Salt la conţinut

Salt la cuprins

Suferind ca soldat al lui Cristos

Suferind ca soldat al lui Cristos

 Relatare autobiografică

Suferind ca soldat al lui Cristos

RELATARE DE IURII KAPTOLA

„Acum sunt ferm convins că ai o credinţă puternică!“ Am auzit aceste cuvinte într-un moment în care aveam mare nevoie de încurajare, de la o persoană la care nu mă aşteptam: un ofiţer sovietic! Eram condamnat la ani lungi de închisoare şi îl implorasem fierbinte pe Iehova să mă ajute. Aveam de dus o luptă crâncenă care urma să-mi pună la încercare perseverenţa şi hotărârea.

M-AM născut la 19 octombrie 1962 şi am copilărit în vestul Ucrainei. În acelaşi an, tatăl meu, pe care îl chema tot Iurii, i-a cunoscut pe Martorii lui Iehova. Nu a trecut mult timp şi a devenit primul închinător al lui Iehova din satul nostru. Activitatea sa nu a trecut neobservată de autorităţi, care se împotriveau Martorilor lui Iehova.

Cu toate acestea, majoritatea vecinilor noştri îi respectau pe părinţii mei pentru calităţile lor creştine şi pentru interesul faţă de ceilalţi. Părinţii mei s-au folosit de orice ocazie pentru a ne învăţa de mici, pe mine şi pe cele trei surori ale mele, să-l iubim pe Dumnezeu, ceea ce m-a ajutat să fac faţă numeroaselor probleme care au apărut la şcoală. De exemplu, fiecărui elev i se cerea să poarte un ecuson care-l identifica drept membru al organizaţiei „Copiii lui Ilici“. Când am refuzat să port aşa ceva pentru a-mi păstra neutralitatea creştină, s-a văzut clar că eram diferit de toţi ceilalţi copii. — Ioan 6:15; 17:16.

 Mai târziu, când am ajuns în clasa a treia, ni s-a cerut să devenim membri ai organizaţiei comuniste „Pionierii“. Într-o zi, clasa noastră a trebuit să iasă în curtea şcolii pentru a participa la festivitatea de primire în organizaţie. Mi-era groază c-o să fiu mustrat şi ridiculizat. Toţi copiii, cu excepţia mea, şi-au adus de-acasă cravata roşie de pionier şi s-au aliniat în faţa directorului şcolii, a profesorilor şi a elevilor din clasele mai mari. Când acestora din urmă li s-a cerut să ne lege cravatele la gât, mi-am plecat privirea în pământ, sperând că o să trec neobservat.

Întemniţat departe de casă

Când am împlinit 18 ani, am fost condamnat la trei ani închisoare din cauza neutralităţii mele creştine (Isaia 2:4). Primul an l-am făcut în oraşul Trudovoie, din districtul Vinniţkaia (Ucraina). Aici erau închişi alţi 30 de Martori ai lui Iehova. Am fost repartizaţi câte doi în grupe diferite, deoarece autorităţile nu voiau să stăm împreună.

În august 1982, eu şi Eduard, un alt Martor, am fost trimişi cu trenul în Uralii de Nord, împreună cu un grup de deţinuţi. Înghesuiţi ca sardelele, într-o căldură înăbuşitoare, am călătorit opt zile până la închisoarea din Solikamsk, din districtul Permskaia. Acolo, eu şi Eduard am fost repartizaţi în celule diferite. Două săptămâni mai târziu, eu am fost dus departe, în nord, în satul Vels din regiunea Krasnovişerski.

Am ajuns la destinaţie la miezul nopţii. Deşi era un întuneric gros să-l tai cu cuţitul, un ofiţer ne-a ordonat să trecem un râu cu barca. Nu vedeam nici râul, nici barca! Totuşi, am găsit barca pe bâjbâite şi, cu inima cât un purice, ne-am croit drum pe apă. Când am ajuns pe celălalt mal, am zărit o lumină în vârful unui deal din apropiere. Acolo am găsit câteva corturi: noua noastră casă. Am stat într-un cort destul de mare, împreună cu alţi 30 de deţinuţi. În timpul iernii, temperaturile coborau uneori până la -40°C şi nici în cort nu era mai cald! Principala sarcină a deţinuţilor era să taie copaci, iar eu am lucrat la construirea barăcilor în care urma să locuim.

