Salt la conţinut

Salt la cuprins

‘Dacă eşti constrâns să prestezi un serviciu’

‘Dacă eşti constrâns să prestezi un serviciu’

 ‘Dacă eşti constrâns să prestezi un serviciu’

„TU DE-ACOLO! Lasă-ţi treaba şi treci de-mi cară raniţa!“ Cum credeţi că ar fi reacţionat un evreu din secolul I, prins cu munca, dacă un soldat roman i-ar fi vorbit astfel? În Predica de pe munte, Isus a îndemnat: „Dacă cineva cu autoritate te constrânge să prestezi un serviciu pentru o milă, du-te cu el două mile“ (Matei 5:41). Cum înţelegeau ascultătorii lui Isus acest sfat? Şi ce înseamnă el pentru noi astăzi?

Pentru a da un răspuns, trebuie să aflăm ce presupunea serviciul obligatoriu în antichitate. Această practică era binecunoscută locuitorilor Israelului din zilele lui Isus.

Serviciul obligatoriu

Practicarea în Orientul Apropiat a serviciului obligatoriu (sau corvoada) este atestată documentar încă din secolul al XVIII-lea î.e.n. Documente administrative din anticul oraş sirian Alalakh fac referire la grupuri de oameni de corvoadă recrutate de autorităţile statului pentru îndeplinirea unor servicii personale. În Ugarit, pe coasta siriană, ţăranii arendaşi aveau îndatoriri similare, cu excepţia celor care erau scutiţi de rege.

E un fapt cunoscut că popoarele cucerite sau subjugate erau deseori puse la muncă forţată. Supraveghetorii egipteni îi obligau pe israeliţi să facă o muncă de sclavi, fabricând cărămizi. Mai târziu, israeliţii i-au pus la muncă forţată pe canaaniţii ce locuiau în Ţara Promisă; un sistem similar a continuat să existe şi în timpul domniei lui David şi a lui Solomon. — Exodul 1:13, 14; 2 Samuel 12:31; 1 Regi 9:20, 21.

Când israeliţii au cerut un rege, Samuel le-a adus la cunoştinţă drepturile acestuia. Regele avea dreptul să-i ia pe supuşi pentru a fi conducători de care şi călăreţi, pentru a-i folosi la arat şi secerat, la confecţionarea de arme ş.a.m.d. (1 Samuel 8:4–17). Însă când a fost construit templul lui Iehova, deşi străinii au fost puşi la muncă de sclavi, „Solomon n-a făcut robi dintre fiii lui Israel; căci ei erau oameni de război, slujitorii lui, căpeteniile lui, căpitanii lui, conducătorii carelor şi călărimea lui“. — 1 Împăraţi 9:22.

În ce-i priveşte pe israeliţii care au luat parte la lucrările de construcţie, în 1 Împăraţi 5:13, 14 se spune: „Împăratul Solomon a luat din tot Israelul oameni de corvoadă, în număr de treizeci de mii. I-a trimis în Liban, câte zece mii pe lună, cu schimbul; o lună erau în Liban, şi două luni erau acasă“. Un biblist comentează: „Fără îndoială că regii israeliţi şi regii iudei au recurs la corvoadă pentru a asigura forţa de muncă neplătită la lucrările de construcţie, precum şi la munca pe pământurile regelui“.

 Sub domnia lui Solomon, asupra poporului apăsa un jug greu. Israeliţii se simţeau atât de împovăraţi, încât atunci când Roboam i-a ameninţat că le va îngreuna jugul, ei s-au răzvrătit şi l-au ucis cu pietre pe demnitarul numit peste cei puşi la muncă forţată (1 Împăraţi 12:12–18, NW). Cu toate acestea, munca forţată nu a fost abolită. Nepotul lui Roboam, Asa, a chemat poporul lui Iuda, „fără să lase pe nimeni“, ca să construiască cetăţile Ghebea şi Miţpa. — 1 Împăraţi 15:22.

Sub dominaţia romană

Din Predica de pe munte înţelegem că evreilor din secolul I nu le era deloc străină ideea de a fi ‘constrânşi să presteze un serviciu’. Această expresie redă termenul grecesc ag·ga·reuʹo, care la origine avea legătură cu activitatea curierilor persani. Curierii persani erau autorizaţi să se folosească de oameni, de cai, de bărci sau de orice altceva pentru a rezolva cât mai repede treburile statului.

