Salt la conţinut

Salt la cuprins

Iehova se îngrijeşte întotdeauna de noi

Iehova se îngrijeşte întotdeauna de noi

 Relatare autobiografică

Iehova se îngrijeşte întotdeauna de noi

RELATARE DE ENELESI MZANGA

Era în anul 1972. Zece bărbaţi tineri, membri ai Ligii Tineretului din Malawi, au dat buzna în casa noastră, m-au înşfăcat şi m-au târât pe o plantaţie de trestie de zahăr din apropiere. Acolo m-au bătut până au crezut că am murit, după care au plecat.

Mulţi Martori din Malawi au suferit un astfel de tratament brutal. Dar de ce au fost ei persecutaţi? Şi ce i-a ajutat să persevereze? Daţi-mi voie să vă relatez povestea familiei mele.

M-AM născut la 31 decembrie 1921 într-o familie religioasă. Tata era pastor al Bisericii Prezbiteriene din Africa Centrală. Am crescut în Nkhoma, un orăşel situat în apropierea capitalei Lilongwe. La 15 ani m-am căsătorit cu Emmas Mzanga.

Într-o zi, am fost vizitaţi de un prieten al tatei care era şi el pastor. El observase că lângă casa noastră locuiau nişte Martori ai lui Iehova şi ne-a avertizat să nu ne întovărăşim cu ei. Ne-a spus că Martorii erau demonizaţi şi că puteam ajunge şi noi să fim posedaţi de demoni dacă nu eram atenţi. Ne-am speriat atât de tare încât ne-am mutat într-un sat, unde Emmas a găsit de lucru ca negustor. Am aflat însă că noii noştri vecini erau tot Martori ai lui Iehova!

La scurt timp după aceea, iubirea profundă a lui Emmas pentru Biblie l-a îndemnat să stea de vorbă cu unul dintre Martori. După ce a primit răspunsuri convingătoare la numeroasele sale întrebări, Emmas a acceptat invitaţia Martorilor de a studia Biblia cu el. Primul studiu  s-a ţinut la magazinul unde lucra, iar mai târziu s-au întâlnit pentru studiul săptămânal la noi acasă. De fiecare dată când veneau Martorii eu plecam deoarece îmi era frică de ei. Cu toate acestea, Emmas a continuat să studieze Biblia. În aprilie 1951, la circa şase luni de când a început să studieze Biblia, el s-a botezat. Dar nu mi-a spus nimic de teamă că aceasta ar fi pus capăt căsniciei noastre.

Săptămâni grele

Totuşi, într-o zi, prietena mea Ellen Kadzalero mi-a spus că Emmas s-a botezat ca Martor al lui Iehova. Clocoteam de furie! Din acea zi nu am mai vorbit cu el şi nu i-am mai gătit. În plus, nu i-am mai adus şi nu i-am mai încălzit apă pentru spălat — o sarcină care în cultura noastră este considerată o obligaţie pentru soţii.

După trei săptămâni în care a suportat toate acestea, plin de amabilitate, Emmas m-a rugat să mă aşez ca să vorbim. Mi-a spus atunci de ce a luat decizia de a deveni Martor. Mi-a citit şi mi-a explicat câteva versete, cum ar fi 1 Corinteni 9:16. Am fost foarte mişcată şi am înţeles că şi eu trebuia să iau parte la lucrarea de predicare a veştii bune. Prin urmare, m-am hotărât să încep un studiu biblic cu Martorii lui Iehova. Chiar în acea seară, spre bucuria iubitorului meu soţ, i-am pregătit o masă gustoasă.

Le vorbim despre adevăr familiei noastre şi prietenilor

Când au aflat că ne asociam cu Martorii lui Iehova, părinţii noştri s-au opus cu înverşunare. Am primit o scrisoare din partea membrilor familiei noastre în care ni se spunea să nu-i mai vizităm. Reacţia lor ne-a întristat, însă ne-am încrezut în promisiunea lui Isus că vom avea mulţi fraţi, surori, taţi şi mame spirituale. — Matei 19:29.

Am făcut progrese rapide în studierea Bibliei, iar în august 1951, la numai trei luni şi jumătate de la botezul soţului meu, m-am botezat şi eu. Am simţit că era de datoria mea să-i împărtăşesc adevărul prietenei mele Ellen. Din fericire, ea a acceptat invitaţia mea de a studia Biblia. În mai 1952, Ellen s-a botezat şi a devenit sora mea spirituală, ceea ce ne-a apropiat şi mai mult. Şi azi suntem cele mai bune prietene.

