Salt la conţinut

Salt la cuprins

Ar trebui clerul să predice doctrine politice?

Ar trebui clerul să predice doctrine politice?

 Ar trebui clerul să predice doctrine politice?

„IMPLICAREA în politică ar putea fi o soluţie la problema sărăciei, le-a spus un arhiepiscop canadian unor pelerini . . . Chiar dacă sistemul politic nu pare a fi în armonie cu voia lui Dumnezeu, «e necesară implicarea noastră ca să le putem face dreptate săracilor».“ — Catholic News.

Declaraţiile unor prelaţi în favoarea implicării clerului în politică nu sunt deloc neobişnuite, după cum nu e ceva neobişnuit ca liderii religioşi să deţină funcţii politice. Unii au încercat să facă reformă politică. Alţii sunt admiraţi şi cunoscuţi ca organizatori ai mişcărilor de susţinere a egalităţii rasiale şi de abolire a sclaviei.

Cu toate acestea, mulţi enoriaşi sunt nemulţumiţi când predicatorii lor se implică în politică. Într-un articol despre teologia politică, apărut în revista Christian Century, se spunea că „enoriaşii protestanţi şi-au exprimat uneori dezacordul faţă de activismul clerului lor“. Mulţi credincioşi consideră biserica un loc prea sfânt pentru politică.

Această situaţie dă naştere câtorva întrebări interesante pentru toţi cei ce doresc o lume mai bună. Pot predicatorii creştinătăţii să facă reformă politică? * Se foloseşte Dumnezeu de ei pentru a stabili o guvernare şi o lume mai bune? A avut creştinătatea încă de la începuturile ei scopuri politice?

Începutul implicării în politică în numele lui Cristos

În cartea The Early Church, istoricul Henry Chadwick spune despre congregaţia creştină timpurie că era cunoscută pentru „indiferenţa cu care privea deţinerea puterii în această lume“. Era o „comunitate apolitică, paşnică şi pacifistă“. În lucrarea A History of Christianity se spune: „Creştinii considerau că nici unul dintre ei nu trebuia să deţină funcţii politice în stat . . . La începutul secolului al III-lea, Hipolit a spus că un vechi obicei creştin îi cerea unui magistrat care dorea să se alăture Bisericii să renunţe la funcţia sa“. Treptat însă la conducerea multor congregaţii au ajuns bărbaţi însetaţi de putere, care şi-au luat titluri pompoase (Faptele 20:29, 30). Unii doreau şi funcţii religioase, şi funcţii politice. O schimbare bruscă în guvernul de la Roma le-a oferit ocazia mult râvnită.

În anul 312 e.n., împăratul roman Constantin a început să privească cu simpatie  creştinismul nominal. În mod surprinzător, episcopii bisericii s-au arătat încântaţi să cadă la învoială cu împăratul păgân în schimbul privilegiilor conferite de acesta. „Biserica s-a implicat tot mai mult în decizii politice majore“, scrie Henry Chadwick. Ce efect a avut asupra clericilor amestecul în politică?

Efectul politicii asupra predicatorilor

Ideea că Dumnezeu avea să folosească preoţi în politică a fost promovată îndeosebi de Augustin, un influent teolog catolic din secolul al V-lea. El şi-a imaginat Biserica guvernând lumea şi aducând pace omenirii. Cu toate acestea, istoricul Herbert Wells a scris: „Începând din secolul al V-lea până în secolul al XV-lea, istoria Europei este în cea mai mare parte a ei istoria încercărilor nereuşite de a pune în practică această idee măreaţă a unui guvern mondial divin“. Creştinătatea n-a adus pace nici măcar în Europa şi cu atât mai puţin în întreaga lume. Ceea ce fusese considerat creştinism şi-a pierdut credibilitatea în ochii multora. Din ce cauză?

