Salt la conţinut

Salt la cuprins

M-am bucurat din plin de ‘viaţa prezentă’

M-am bucurat din plin de ‘viaţa prezentă’

 Relatare autobiografică

M-am bucurat din plin de ‘viaţa prezentă’

RELATARE DE TED BUCKINGHAM

Eram de şase ani în serviciul cu timp integral şi căsătorit de şase luni când, pe neaşteptate, m-am îmbolnăvit de poliomielită. Asta se întâmpla în 1950. Nu aveam decât 24 de ani atunci. În cele nouă luni cât am stat în spital am avut suficient timp să reflectez la ce voi face cu viaţa mea. Date fiind problemele mele de sănătate, ce ne-ar fi putut rezerva viitorul mie şi lui Joyce, soţia mea?

ÎN 1938, tata, pe care nu l-a interesat niciodată religia, a primit cartea Guvernul (engl.) *. Probabil că agitaţia politică şi războiul care ameninţa să izbucnească l-au îmboldit să ia cartea. Din câte ştiu eu, n-a citit-o niciodată, dar mama, o femeie foarte credincioasă, a citit-o. A reacţionat imediat la mesajul prezentat în acea carte. A părăsit Biserica Anglicană şi, cu toate că tata s-a opus, a devenit Martoră a lui Iehova, rămânând fidelă până la moartea ei, în 1990.

Mama m-a dus la prima mea întrunire creştină, care s-a ţinut într-o sală a Regatului din Epsom, orăşel aflat la sud de Londra. Congregaţia se întrunea într-un fost depozit. Am ascultat o cuvântare înregistrată a lui Joseph Rutherford, care pe timpul acela supraveghea lucrarea Martorilor lui Iehova. N-am să uit niciodată ziua aceea!

Era din ce în ce mai periculos să trăieşti în Londra din cauza bombardamentelor masive din timpul atacurilor aeriene asupra oraşului. De aceea, în 1940 tata a hotărât să ne mutăm într-un  loc mai sigur, şi anume în Maidenhead, la 45 de kilometri vest de Londra. Mutarea aceasta ne-a prins bine, întrucât cei 30 de membri ai congregaţiei de acolo s-au dovedit o extraordinară sursă de încurajare pentru noi. Fred Smith, botezat în 1917, care era un stâlp al congregaţiei, s-a ocupat de mine ajutându-mă să fiu mai eficient în predicarea veştii bune. Îi sunt profund recunoscător pentru exemplul şi ajutorul său iubitor.

Încep serviciul cu timp integral

În 1941, când aveam 15 ani, m-am botezat în fluviul Tamisa într-o zi friguroasă de martie. Pe atunci, fratele meu mai mare, Jim, începuse deja serviciul cu timp integral. În prezent, el şi soţia sa, Magde, locuiesc în Birmingham, după ce şi-au petrecut aproape întreaga viaţă slujindu-i lui Iehova în lucrarea de circumscripţie şi de district, călătorind pe tot cuprinsul Marii Britanii. Sora mea mai mică, Robina, şi soţul ei, Frank, îi slujesc şi ei cu fidelitate lui Iehova.

O vreme am fost contabil la o fabrică de confecţii. Într-o zi, directorul general m-a chemat în biroul lui pentru a-mi oferi postul de achizitor, ceea ce ar fi însemnat o carieră promiţătoare. Însă, întrucât mă gândeam de ceva timp să urmez exemplul fratelui meu, am refuzat politicos oferta patronului, explicându-i de ce nu puteam s-o accept. Am fost surprins când el m-a felicitat cu căldură pentru intenţia mea de a mă dedica unei activităţi creştine atât de valoroase. Astfel, după un congres de district ţinut în 1944 la Northampton, am început serviciul cu timp integral.

Prima mea repartiţie a fost în Exeter (comitatul Devon). Pe timpul acela, oraşul se refăcea încet după bombardamentele din timpul războiului. Am locuit într-un apartament cu alţi doi pionieri, Frank şi Ruth Middleton, care au fost foarte înţelegători. Aveam doar 18 ani şi nu prea mă pricepeam să gătesc şi să spăl haine, dar lucrurile au mers mai bine pe măsură ce am căpătat experienţă.