Hrană spirituală într-un loc izolat

Eram singurul Martor din acel loc, dar Iehova nu m-a abandonat. Într-o zi, am primit un pachet de la mama, care locuia încă în vestul Ucrainei. Primul lucru pe care l-a văzut gardianul care a deschis pachetul a fost o Biblie în format mic. A luat-o în mână şi a început s-o răsfoiască. Ce puteam spune ca să-mi salvez această comoară spirituală? „Ce-i asta?“, s-a răstit gardianul. Înainte să mă gândesc ce să răspund, superiorul care stătea lângă gardian i-a spus: „A, ştiu, e un dicţionar“. Am tăcut chitic (Eclesiastul 3:7). După ce a verificat celelalte lucruri, superiorul mi-a înmânat pachetul împreună cu valoroasa Biblie. Am fost aşa de fericit, că i-am dat şi lui nişte nuci pe care le primisem în pachet. Această întâmplare mi-a întărit încrederea că Iehova nu mă uitase. El m-a ajutat foarte mult şi s-a îngrijit de necesităţile mele spirituale. — Evrei 13:5.

Predic fără oprelişti

Câteva luni mai târziu am fost surprins să primesc o scrisoare de la un frate creştin care era închis la circa 400 km distanţă. El m-a rugat să-l caut pe un bărbat care manifestase interes şi care, probabil, era acum în acelaşi lagăr cu mine. Nu a fost deloc înţelept din partea fratelui să-mi scrie aceste lucruri în scrisoare, deoarece toată corespondenţa noastră era cenzurată. Nu m-am mirat când unul dintre ofiţeri mi-a cerut să mă prezint în biroul lui şi mi-a interzis cu desăvârşire să predic. Mi-a ordonat apoi să semnez un document prin care îmi exprimam  hotărârea de a nu le mai vorbi altora despre convingerile mele. I-am spus că mi se părea inutil să semnez acea hârtie, din moment ce toţi ştiau deja că sunt Martor al lui Iehova. I-am mai spus că ceilalţi deţinuţi mă întrebau de ce fusesem închis. Ce puteam să le spun (Faptele 4:20)? Când şi-a dat seama că nu mă putea intimida, ofiţerul s-a hotărât să se descotorosească de mine şi m-a trimis în alt lagăr.

Am fost transferat în satul Vaia, la 200 km distanţă. Supraveghetorii de aici mi-au respectat convingerile creştine şi mi-au repartizat o muncă ce nu avea legătură cu serviciul militar. La început, am lucrat ca tâmplar, apoi, ca electrician. Însă încercările nu m-au ocolit. Odată, mi s-a cerut să-mi iau trusa cu scule şi să mă duc la căminul cultural. Soldaţii de aici s-au bucurat mult să mă vadă, deoarece nu le mergea instalaţia de lumini care împodobea emblemele militare. Fiind în toiul pregătirilor pentru Ziua Armatei Roşii, voiau să-i ajut să facă reparaţia. După ce m-am rugat în gând cu privire la acea situaţie, le-am spus că nu puteam să fac ce-mi cereau. Le-am lăsat trusa cu scule şi am plecat. Mi s-a făcut raport la comandantul-adjunct al lagărului, care, spre surprinderea mea, le-a spus reclamanţilor: „Tot respectul! Este un om cu principii“.

Primesc încurajare de unde nu mă aştept

La 8 iunie 1984, după exact trei ani de închisoare, am fost eliberat. Când m-am întors în Ucraina, a trebuit să mă prezint la miliţie ca să fiu înregistrat ca fost deţinut. Autorităţile mi-au spus că după şase luni cazul meu avea să fie rejudecat şi că era mai bine să plec din acel district. Am plecat din ţară şi, în cele din urmă, mi-am găsit de lucru în Letonia. O perioadă am putut să predic şi să mă asociez cu un grup mic de Martori care locuiau în capitala Riga şi în zona limitrofă. Însă după numai un an am primit din nou ordin de încorporare. Când m-am prezentat la biroul de înregistrări, i-am spus ofiţerului că am mai fost chemat şi altă dată şi am refuzat serviciul militar. „Îţi dai seama ce faci? Să te văd cum o scoţi la capăt cu locotenentul-colonel!“, s-a răstit el la mine.

