Salt la conţinut

Salt la cuprins

O viaţă de sacrificiu fericită şi plină de satisfacţii

O viaţă de sacrificiu fericită şi plină de satisfacţii

 Relatare autobiografică

O viaţă de sacrificiu fericită şi plină de satisfacţii

RELATARE DE MARIAN ŞI ROSA SZUMIGA

Psalmul 54:6 spune: „Îţi voi aduce jertfe de bunăvoie“. Acesta a fost principiul care le-a călăuzit viaţa lui Marian Szumiga şi al soţiei sale, Rosa, care locuiesc în Franţa. Recent, ei ne-au povestit unele momente semnificative din lunga şi bogata lor viaţă petrecută în serviciul lui Iehova.

MARIAN: Părinţii meu au fost polonezi de religie romano-catolică. Tata era un om simplu; n-a avut posibilitatea să meargă la şcoală, însă a învăţat să scrie şi să citească în tranşee, în timpul primului război mondial. Deşi fusese de multe ori dezamăgit de Biserică, era un om temător de Dumnezeu.

Îi rămăsese în minte o întâmplare: Într-o zi, pe timpul războiului, i-a vizitat la unitate un capelan. În apropiere a explodat un obuz. Panicat, capelanul a fugit mânându-şi calul cu un crucifix. Tata a fost şocat să vadă un „reprezentant“ al lui Dumnezeu folosindu-se de un obiect „sfânt“ ca să fugă mai repede. În ciuda unor astfel de întâmplări şi a ororilor la care a fost martor în război, credinţa tatălui meu în Dumnezeu nu a slăbit. Deseori spunea că s-a întors de pe front numai cu ajutorul lui Dumnezeu.

„Mica Polonie“

În 1911, tata s-a căsătorit cu Anna Cisowski, o fată dintr-un sat vecin. Imediat după război, în 1919, ei au emigrat din Polonia în Franţa, unde tata a găsit de lucru la o mină de cărbuni. Eu m-am născut în martie 1926, la Cagnac-les-Mines, un oraş din  sud-vestul Franţei. Apoi părinţii mei s-au stabilit în nord, în apropiere de Lens, în localitatea Loos-en-Gohelle, unde exista o comunitate de polonezi. Localitatea era numită Mica Polonie, deoarece şi brutarul şi măcelarul şi preotul de aici erau polonezi. Părinţii mei se implicau în viaţa comunităţii. Tata organiza deseori spectacole cu scenete, cântece şi muzică. În plus, avea obiceiul să discute cu preotul; ceea ce îl nemulţumea însă era replica obişnuită a preotului: „Sunt multe taine“.

În 1930, într-o zi la uşa noastră au bătut două femei. Erau Studente în Biblie, cum se numeau pe-atunci Martorii lui Iehova. Ele i-au dat tatei o Biblie, carte pe care de ani de zile dorise s-o citească. El şi mama au citit pe nerăsuflate publicaţiile bazate pe Biblie lăsate de acele femei, fiind foarte impresionaţi de lucrurile scrise în ele. Chiar dacă erau foarte ocupaţi, părinţii mei au început să asiste la întrunirile Studenţilor în Biblie. Discuţiile cu preotul au devenit tot mai aprige, până într-o zi când acesta i-a ameninţat că, dacă vor continua să se asocieze cu Studenţii în Biblie, o dă pe sora mea afară de la catehism. „Nici o problemă“, a replicat tata. „De-acum înainte fiica şi ceilalţi copii ai mei vor merge cu noi la întrunirile Studenţilor în Biblie.“ Tata s-a retras din biserică; la începutul anului 1932, părinţii mei s-au botezat. Pe atunci, în Franţa erau doar aproximativ 800 de proclamatori ai Regatului.

Rosa: Părinţii mei erau unguri şi, asemenea familiei lui Marian, s-au stabilit în nordul Franţei pentru a lucra la minele de cărbuni. Eu m-am născut în 1925. În 1937, un Martor al lui Iehova pe nume Auguste Beugin, sau Papa Auguste cum îi ziceam noi, a început să ne aducă Turnul de veghe în limba maghiară. Deşi părinţii mei găseau interesante revistele, nici unul dintre ei n-a devenit Martor.