Partenerul meu de pionierat era fratele Victor Gurd, un irlandez de 50 de ani care predica din anii ’20. De la el am învăţat să-mi organizez bine timpul, să privesc cu multă seriozitate citirea Bibliei şi să apreciez valoarea diferitelor traduceri ale Bibliei. În acei ani de formare, exemplul de loialitate al lui Victor a fost exact ce-mi trebuia.

Păstrarea neutralităţii, o probă dificilă

Deşi războiul se apropia de sfârşit, autorităţile continuau să cheme tineri la recrutare. În 1943, am compărut în faţa unei instanţe judecătoreşti din Maidenhead şi am cerut să fiu scutit de serviciul militar întrucât eram ministru al Evangheliei. Deşi cererea mea a fost respinsă, am hotărât să mă mut în Exeter, unde fusesem repartizat. Aici am primit citaţie să compar în faţa instanţei locale. Când a pronunţat sentinţa prin care eram condamnat la şase luni de muncă forţată în închisoare, judecătorul a ţinut să-mi spună ce rău îi părea că nu putuse să-mi dea o condamnare mai mare. După ce am ispăşit cele şase luni de pedeapsă am fost trimis din nou la închisoare pentru încă patru luni.

Întrucât eram singurul Martor din închisoare, gardienii mă strigau Iehova. Chiar dacă mi se părea nefiresc să răspund la acest nume când se făcea apelul, a fost extraordinar să aud numele lui Dumnezeu rostit în fiecare zi! În felul acesta, deţinuţii au aflat că mă aflam în închisoare din motive de conştiinţă, întrucât eram Martor al lui Iehova. Ulterior, când a fost adus în închisoare Norman Castro, mi-au pus alt nume; eram strigaţi Moise şi Aaron.

Din Exeter am fost mutat la închisoarea din Bristol, iar în cele din urmă la cea din Winchester. Condiţiile din închisoare au fost  destul de grele, dar simţul umorului m-a ajutat mult. În timp ce eu şi Norman ne aflam la Winchester, ne-am bucurat să celebrăm Comemorarea. Francis Cooke, care ne-a făcut o vizită la închisoare, a ţinut o cuvântare frumoasă pentru noi.

Schimbări în anii de după război

La congresul din 1946 de la Bristol, unde s-a lansat auxiliarul pentru studierea Bibliei „Dumnezeu să fie găsit adevărat“, am întâlnit o tânără drăguţă, pe nume Joyce Moore, care făcea şi ea pionierat în Devon. Am devenit buni prieteni şi ne-am căsătorit după patru ani la Tiverton, unde eu slujeam din 1947. Am închiriat o cameră cu 15 şilingi (1 euro) pe săptămână. Eram foarte fericiţi!

În primul nostru an de căsătorie ne-am mutat spre sud, în Brixham, un port încântător, unde s-a pescuit prima oară cu traulul. Eram de puţină vreme în acest orăşel când m-am îmbolnăvit de poliomielită în timp ce călătoream spre Londra, unde urma să particip la un congres. Am intrat în comă. Am ieşit din spital abia după nouă luni, cum am spus la început. Mâna dreaptă şi ambele picioare îmi erau grav afectate, aşa cum sunt şi în prezent, şi a trebuit să folosesc un baston ca să pot merge. Iubita mea soţie mi-a fost tot timpul alături şi m-a încurajat în permanenţă cu firea ei veselă, mai ales că a reuşit să continue serviciul cu timp integral. Dar ce urma să se întâmple cu noi? N-a trecut mult şi am văzut că braţul lui Iehova nu este niciodată scurt.

În anul următor am asistat la un congres ţinut la Wimbledon, Londra. Pe timpul acela mergeam fără baston. Acolo l-am întâlnit pe Pryce Hughes, care supraveghea lucrarea din Marea Britanie. Cum m-a văzut, m-a salutat şi mi-a zis: „Hei, avem nevoie de tine în lucrarea de circumscripţie!“ A fost cea mai mare încurajare pe care o puteam primi! Eu şi Joyce ne-am întrebat dacă starea mea de sănătate îmi permitea lucrul acesta, dar după o săptămână de instruire şi cu încredere deplină în Iehova ne-am întors în sud-vestul Angliei, unde am fost repartizat ca supraveghetor de circumscripţie. Pe atunci nu aveam decât 25 de ani, dar îmi amintesc şi acum cu profundă recunoştinţă cu câtă bunătate şi răbdare m-au ajutat fraţii de acolo.