M-a dus într-o încăpere de la etajul I, unde l-am văzut pe locotenentul-colonel care stătea la o masă lungă. După ce m-a ascultat cu atenţie, acesta mi-a spus că mai am timp să mă răzgândesc înainte să compar în faţa comisiei de încorporare. Când am plecat, ofiţerul care se răstise la mine mi-a mărturisit: „Acum sunt ferm convins că ai o credinţă puternică!“ Mai târziu, am explicat din nou în faţa comisiei militare de ce am adoptat o poziţie de neutralitate. Mi-au dat drumul acasă.

În acea perioadă, locuiam la o pensiune. Într-o seară, am auzit o bătaie uşoară în uşă. Când am deschis, am văzut un bărbat bine îmbrăcat, cu o servietă-diplomat în mână. „Sunt de la Securitatea Statului“, s-a prezentat el,  după care a adăugat: „Ştiu că aveţi probleme şi că urmează să fiţi judecat“. „Aşa e!“, i-am răspuns. „Vă putem ajuta, cu condiţia să lucraţi pentru noi“, mi-a spus el atunci. „Nici nu mă gândesc!“, i-am răspuns. „Nu renunţ la convingerile mele creştine.“ A plecat fără să facă presiuni asupra mea.

Mă întorc în închisoare şi încep din nou să predic

La 26 august 1986, Curtea Naţională din Riga m-a condamnat la patru ani de muncă forţată şi am fost dus la închisoarea centrală din Riga. Am fost repartizat într-o celulă mare, împreună cu alţi 40 de deţinuţi. Am încercat să predic fiecărui coleg de celulă. Unii spuneau că au credinţă în Dumnezeu, în timp ce alţii râdeau de mine. Am observat că se formaseră grupuri de deţinuţi. După două săptămâni, liderii acestor grupuri mi-au ordonat să nu mai predic deoarece nu mă supuneam legile lor nescrise. Le-am spus că acesta era, de fapt, motivul pentru care mă aflam în închisoare: trăiam după alte legi.

Am continuat să predic cu prudenţă şi am găsit câteva persoane cu înclinaţii spirituale. Am condus studii biblice cu patru deţinuţi. În timpul discuţiilor noastre, ei îşi notau într-un carneţel învăţăturile de bază ale Bibliei. Câteva luni mai târziu am fost trimis într-un lagăr de maximă securitate din Valmiera, unde am lucrat ca electrician. Aici, am avut ocazia să studiez cu un alt electrician, care, patru ani mai târziu, a devenit Martor al lui Iehova.

La 24 martie 1988, am fost transferat într-un lagăr din apropiere. Această mutare a fost o adevărată binecuvântare, deoarece m-am bucurat de mai multă libertate. Am fost repartizat să lucrez pe diverse şantiere de construcţii şi am încercat să profit de orice ocazie prielnică pentru a predica. De multe ori m-a prins noaptea predicând în afara lagărului, dar niciodată n-am avut probleme din cauza asta.

Iehova mi-a binecuvântat eforturile. Erau mai mulţi Martori în zonă, dar în oraş nu era decât o soră în vârstă, Vilma Krumina. Împreună cu ea, am început să conduc multe studii biblice cu tineri. Din când în când, unii fraţi şi surori veneau din Riga pentru a ni se alătura în minister. Veneau chiar şi unii pionieri regulari din Leningrad (în prezent St. Petersburg). Cu ajutorul lui Iehova, am iniţiat mai multe studii biblice, şi la scurt timp după aceea am început să slujesc ca pionier, dedicând lucrării de predicare câte 90 de ore lunar.

La 7 aprilie 1990, trebuia să mă înfăţişez la Judecătoria din Valmiera pentru rejudecarea cazului meu. Când a început audierea, l-am recunoscut imediat pe procuror. Era un tânăr cu care discutasem din Biblie cu ceva timp în urmă! Şi el m-a recunoscut şi mi-a zâmbit, fără să zică nimic. Îmi amintesc şi acum ce mi-a spus în acea zi judecătorul: „Iurii, sentinţa pe care ai primit-o acum patru ani a fost nedreaptă. Nu trebuia să fii condamnat“. Nu-mi venea să cred că eram liber!