Chiar copil fiind, lucrurile citite în Turnul de veghe mi-au atins inima, astfel că nora lui Papa Auguste, Suzanne Beugin, m-a luat sub aripa ei. Părinţii mei i-au dat voie să mă ia la întruniri. Mai târziu, când mergeam la serviciu, pe tata a început să-l deranjeze că plecam duminica la întruniri. Deşi de obicei era un om blând, tata mi-a reproşat: „După ce că lipseşti toată săptămâna de-acasă, te mai duci şi la întruniri duminica!“ Eu însă mi-am văzut de treabă. Într-o zi, tata mi-a zis: „Fă-ţi bagajele şi pleacă!“ Era seara târziu. Aveam doar 17 ani şi nu ştiam încotro s-o apuc. M-am dus plângând în hohote la Suzanne acasă. Am stat la ea cam o săptămână, după care tata a trimis-o pe sora mea după mine. Deşi eram o fire timidă, ideea  din 1 Ioan 4:18, „iubirea perfectă aruncă afară teama“, m-a ajutat să rămân fermă. În 1942 m-am botezat.

O moştenire spirituală preţioasă

Marian: M-am botezat în 1942, odată cu surorile mele Stéphanie şi Mélanie şi cu fratele meu Stéphane. Viaţa familiei noastre gravita în jurul Cuvântului lui Dumnezeu. Ne strângeam toţi la masă, iar tata ne citea din Biblie în poloneză. Serile, părinţii ne povesteau adesea experienţe din lucrarea de predicare a Regatului. Aceste clipe de încurajare spirituală ne-au ajutat să-l iubim pe Iehova şi ne-au întărit de fiecare dată încrederea în el. Deşi din cauza sănătăţii şubrede nu a mai putut să muncească, tata a continuat să se îngrijească de noi din punct de vedere material şi spiritual.

Deoarece acum avea mai mult timp la dispoziţie, tata conducea săptămânal un studiu biblic în poloneză cu tinerii din congregaţie. Aşa am învăţat să citesc în poloneză. El îi încuraja pe tineri şi în alte moduri. Odată, congregaţia noastră a fost vizitată de fratele Gustave Zopfer, care la acea vreme supraveghea lucrarea Martorilor lui Iehova din Franţa. Tata a organizat un cor şi o dramă biblică cu costume de epocă inspirată din relatarea despre ospăţul lui Belşaţar şi scrierea de pe perete (Daniel 5:1–31). Rolul lui Daniel a fost jucat de Louis Piéchota, care mai târziu a rămas ferm în faţa persecuţiilor naziste. * Aceasta a fost atmosfera în care am crescut eu şi fraţii mei. Părinţii noştri erau permanent ocupaţi cu lucrurile spirituale. Astăzi îmi dau seama ce moştenire preţioasă ne-au lăsat.

În 1939, când a izbucnit al doilea război mondial, lucrarea de predicare a Martorilor lui Iehova a fost interzisă în Franţa. Odată, toate casele din satul nostru au fost înconjurate de soldaţi germani şi percheziţionate. Tata făcuse la şifonier un fund dublu pentru a ascunde publicaţiile biblice. Însă câteva exemplare ale broşurii Fascism or Freedom (Fascism sau libertate) rămăseseră într-un sertar de la bufet. Tata le-a luat repede şi le-a ascuns în buzunarul unei haine agăţate în cuierul din hol. Casa a fost percheziţionată de doi soldaţi şi un poliţist francez. Noi eram în bucătărie aşteptând cu sufletul la gură. Unul dintre soldaţi a căutat în buzunarele hainelor de pe hol şi a intrat în bucătărie cu broşurile în mână. S-a uitat lung, a pus broşurile pe masă şi a plecat să caute în altă parte. Eu am luat repede broşurile şi le-am pus într-un sertar, unde soldaţii controlaseră deja. Soldatul n-a mai întrebat nimic de broşuri, ca şi cum uitase complet de ele.

