină o cuvântare scurtă şi ne-am botezat la noi acasă într-o cadă mare de lemn.

Muncă forţată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial

În 1942, la jumătatea celui de-al Doilea Război Mondial, Germania şi Italia au invadat Slovenia şi au împărţit-o între ele şi Ungaria. Părinţii mei n-au vrut să intre în Volksbund, organizaţia populară nazistă. La şcoală, eu am refuzat să spun „Heil Hitler“. Cred că profesoara mea a informat autorităţile despre aceasta.

Am fost suiţi într-un tren a cărui destinaţie era un castel de lângă satul Hüttenbach (Bavaria), ce fusese transformat în lagăr de muncă. Tata a vorbit cu brutarul din sat să muncesc şi să locuiesc la el. În această perioadă am învăţat meseria de brutar, care mai târziu mi-a fost de mare ajutor. Între timp, toată familia mea (inclusiv mătuşa Marija şi familia ei) a fost mutată în lagărul de la Gunzenhausen.

La sfârşitul războiului, intenţionam să călătoresc cu un grup spre locul unde se aflau părinţii mei. Cu o seară înaintea plecării, tata a venit pe neaşteptate. Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă aş fi mers cu acel grup, întrucât era format din persoane dubioase. Şi de această dată am simţit grija iubitoare a lui Iehova care m-a ocrotit şi m-a instruit prin intermediul părinţilor mei. Am mers trei zile pe jos împreună cu tata pentru a-mi întâlni familia. În iunie 1945 eram cu toţii acasă.

După război, în Iugoslavia au venit la putere comuniştii sub conducerea preşedintelui Josip Broz Tito. Prin urmare, condiţiile au fost în continuare grele pentru Martorii lui Iehova.

În 1948, un frate venit din Austria a acceptat invitaţia de a lua masa la noi. Poliţia l-a urmărit pas cu pas şi i-a arestat pe toţi fraţii pe la care a fost. Şi tata a fost arestat şi condamnat la doi ani de închisoare pentru că-l găzduise pe acel frate fără să înştiinţeze Poliţia. Mamei i-a fost foarte greu atunci nu numai pentru că tata nu era acasă, ci şi pentru că ştia că în scurt timp eu şi fratele meu mai mic urma să ne confruntăm cu proba neutralităţii.

Condamnat la închisoare în Macedonia

În noiembrie 1949, am primit ordin de încorporare. M-am prezentat la comisariat unde am explicat că nu puteam efectua serviciul militar din motive de conştiinţă. Autorităţile n-au vrut să asculte şi m-au suit într-un tren cu recruţi a cărui destinaţie era Macedonia, aflată la celălalt capăt al Iugoslaviei.

Trei ani n-am ştiut nimic de familia mea sau de fraţii creştini. N-am avut nici o publicaţie biblică, nici măcar o Biblie. Mi-a fost foarte greu atunci. M-am gândit la Iehova şi la exemplul Fiului său, Isus Cristos, ca să pot rezista. Şi exemplul părinţilor mei mi-a dat putere să rezist. De asemenea, rugăciunile pe care le-am făcut m-au ajutat să nu cad pradă disperării.

După un timp am fost trimis la închisoarea din Idrizovo, de lângă Skopje. Aici deţinuţii făceau diverse munci. La început, am muncit la curăţenie şi am dus corespondenţa de la un birou la altul. Deşi deseori eram terorizat de un deţinut, fost securist, mă înţelegeam bine  cu toţi ceilalţi, gardieni, deţinuţi şi chiar cu directorul fabricii închisorii.

Mai târziu am aflat că era nevoie de un brutar la brutăria închisorii. După câteva zile, directorul a venit la apel. A făcut câţiva paşi, s-a oprit în dreptul meu şi m-a întrebat: „Eşti brutar?“, „Da, domnule“, am răspuns eu. Apoi mi-a zis: „Mâine dimineaţă să te prezinţi la brutărie“. Deţinutul care se purtase urât cu mine trecea deseori pe lângă brutărie, dar n-avea ce să-mi facă. Am lucrat acolo din februarie până în iulie 1950.

După aceea am fost mutat la barăcile din orăşelul Volkoderi, din sudul Macedoniei, în apropierea lacului Prespa. De lângă Otešovo am putut să trimit scrisori acasă. Am muncit împreună cu alţi deţinuţi la drumuri, dar cea mai mare parte a timpului am petrecut-o într-o brutărie, unde mi-a fost mai uşor. Am ieşit din închisoare în noiembrie 1952.

Cât am lipsit din Podhom, în zona noastră s-a format o congregaţie. La început, congregaţia se întrunea într-o pensiune din Spodnje Gorje. Mai târziu, tata a pus la dispoziţia congregaţiei o cameră a casei noastre. Când m-am întors din Macedonia, m-am bucurat să slujesc din nou împreună cu congregaţia. Am reînnodat prietenia cu Stanka, o soră pe care o cunoscusem înainte de a fi închis. Ne-am căsătorit în 24 aprilie 1954. Dar şederea mea acasă n-a durat mult.

Detenţia la Maribor

În septembrie 1954 am primit alt ordin de încorporare. De data asta am fost condamnat la peste trei ani şi jumătate la închisoarea din Maribor, aflată la extremitatea estică a Sloveniei. Cum mi s-a ivit ocazia, am cumpărat hârtie şi creioane. Am început să scriu tot ce reuşeam să-mi amintesc, versete biblice, citate din Turnul de veghe şi idei din alte publicaţii creştine. Când îmi citeam notiţele adăugam la ele alte lucruri pe care mi le aminteam. Până am ieşit din închisoare am scris cât ar fi încăput într-o carte, ceea ce m-a ajutat să mă concentrez asupra adevărului biblic şi să-mi păstrez o spiritualitate puternică. Rugăciunea şi meditarea au fost şi ele ajutoare extrem de preţioase pentru spiritualitatea mea, ajutându-mă să le împărtăşesc altora adevărul cu mai mult curaj.