Mulţi dintre cei ce au pretins că propovăduiesc doctrine creştine au avut intenţii bune când au intrat în politică, dar apoi au ajuns să comită fapte rele. Martin Luther, predicator şi traducător al Bibliei, este cunoscut pentru încercările sale de a reforma Biserica Catolică. Poziţia sa fermă împotriva doctrinelor catolice i-a atras simpatia celor ce doreau schimbări politice. Dar, când şi el a început să-şi exprime opiniile în chestiuni politice, şi-a pierdut respectul multora. La început, a fost de partea ţăranilor care s-au răsculat împotriva abuzurilor nobilimii. Apoi, când răscoala a devenit sângeroasă, i-a încurajat pe nobili să o reprime, ceea ce au şi făcut, măcelărind astfel mii de răsculaţi. Nu e de mirare că ţăranii l-au considerat trădător. De asemenea, Luther i-a încurajat pe nobili să se ridice împotriva împăratului catolic. De fapt, protestanţii, cum au ajuns să fie cunoscuţi continuatorii lui Luther, au format încă de la început o grupare politică. Ce efect a avut puterea asupra lui Luther? L-a corupt. De exemplu, chiar dacă iniţial s-a împotrivit constrângerii prin forţă a dizidenţilor religioşi, mai târziu şi-a încurajat prietenii politicieni să-i ardă pe rug pe cei ce nu erau de acord cu botezul pruncilor.

Jean Calvin era un renumit preot în Geneva, care a ajuns să aibă şi o mare influenţă politică. Când Miguel Servet i-a explicat că Trinitatea nu era o doctrină biblică, Calvin s-a folosit de influenţa sa politică pentru a sprijini execuţia lui Servet, care a fost ars pe rug. Ce deviere îngrozitoare de la învăţăturile lui Isus!

Se pare că aceşti oameni au uitat ce spune Biblia în 1 Ioan 5:19: „Întreaga lume zace în puterea celui rău“. Au dorit ei cu sinceritate să introducă reforme politice sau şi-au dorit să aibă putere şi prieteni influenţi? Oricum au stat lucrurile, aceştia ar fi trebuit să-şi amintească cuvintele discipolului creştin Iacov: „Cine vrea să fie prieten al lumii se face duşman al lui Dumnezeu“ (Iacov 4:4). Iacov ştia ce spusese Isus despre continuatorii săi: „Ei nu fac parte din lume, aşa cum eu nu fac parte din lume“. — Ioan 17:14.

 Deşi recunosc că un creştin n-ar trebui să susţină în nici un fel răutatea acestei lumi, mulţi nu agreează ideea de a fi neutri din punct de vedere politic — de a nu face deloc „parte din lume“. Ei spun că neutralitatea înţeleasă în felul acesta îi împiedică pe creştini să-şi exprime activ iubirea faţă de semeni. Ei cred că liderii religioşi trebuie să-şi spună deschis părerea şi să se implice în combaterea corupţiei şi a nedreptăţii. Dar este oare neutralitatea despre care a vorbit Isus incompatibilă cu interesul activ faţă de alţii? Pot creştinii să le ofere un ajutor practic altora fără să se implice în chestiuni politice dezbinatoare? Următorul articol va răspunde la aceste întrebări.

[Notă de subsol]

^ par. 5 Despre politică s-a spus că se referă: „1) la guvernarea civilă, stat şi treburile politice; 2) la conflictele dintre oameni şi rezolvarea lor; 3) la sursele şi exercitarea puterii“. — Oxford Dicţionar de politică, Editura Univers Enciclopedic, p. 344.

[Legenda fotografiei de la pagina 4]

Capii Bisericii au făcut compromisuri cu unii conducători, cum ar fi împăratul Constantin, pentru a primi putere politică

[Provenienţa fotografiei]

Muzeul Luvru din Paris

[Legenda ilustraţiilor de la pagina 5]

De ce au fost atraşi de politică conducători religioşi renumiţi?

Augustin

Luther

Calvin

[Provenienţa ilustraţiilor]

Augustin: ICCD E 52787; Calvin: Portret de Holbein, din cartea The History of Protestantism (vol. II)