Încep serviciul cu timp integral

În 1948 m-am hotărât să-i slujesc lui Iehova ca pionier intrând în rândurile miniştrilor cu timp integral. După câteva zile am primit o scrisoare de la filiala din Franţa a Martorilor lui Iehova în care eram anunţat că sunt repartizat în congregaţia din Sedan, oraş situat în apropiere de graniţa cu Belgia. Părinţii mei s-au bucurat foarte mult că m-am dedicat acestei forme de serviciu. Totuşi, tata mi-a atras atenţia că pionieratul nu e o joacă, ci o muncă serioasă. El m-a asigurat că, dacă voi avea probleme, pot conta pe ajutorul său, fiind întotdeauna binevenit în casa lui. Deşi nu prea aveau bani, părinţii mi-au cumpărat o bicicletă nouă. Şi acum păstrez bonul de la bicicletă şi, ori de câte ori mă uit la el, îmi dau lacrimile. Mama şi tata au murit în 1961, dar cuvintele înţelepte ale tatei încă îmi stăruie în minte. Ei au fost o sursă de încurajare şi de mângâiere de-a  lungul anilor petrecuţi în serviciul lui Iehova.

Foarte încurajat am fost şi de o soră de 75 de ani, pe nume Elise Motte, din congregaţia Sedan. În timpul verii, mergeam cu bicicleta să predic în satele din jurul oraşului. Sora Elise venea cu trenul. Într-o zi însă mecanicii de locomotivă au făcut grevă, iar Elise nu avea cu ce să se întoarcă acasă. Singura soluţie care mi-a venit în minte a fost s-o urc pe portbagajul bicicletei — un mod nu prea confortabil de-a călători. Dimineaţa următoare, am luat o pernuţă şi am mers s-o iau pe Elise de-acasă. De-atunci ea n-a mai luat trenul, iar cu banii de bilet economisiţi puteam să ne cumpărăm ceva cald de băut la prânz. Cine s-ar fi gândit că bicicleta mea avea să devină mijloc de transport în comun?

Mai multe responsabilităţi

În 1950 am fost numit supraveghetor de circumscripţie în toată partea de nord a Franţei. Având numai 23 de ani, la început mi-a fost teamă. Credeam că filiala făcuse o greşeală. Îmi treceau prin minte tot felul de gânduri: „Sunt eu pregătit, spiritual şi fizic, pentru această repartiţie? Cum o să rezist să schimb în fiecare săptămână locul de cazare?“ În plus, încă de la şase ani, sufeream de strabism divergent şi mă uitam cu un ochi într-o parte; din acest motiv eram timid, gândindu-mă la ce vor zice alţii. Din fericire, m-a ajutat foarte mult Stefan Behunick, care absolvise Şcoala de Misionari Galaad. Fratele Behunick fusese expulzat din Polonia din cauza lucrării de predicare şi repartizat în Franţa. Curajul său m-a impresionat profund. Avea un mare respect faţă de Iehova şi faţă de adevăr. Unii considerau că era sever cu mine, însă am învăţat foarte multe de la el. Îndrăzneala lui m-a ajutat să capăt mai multă încredere.

Am avut numeroase experienţe frumoase în lucrarea de circumscripţie. În 1953, am fost rugat să-l vizitez pe un anumit domn Paoli, care locuia la sud de Paris şi se abonase la Turnul de veghe. Când ne-am întâlnit, am aflat că fusese militar şi trecuse în rezervă şi îi plăceau foarte mult revistele Turnul de veghe. Mi-a spus că după ce citise într-un număr recent un articol despre Comemorarea morţii lui Cristos, a ţinut singur comemorarea, petrecându-şi restul serii citind din Psalmi. Am discutat cu el aproape toată după-amiaza. Înainte să plec, i-am vorbit pe scurt despre botez. Ulterior i-am trimis o invitaţie la congresul de circumscripţie care urma să se ţină în prima parte a anului 1954. Fratele Paoli s-a aflat printre cele 26 de persoane botezate cu acea ocazie. Astfel de experienţe îmi umplu şi acum inima de bucurie.