Dintre toate formele de serviciu teocratic, eu şi Joyce am simţit că vizitarea congregaţiilor  ne-a apropiat cel mai mult de fraţii şi surorile noastre. Întrucât nu aveam maşină, călătoream cu trenul sau cu autobuzul. Deşi trebuia să ţin în continuare cont de limitele impuse de boala mea, ne-am bucurat de acest privilegiu până în 1957. Am avut o viaţă plină de satisfacţii, iar în acel an s-a ivit o nouă provocare.

În serviciul de misionar

Am primit cu emoţie şi bucurie invitaţia de a urma cursurile celei de-a 30-a clase a Şcolii Galaad. Întrucât reuşeam să mă descurc bine cu problemele mele de sănătate, eu şi Joyce am acceptat invitaţia. Ştiam din experienţă că Iehova ne dă întotdeauna puterea de care avem nevoie dacă vrem să înfăptuim voinţa sa. Cele cinci luni de cursuri intensive la Şcoala Biblică Galaad, aflată în frumosul South Lansing, New York, S.U.A., au trecut repede. Majoritatea cursanţilor erau cupluri căsătorite care slujeau în lucrarea itinerantă. Când clasa a fost întrebată cine vrea să meargă într-un teritoriu străin ca misionar, ne-am oferit şi noi. Dar care avea să fie repartiţia noastră? Uganda, în estul Africii!

Întrucât pe timpul acela lucrarea Martorilor lui Iehova era interzisă în Uganda, am fost sfătuit să mă stabilesc în ţară şi să-mi caut un loc de muncă. După o lungă călătorie cu vaporul şi cu trenul, am ajuns la Kampala, capitala Ugandei. Funcţionarii de la biroul pentru imigranţi n-au fost deloc încântaţi să ne vadă şi ne-au lăsat să stăm doar câteva luni, după care ne-au cerut să părăsim ţara. De la sediul mondial am primit instrucţiuni să mergem în Rhodezia de Nord (acum Zambia). Ne-am bucurat mult să întâlnim acolo patru dintre colegii de la Galaad — pe Frank şi Carrie Lewis şi pe Hayes şi Harriet Hoskins. La scurt timp după aceea, am fost repartizaţi în Rhodezia de Sud (acum Zimbabwe).

Am călătorit cu trenul şi, înainte de a ajunge în oraşul Bulawayo, am văzut pentru prima oară maiestuoasa Cascadă Victoria. Am locuit o vreme cu familia McLuckie, ai cărei membri s-au numărat printre primii Martori ce s-au stabilit acolo. În următorii 16 ani, am avut ocazia să-i cunoaştem mai bine.

Ne adaptăm schimbărilor

După două săptămâni de instruire în care ne-am familiarizat cu teritoriul african, am fost numit supraveghetor de district. Predicarea în savana africană presupunea să duci cu tine apă, hrană, cearşafuri şi pături, haine de schimb, un proiector de film şi un generator electric, un ecran mare şi alte obiecte de strictă necesitate. Pe toate acestea le puneam într-o camionetă  suficient de rezistentă pentru drumurile acelea accidentate.

Am lucrat împreună cu supraveghetorii de circumscripţie africani în timp ce Joyce a fost bucuroasă să le dea o mână de ajutor soţiilor şi copiilor acestora, care ne însoţeau. Mersul prin savana africană poate fi obositor, mai ales ziua, când e caniculă, dar curând mi-am dat seama că această climă îmi făcea bine, aşa că am fost recunoscător.

Oamenii erau în general săraci. Cu toate că ţineau mult la tradiţiile şi superstiţiile lor şi practicau poligamia, mulţi arătau un respect profund faţă de Biblie. În unele zone, întrunirile congregaţiei se ţineau la umbra unor arbori falnici, iar seara se foloseau pentru iluminat lămpi cu petrol. Întotdeauna aveam un sentiment de admiraţie şi veneraţie când studiam Cuvântul lui Dumnezeu sub cerul înstelat, o impresionantă parte a creaţiei divine.