În zilele lui Isus, Israelul se afla sub ocupaţia Imperiului Roman care practica un sistem similar. În provinciile orientale, pe lângă taxele obişnuite, populaţia putea fi obligată să presteze o muncă fie periodic, fie în situaţii deosebite. Acest lucru nu era nicidecum agreat. În plus, deseori vitele, carele şi conducătorii lor erau luate în mod abuziv pentru a fi folosite în interesul statului. Potrivit istoricului Michael Rostovtzeff, administratorii „au încercat să reglementeze munca forţată, însă fără succes, deoarece atâta vreme cât aceasta avea să existe, era imposibil să nu ducă la situaţii dezastruoase. În strădania de a stopa abuzurile şi asuprirea inerente sistemului, prefecţii dădeau decrete peste decrete . . . Totuşi, practica a rămas opresivă“.

Iată ce spune William Barclay în lucrarea Analiza semantică a unor termeni din Noul Testament: „Oricine putea să fie obligat să poarte efectele [sau echipamentele] armatei pe o anumită distanţă; oricine putea să fie silit să îndeplinească orice serviciu pe care ocupanţii  i-l impuneau“. Aşa i s-a întâmplat şi lui Simon din Cirena, pe care soldaţii romani ‘l-au constrâns’ să care stâlpul de tortură al lui Isus. — Matei 27:32.

Şi textele rabinice fac referire la această practică nepopulară. De exemplu, un rabin a fost forţat să care mirt la un palat. Lucrătorii puteau fi luaţi de la patroni şi puşi la alte munci, în timp ce patronii erau obligaţi să le plătească în continuare salariul. Alteori, oamenilor li se luau boii sau alte animale de povară. Când erau aduşi înapoi, dacă mai erau aduşi, era puţin probabil să mai fie buni de ceva. E de înţeles aşadar de ce evreii considerau că această practică echivala cu confiscarea bunurilor. Un proverb iudaic spunea: „Angareia e ca moartea“. Iar un istoric explică: „Un sat putea fi ruinat dacă se luau pentru angareia boii de la plug în loc să se ia alte animale mai potrivite pentru tracţiunea de mari poveri“.

Ne putem imagina cum considerau oamenii serviciile obligatorii, mai ales că ele le erau impuse în mod abuziv şi cu aroganţă. Având în vedere ura faţă de naţiunile păgâne care au stăpânit peste ei, evreii suportau cu greu umilinţa de a fi forţaţi să facă o astfel de muncă. Nici o lege de pe-atunci nu arată până unde putea fi obligat un cetăţean să ducă o povară. Probabil, mulţi n-ar fi mers nici un pas mai mult decât le-ar fi cerut legea.

Şi totuşi Isus s-a referit la acest serviciu obligatoriu când a spus: „Dacă cineva cu autoritate te constrânge să prestezi un serviciu pentru o milă, du-te cu el două mile“ (Matei 5:41). Auzindu-l, unii trebuie să-l fi considerat nerezonabil. Dar ce a vrut el să spună?

Ce înseamnă pentru creştini

Cu alte cuvinte, Isus le-a zis ascultătorilor săi că dacă o autoritate îi obliga în mod legitim să îndeplinească un anumit serviciu, ei trebuiau să-l îndeplinească de bunăvoie şi fără resentimente. Astfel ei îi dădeau „Cezarului lucrurile Cezarului“, fără a uita de obligaţia de a-i da „lui Dumnezeu lucrurile lui Dumnezeu“. — Marcu 12:17. *

În plus, apostolul Pavel i-a îndemnat pe creştini: „Orice suflet să fie supus autorităţilor superioare, căci nu există autoritate decât de la Dumnezeu; autorităţile care există sunt aşezate în poziţiile lor relative de Dumnezeu. Aşadar, cel care se opune autorităţii a luat poziţie împotriva rânduielii lui Dumnezeu. . . . Dacă faci ceea ce este rău, teme-te: căci nu fără rost poartă sabia“. — Romani 13:1–4.

Astfel, Isus şi Pavel au recunoscut dreptul regelui sau al statului de a-i pedepsi pe cei ce nu se supun cererilor sale. Despre ce fel de pedepse era vorba? Răspunsul ni-l oferă Epictet, filozof grec din secolele I şi al II-lea e.n.: „Dacă vine un act de rechiziţionare şi un soldat pune  stăpânire [pe măgarul tău], lasă-l să ţi-l ia. Să nu opui rezistenţă şi să nu murmuri. Dacă o faci, vei fi întâi bătut şi vei pierde şi măgarul pe deasupra“.

Însă, atât în antichitate, cât şi în timpurile moderne au existat şi situaţii când creştinii au considerat că nu se puteau supune cerinţelor statului, păstrându-şi în acelaşi timp conştiinţa curată. Uneori consecinţele au fost grave. Unii creştini au fost condamnaţi la moarte, iar alţii au fost întemniţaţi ani de zile, deoarece au refuzat să ia parte la activităţi ce încalcă neutralitatea creştină (Isaia 2:4; Ioan 17:16; 18:36). În alte situaţii, creştinii puteau îndeplini ceea ce li se cerea. De exemplu, unii au considerat că-şi pot păstra conştiinţa curată dacă prestează servicii sub o administraţie civilă, făcând diferite munci în folosul comunităţii, cum ar fi îngrijirea bătrânilor şi bolnavilor, serviciul de pompier, curăţarea plajelor, munca în parcuri, în păduri sau în biblioteci etc.