Rosa: În octombrie 1948 am început pionieratul. Am slujit întâi la Anor, aproape de graniţa cu Belgia şi apoi la Paris, împreună  cu Irène Kolanski (actualmente Leroy), şi ea pionieră. Locuiam într-o cămăruţă în Saint-Germain-des-Près, în centrul oraşului. Fiind de la ţară, parizienii mă intimidau. Credeam că toţi sunt rafinaţi şi foarte inteligenţi. Însă, după ce-am vorbit cu ei, mi-am dat seama că erau oameni obişnuiţi. Începeam cu greu studii biblice, iar deseori portăresele ne izgoneau. Totuşi, chiar şi-n aceste condiţii, unii au acceptat mesajul nostru.

La un congres de circumscripţie din 1951, mie şi lui Irène ni s-a luat un interviu despre serviciul de pionier. Cine credeţi că ne intervieva? Un tânăr supraveghetor itinerant pe nume Marian Szumiga. Ne mai întâlniserăm o dată, dar după acel congres am început să corespondăm. Eu şi Marian aveam multe în comun: ne botezaserăm în acelaşi an şi începuserăm pionieratul odată, dar, cel mai important, doream să rămânem în serviciul cu timp integral. Aşadar, după ce am analizat lucrurile sub rugăciune, la 31 iulie 1956 ne-am căsătorit. Pentru mine acest pas a însemnat să încep o viaţă cu totul nouă. A trebuit să mă obişnuiesc nu numai cu statutul de soţie, ci şi cu lucrarea itinerantă în care-l însoţeam pe Marian; asta însemna ca în fiecare săptămână să dormim în alt loc. La început nu a fost deloc uşor, dar ne aşteptau mari bucurii.

O viaţă plină de satisfacţii

Marian: De-a lungul anilor am avut privilegiul de-a ajuta la organizarea câtorva congrese. Îmi amintesc cu plăcere de un congres din 1966, din Bordeaux. Pe-atunci, lucrarea Martorilor lui Iehova era interzisă în Portugalia. Prin urmare, congresul a fost ţinut şi în portugheză, în folosul sutelor de surori şi fraţi portughezi care au putut veni în Franţa.  Problema era unde să-i cazăm. Întrucât Martorii din Bordeaux nu puteau oferi suficiente locuri de cazare, am închiriat un cinematograf pe care l-am transformat în dormitor. Am scos toate scaunele şi am separat sala în două cu o cortină de la scenă: o parte pentru surori şi o parte pentru fraţi. Am instalat duşuri şi chiuvete, iar podeaua de beton am acoperit-o cu fân peste care am pus pânză groasă. Toţi au fost mulţumiţi de condiţiile create.

După sesiunile de congres, i-am vizitat pe fraţii cazaţi în sala de cinematograf. Era o atmosferă minunată. Cât de încurajaţi am fost de experienţele frumoase pe care le-au avut în ciuda opoziţiei ce dura de ani de zile! La sfârşitul congresului, când au plecat, aveam cu toţii lacrimi în ochi.

Cu doi ani înainte, în 1964, primisem un alt privilegiu, fiind numit supraveghetor de district. Şi de această dată îmi făcusem griji întrebându-mă dacă voi fi la înălţimea responsabilităţilor primite. Dar apoi m-am gândit că cei ce mi le-au încredinţat au considerat că sunt capabil să mă achit de ele. A fost minunat să colaborez strâns cu alţi supraveghetori itineranţi. Am învăţat multe lucruri de la ei. Mulţi dintre ei sunt adevărate exemple de răbdare şi perseverenţă, calităţi esenţiale în ochii lui Iehova. Am înţeles că dacă învăţăm să aşteptăm, Iehova ştie unde să ne găsească.

În 1982, filiala ne-a cerut să ne ocupăm şi de o mică grupă de 12 vestitori polonezi din Boulogne-Billancourt, o suburbie a Parisului. A fost o surpriză pentru mine. Cunoşteam termenii teocratici în poloneză, dar mi-era greu să construiesc propoziţii. Însă fraţii au fost înţelegători cu mine, iar colaborarea lor m-a ajutat mult. Astăzi, acea congregaţie numără aproximativ 170 de membri, dintre care aproape 60 sunt pionieri. Ulterior, eu şi Rosa am vizitat congregaţiile şi grupele de polonezi din Austria, Danemarca şi Germania.