Soldat al lui Cristos

În iunie 1990 a trebuit să mă prezint din nou la biroul de înregistrări pentru a obţine un permis de şedere în Riga. Am ajuns iar în încăperea aceea, cu masa lungă, în care cu patru ani în urmă îi spusesem locotenentului-colonel că refuzam să mă înrolez în armată. De data aceasta, când m-a văzut, s-a ridicat, mi-a strâns mâna şi mi-a zis: „E de-a dreptul ruşinos că a trebuit să treci prin toate astea. Îmi pare rău că ţi s-a întâmplat aşa ceva“.

 „Sunt soldat al lui Cristos“, i-am răspuns. „Şi eu am o misiune de îndeplinit. Cu ajutorul Bibliei, şi dumneavoastră puteţi să vă bucuraţi de împlinirea promisiunilor pe care Cristos le-a făcut continuatorilor săi: o viaţă fericită şi un viitor etern“ (2 Timotei 2:3, 4). Colonelul mi-a mărturisit: „Nu demult, mi-am cumpărat o Biblie şi citesc din ea“. Întrucât aveam la mine cartea Tu poţi trăi pentru totdeauna în paradis pe pământ *, am deschis-o la capitolul care analizează semnul ultimelor zile şi i-am arătat cum se împlinesc în zilele noastre profeţiile Bibliei. Profund impresionat, colonelul mi-a strâns din nou mâna şi mi-a urat mult succes în activitatea mea.

În această perioadă, „ogoarele“ din Letonia erau într-adevăr „albe“, gata de seceriş (Ioan 4:35). În 1991, am început să slujesc ca bătrân de congregaţie. Nu eram decât doi bătrâni numiţi în toată ţara! Anul următor, singura congregaţie din Letonia s-a despărţit în două congregaţii: una de limba letonă şi una de limba rusă. Am avut privilegiul să slujesc în congregaţia de limbă rusă. S-a înregistrat un progres aşa de mare, încât după un singur an congregaţia noastră s-a despărţit din nou, de data aceasta formându-se trei congregaţii! Privind în urmă, văd în mod clar cum Iehova şi-a îndrumat oile către organizaţia sa!

În 1998, am fost numit pionier special în Jelgava, oraş situat la circa 40 km sud-vest de Riga. În acelaşi an, m-am numărat printre primii fraţi din Letonia care au fost invitaţi să urmeze cursurile Şcolii de Instruire Ministerială, ţinută în limba rusă la Solnecinoie, lângă St. Petersburg (Rusia). Şcoala m-a ajutat să conştientizez cât de important e să-i iubeşti pe oameni pentru a obţine rezultate în minister. Ceea ce m-a impresionat cel mai mult, pe lângă instruirea pe care am primit-o, a fost iubirea şi atenţia pe care ni le-au arătat familia Betel şi instructorii noştri.

Un alt eveniment deosebit din viaţa mea a avut loc în 2001, când m-am căsătorit cu Karina, o soră încântătoare. Karina mi s-a alăturat în serviciul cu timp integral. Nu trece zi să nu mă simt încurajat când o văd întorcându-se din minister atât de fericită. Găsim multă bucurie slujindu-i lui Iehova. Experienţele dureroase pe care le-am avut sub regimul comunist m-au învăţat să-mi pun toată încrederea în el. Nici un sacrificiu nu e prea mare pentru cei care doresc să rămână în relaţii de prietenie cu Iehova şi să susţină suveranitatea lui. Ajutându-i pe alţii să înveţe despre Iehova, viaţa mea capătă sens. Mă simt onorat să-i slujesc lui Iehova „ca soldat excelent al lui Cristos“. — 2 Timotei 2:3.

[Notă de subsol]

^ par. 29 Publicată de Martorii lui Iehova. În prezent nu se mai tipăreşte.

[Legenda fotografiei de la pagina 10]

Am fost condamnat la patru ani de muncă forţată şi am fost dus la închisoarea centrală din Riga

[Legenda fotografiei de la pagina 12]

Împreună cu Karina în minister