Prezentarea filmelor Societăţii Watch Tower în rezervaţiile africane a fost şi ea o experienţă de neuitat. Congregaţiile aveau în jur de 30 de Martori, dar cu acele ocazii auditoriul ajungea uneori la 1000 de persoane sau chiar mai mult.

Bineînţeles că la tropice te îmbolnăveşti din când în când, dar întotdeauna e important să-ţi păstrezi optimismul. Eu am avut de câteva ori malarie, iar Joyce s-a îmbolnăvit din cauza amibelor, însă amândoi ne-am descurcat destul de bine.

Mai târziu am fost repartizaţi la filiala din Salisbury (acum Harare), unde am avut privilegiul de a lucra alături de alţi slujitori devotaţi ai lui Iehova, între care Lester Davey şi George şi Ruby Bradley. Guvernul m-a autorizat să oficiez căsătorii, ceea ce mi-a dat posibilitatea să fiu director la nunţile fraţilor africani, întărind astfel legătura căsătoriei creştine în congregaţii. Câţiva ani mai târziu, am primit un nou privilegiu, şi anume să vizitez toate congregaţiile din ţară în care se vorbea altă limbă decât bantu. În cei peste zece ani petrecuţi în această lucrare, eu şi Joyce am avut plăcerea să cunoaştem mulţi fraţi şi să ne bucurăm de progresul lor spiritual. În acei ani i-am vizitat şi pe fraţii din Botswana şi Mozambic.

Ne mutăm din nou

După ce am petrecut mulţi ani fericiţi în sudul Africii, în 1975 am primit o nouă repartiţie în Sierra Leone, în vestul Africii. La scurt timp după sosirea noastră acolo ne-am stabilit la filială pentru a ne obişnui cu noul domeniu de activitate. Însă nu după mult timp, m-am îmbolnăvit grav de malarie. Am ajuns atât de slăbit încât, în cele din urmă, a trebuit să merg la Londra pentru a primi îngrijire medicală. Aici am fost sfătuit să nu mă mai întorc în Africa. Lucrul acesta ne-a întristat mult pe mine şi pe Joyce, dar am fost primiţi cu căldură în familia Betel din Londra. Fraţii africani din multe congregaţii londoneze ne-au făcut să ne simţim ca acasă. După ce starea mea s-a ameliorat, ne-am adaptat la alt gen de activitate când mi s-a cerut să mă ocup de Departamentul pentru aprovizionare. Munca aceasta a fost captivantă, dată fiind extinderea din anii care au urmat.

La începutul anilor ’90, scumpa mea Joyce a fost diagnosticată cu boala neuronului motor şi a murit în 1994. A fost o soţie fidelă, loială şi iubitoare, mereu gata să se adapteze la diversele situaţii prin care am trecut împreună. Pentru a face faţă unei pierderi atât de mari, am înţeles cât de important este să ne păstrăm clară vederea spirituală şi să privim înainte. Rugăciunile în care i-am cerut lui Iehova să-mi dea putere să respect un bun program teocratic şi să ies în lucrarea de predicare m-au ajutat să-mi păstrez mintea complet ocupată. — Proverbele 3:5, 6.

Serviciul la Betel este un privilegiu şi un mod de viaţă excelent. Aici lucrez cu mulţi tineri şi am parte de multe bucurii. O binecuvântare este numărul mare de vizitatori care vin la Betelul din Londra. Uneori mă întâlnesc cu prieteni dragi din fostele mele repartiţii din Africa şi-mi amintesc de multe momente fericite. Toate acestea mă ajută să mă bucur în continuare de ‘viaţa prezentă’ şi să privesc cu încredere şi speranţă spre viaţa „care trebuie să vină“. — 1 Timotei 4:8.

[Notă de subsol]

^ par. 5 Publicată în 1928 de Martorii lui Iehova. În prezent nu se mai tipăreşte.

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

Cu mama în 1946

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Împreună cu Joyce în ziua nunţii noastre, în 1950

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

La un congres ţinut la Bristol în 1953

[Legenda fotografiilor de la pagina 27]

Alături de fraţii dintr-o grupă izolată (sus) şi de o congregaţie (stânga) din Rhodesia de Sud, acum Zimbabwe