Alte schimbări

Lucrarea itinerantă era viaţa noastră, însă din cauza sănătăţii mele precare a trebuit să întrerupem acest serviciu în 2001. Am găsit un apartament în oraşul Pithiviers, unde locuieşte sora mea, Ruth. Plini de înţelegere, fraţii de la filială ne-au repartizat ca pionieri speciali, cu un număr de ore potrivit situaţiei noastre.

Rosa: După întreruperea lucrării itinerante, primul an a fost foarte greu pentru mine. Schimbarea era foarte mare şi mă simţeam inutilă. Apoi m-am gândit că pot să-mi folosesc timpul şi energia pe care o mai am activând ca pionieră. Astăzi mă bucur să slujesc alături de ceilalţi pionieri din congregaţia noastră.

Iehova ne-a purtat mereu de grijă

Marian: Îi sunt foarte recunoscător lui Iehova pentru că am avut-o pe Rosa alături de mine de-a lungul a 48 de ani. În lucrarea itinerantă, ea mi-a fost un adevărat sprijin. Nu o dată am auzit-o spunând: „Aş vrea să ne stabilim şi noi într-un loc şi să avem casa noastră“.

Rosa: Au fost persoane care mi-au zis: „Voi nu duceţi o viaţă normală. Locuiţi întotdeauna cu alţii“. Dar în fond ce înseamnă o „viaţă normală“? Deseori adunăm o grămadă de lucruri ce ar putea deveni piedici în calea activităţilor spirituale, când, de fapt, nu avem  nevoie decât de un pat bun, de o masă şi de câteva lucruri de strictă necesitate. Ca pionieri, am avut puţine lucruri materiale, dar am avut tot ce ne-a trebuit pentru a face voinţa lui Iehova. Unii m-au întrebat: „Ce veţi face când veţi îmbătrâni şi n-o s-aveţi nici casă, nici pensie?“ Eu le citam cuvintele din Psalmul 34:10: „Cei care caută pe DOMNUL nu duc lipsă de nici un bine“. Iehova ne-a purtat mereu de grijă.

Marian: Într-adevăr, Iehova ne-a dat mai mult decât am avut nevoie. De exemplu, în 1958 am fost trimis să reprezint circumscripţia noastră la congresul internaţional de la New York. Însă nu aveam bani să cumpăr bilet şi pentru Rosa. Într-o seară un frate ne-a dat un plic pe care scria „New York“. Datorită darului său, Rosa a putut să mă însoţească.

Eu şi Rosa nu regretăm deloc anii pe care i-am petrecut în serviciul lui Iehova. Nu am pierdut nimic, dar am câştigat totul: o viaţă fericită şi plină de satisfacţii în serviciul cu timp integral. Iehova e un Dumnezeu minunat. Am învăţat să ne încredem pe deplin în el, iar iubirea noastră pentru el s-a adâncit. Unii fraţi creştini şi-au dovedit loialitatea plătind cu viaţa. Cred însă că, an de an, un om îşi poate aduce viaţa ca jertfă puţin câte puţin. Acest lucru am încercat să facem noi până acum, şi acest lucru suntem hotărâţi să facem şi de-acum încolo.

[Notă de subsol]

^ par. 14 Relatarea autobiografică a lui Louis Piéchota „Am supravieţuit «marşului morţii»“ a fost publicată în Turnul de veghe din 15 august 1980, în engleză.

[Legenda fotografiei de la pagina 20]

François şi Anna Szumiga şi copii lor, Stéphanie, Stéphane, Mélanie şi Marian, în 1930. Marian este cel de pe scăunel.

[Legenda fotografiei de la pagina 22]

Sus: Prezentând publicaţiile biblice la standul nostru din Armentières, nordul Franţei, în 1950

[Legenda fotografiei de la pagina 22]

Stânga: Stefan Behunick şi Marian în 1950

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Rosa (prima din stânga) şi partenera sa de pionierat, Irène (a patra din stânga), anunţând un congres în 1951

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Marian şi Rosa, cu o zi înainte de nunta lor

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Călătoriile în circumscripţie le făceam în special cu bicicleta