În acea perioadă aveam voie să primesc o scrisoare pe săptămână şi o vizită de 15 minute o dată pe lună. Stanka mergea toată noaptea cu trenul, ca să ajungă dimineaţa la închisoare, şi se întorcea acasă în aceeaşi zi. Vizitele acelea m-au încurajat foarte mult. Odată m-am gândit la un plan ca să pot face rost de o Biblie. Stanka şi cu mine stăteam faţă în faţă la o masă cu un gardian lângă noi, care ne supraveghea. Când gardianul s-a uitat în altă parte, am strecurat un bilet în poşeta soţiei mele în care îi ceream ca la vizita următoare să pună în sacoşă o Biblie.

Stanka şi părinţii mei au considerat că era prea riscant să facă aceasta, aşa că au desprins paginile dintr-un exemplar al Scripturilor greceşti creştine şi le-au pus în câteva chifle. Aşa am primit Biblia de care aveam nevoie. La fel am primit şi articole din Turnul de veghe, copiate de mână de Stanka. Cum le primeam, le copiam din nou şi distrugeam originalul pentru ca, în cazul în care cineva ar fi găsit articolele, să nu se ştie cum le obţinusem.

 Întrucât depuneam întruna mărturie, tovarăşii de detenţie îmi spuneau că voi da sigur de bucluc. Odată, discutam cu multă însufleţire din Biblie cu un deţinut. La un moment dat am auzit cheia în uşă, iar în celulă a intrat un gardian. M-am gândit imediat că voi fi trimis la izolator. Dar nu asta era intenţia gardianului. El auzise discuţia şi voia să-mi pună câteva întrebări. Mulţumit de răspunsuri, a ieşit din celulă şi a încuiat uşa în urma lui.

În ultima lună de închisoare, comisarul responsabil cu reeducarea deţinuţilor m-a lăudat pentru poziţia fermă de partea adevărului. Am simţit că aceasta a fost o recompensă extraordinară pentru eforturile mele de a face cunoscut numele lui Iehova. În mai 1958 am fost eliberat din nou din închisoare.

În Austria, apoi în Australia

Mama a fost bolnavă o vreme după care, în august 1958, a murit. În luna următoare am primit al treilea ordin de încorporare. În acea noapte, eu şi Stanka am luat hotărârea decisivă în urma căreia ne-am asumat marele risc de a trece graniţa, aşa cum am povestit la începutul articolului. Fără să spunem nimănui nimic, am luat câteva lucruri în două rucsacuri şi o bucată de pânză de cort şi am ieşit pe fereastra casei îndreptându-ne spre graniţa cu Austria, aflată la vestul munţilor Stol. Am simţit că Iehova ne-a netezit calea când a văzut că ne era foarte greu.

Autorităţile austriece ne-au trimis într-un lagăr de refugiaţi de lângă Salzburg. În cele şase luni petrecute acolo ne-am aflat aproape tot timpul în compania Martorilor locali, astfel că am stat puţin în lagăr. Alte persoane din lagăr au fost surprinse că ne-am făcut prieteni atât de repede. În acea perioadă am asistat la primul nostru congres. Tot atunci am predicat prima dată liber din casă-n casă. Ne-a fost foarte greu să ne despărţim de aceşti prieteni dragi când a venit vremea să ne luăm rămas-bun de la ei.

Autorităţile austriece ne-au oferit posibilitatea de a imigra în Australia. Niciodată nu ne-am imaginat că vom ajunge atât de departe. Am călătorit cu trenul până la Genova, în nord-vestul Italiei, iar apoi am luat un vapor spre Australia. Ne-am stabilit în cele din urmă în oraşul Wollongong, din New South Wales. Aici s-a născut, la 30 martie 1965, fiul nostru Philip.

Viaţa în Australia ne-a deschis multe posibilităţi de serviciu, inclusiv aceea de a le predica unor persoane ce emigraseră din teritoriul cunoscut înainte sub numele de Iugoslavia. Îi suntem recunoscători lui Iehova pentru binecuvântările sale, una dintre ele fiind aceea de a-i sluji ca familie unită. Philip şi soţia sa Susie au privilegiul de a sluji la filiala din Australia a Martorilor lui Iehova. Ei au stat chiar doi ani la filiala din Slovenia.

În pofida problemelor apărute din cauza vârstei înaintate şi a sănătăţii precare, eu şi soţia mea ne bucurăm în continuare să-i slujim lui Iehova. Sunt foarte recunoscător pentru exemplul excelent al părinţilor mei! Exemplul lor îmi dă în continuare putere, ajutându-mă să fac ceea ce a spus apostolul Pavel: „Bucuraţi-vă în speranţă. Suportaţi în necazuri. Perseveraţi în rugăciune“. — Romani 12:12.

[Legenda fotografiei de la paginile 16, 17]

Părinţii mei la sfârşitul anilor ’20

[Legenda fotografiei de la pagina 17]

Mama, în dreapta, cu Ančka, de la care a învăţat adevărul

[Legenda fotografiei de la pagina 18]

Cu soţia mea, Stanka, la puţin timp după ce ne-am căsătorit

[Legenda fotografiei de la pagina 19]

Congregaţia care în 1955 a ţinut întrunirile în casa părinţilor mei

[Legenda fotografiei de la pagina 20]

Cu soţia mea, cu fiul meu, Philip, şi cu soţia sa, Susie