Bineînţeles, situaţiile pot să difere de la o ţară la alta. Prin urmare, pentru a decide dacă se va supune sau nu unor cerinţe, fiecare creştin trebuie să-şi urmeze conştiinţa instruită biblic.

A merge a doua milă

Principiul predat de Isus, şi anume acela de a fi dispuşi să îndeplinim cerinţele legitime, nu se aplică doar în privinţa cerinţelor din partea statului, ci şi în relaţiile cotidiene cu semenii. Să presupunem, de pildă, că o persoană care are autoritate asupra ta îţi cere să faci ceva ce nu vrei, dar care nu contravine legii lui Dumnezeu. Cum vei reacţiona? Poate consideri că se profită de timpul şi de energia ta şi te simţi indignat. Rezultatul ar fi o atitudine ostilă. Dacă te supui plin de resentimente, ţi-ai putea pierde pacea interioară. Soluţia? Fă ceea ce a îndemnat Isus: mergi două mile. Fă mai mult decât ţi se cere, şi aceasta de bunăvoie. Cu o astfel de atitudine a minţii nu vei mai avea sentimentul că se profită de tine şi te vei simţi în continuare stăpân pe acţiunile tale.

„Mulţi oameni trec prin viaţă făcând doar ceea ce sunt obligaţi să facă“, remarcă un scriitor. „Pentru ei, viaţa este o corvoadă şi se simt mereu obosiţi. În schimb, alţii fac mai mult decât li se cere şi îşi ajută semenii cu mărinimie.“ De fapt, în multe situaţii, o persoană poate alege între a merge o milă cu forţa şi a merge două mile. În primul caz, ea e, poate, preocupată de drepturile sale. În al doilea, poate avea cele mai mari satisfacţii. Ce fel de persoană eşti tu? Probabil vei fi mult mai fericit şi mai eficient dacă vei reuşi să-ţi priveşti activităţile nu ca pe nişte îndatoriri sau lucruri pe care trebuie să le faci, ci ca pe ceva ce vrei să faci.

Dar dacă eşti o persoană cu autoritate? În mod categoric nu este nici iubitor şi nici creştineşte să-ţi foloseşti autoritatea pentru a-i obliga pe alţii să facă ceva împotriva voinţei lor. Isus a spus: „Conducătorii naţiunilor stăpânesc peste ele şi cei mari exercită autoritate asupra lor“ (Matei 20:25, 26). Dar creştinii nu procedează aşa. Deşi un mod de abordare autoritar dă rezultate, relaţiile cu ceilalţi vor fi mult mai bune dacă cererile tale rezonabile, făcute cu amabilitate, vor fi îndeplinite cu bucurie şi cu respect. Da, putem fi mai fericiţi dacă suntem dispuşi să mergem două mile, în loc de una!

[Notă de subsol]

^ par. 18 Pentru o analiză mai amplă a semnificaţiei cuvintelor „restituiţi-i Cezarului lucrurile Cezarului, iar lui Dumnezeu lucrurile lui Dumnezeu“, vezi Turnul de veghe, 1 mai 1996, paginile 15–20.

[Chenarul de la pagina 25]

ABUZURI ÎN ANTICHITATE

Faptul că deseori se recurgea la muncă forţată şi rechiziţionări ca pretext pentru a se obţine diferite servicii se poate observa din reglementările menite să împiedice astfel de abuzuri. În 118 î.e.n., Ptolemeu Euergetes al II-lea a decretat că demnitarii săi „nu vor forţa pe nici unul dintre locuitorii ţării să presteze servicii particulare, nici nu le vor rechiziţiona (aggareuein) vitele pentru scopuri [personale]“ şi că „nimeni nu va rechiziţiona . . . bărci pentru a se folosi personal de ele, sub nici un pretext“. În Templul Marii Oaze din Egipt există o inscripţie din 49 e.n. în care prefectul roman Vergilius Capito recunoaşte că soldaţii săi făcuseră rechiziţionări ilegale şi prevede ca „nimeni să nu ia sau să rechiziţioneze . . . ceva, decât dacă are o autorizaţie scrisă de la [el]“.

[Legenda ilustraţiei de la pagina 24]

Simon din Cirena a fost constrâns să presteze un serviciu

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Mulţi Martori ai lui Iehova au fost închişi deoarece şi-au susţinut poziţia creştină