În 1954, Emmas a fost desemnat să viziteze congregaţiile ca supraveghetor de circumscripţie. Pe atunci aveam deja şase copii. În acea vreme, supraveghetorii itineranţi care aveau familie petreceau o săptămână vizitând o congregaţie, după care stăteau o săptămână acasă cu soţia şi copiii. Cu toate acestea, Emmas se asigura întotdeauna că, atunci când era plecat, eu ţineam studiul biblic în familie. Am încercat să facem din studiul cu copiii noştri o activitate plăcută. De asemenea, vorbeam cu mare convingere despre iubirea noastră faţă de Iehova şi faţă de adevărul din Cuvântul său şi participam cu toată familia la lucrarea de predicare. Acest program de instruire spirituală a contribuit la consolidarea credinţei copiilor şi i-a pregătit pentru persecuţia cu care aveam să ne confruntăm.

Începe persecuţia religioasă

În 1964, Malawi a devenit o naţiune independentă. Când au aflat de neutralitatea noastră politică, oficialităţile din partidul de guvernământ au încercat să ne forţeze să ne cumpărăm carnete de partid. * Deoarece eu şi  Emmas am refuzat, membrii Ligii Tineretului ne-au distrus lanul de porumb — hrana noastră de bază pentru anul următor. În timp ce ne culcau porumbul la pământ, ei cântau: „Tuturor celor care refuză să cumpere carnete pentru Kamuzu [preşedintele Banda], termitele le vor mânca porumbul, iar ei vor plânge“. Totuşi pierderea hranei nu ne-a făcut să disperăm. Am simţit grija lui Iehova, care ne-a întărit în mod iubitor. — Filipeni 4:12, 13.

Într-o noapte a lunii august, în anul 1964, eram singură cu copiii. Am fost trezită din somn de un cântec ce se auzea din depărtare. Era Gulewamkulu, o grupare de dansatori tribali de temut, care îi atacă pe oameni; membrii ei pretind că sunt spiritele strămoşilor morţi. Liga Tineretului i-a trimis pe aceşti oameni să ne atace. I-am trezit repede pe copii şi înainte ca Gulewamkulu să se apropie de casă, am fugit în tufăriş.

Din ascunzătoarea noastră am văzut o lumină puternică. Gulewamkulu a dat foc casei noastre cu acoperiş de paie, care a ars complet, împreună cu toate lucrurile noastre. În timp ce se îndepărtau de rămăşiţele casei noastre ce ardeau mocnit, i-am auzit spunând: „Am aprins un foc frumos ca Martorul să se încălzească puţin“. Cât de recunoscători îi eram lui Iehova că scăpaserăm teferi! Este adevărat, ne-au distrus tot ce aveam, însă nu ne-au slăbit hotărârea de a ne încrede în Iehova, şi nu în oameni. — Psalmul 118:8.

Am aflat că Gulewamkulu le-a mai făcut acest lucru oribil altor cinci familii de Martori ai lui Iehova din zonă. Cât de fericiţi şi recunoscători am fost când fraţii din congregaţiile învecinate ne-au venit în ajutor! Ei ne-au refăcut casele şi ne-au asigurat hrana pentru mai multe săptămâni.

Persecuţia ia amploare

În septembrie 1967 s-a dus o campanie agresivă de arestare a Martorilor lui Iehova din toată ţara. Pentru a ne găsi, tineri nemiloşi şi foarte violenţi din Liga Tineretului mergeau înarmaţi cu macete de la uşă la uşă. Când găseau Martori, le ofereau carnete de partid.

Ajunşi la noi acasă, ne-au întrebat dacă aveam astfel de carnete. Eu am spus: „Nu, nu am cumpărat nici unul. Nu cumpăr nici acum şi nu am de gând să cumpăr nici în viitor“. Ne-au înşfăcat pe mine şi pe soţul meu şi ne-au dus la postul local de poliţie; nu ne-au lăsat să luăm nimic cu noi. Când copiii noştri mai mici au venit de la şcoală şi nu ne-au găsit acasă, s-au îngrijorat foarte tare. Din fericire, Daniel, băiatul nostru mai mare a ajuns în scurt timp acasă şi a aflat de la un vecin ce se întâmplase. El i-a luat imediat pe fraţii lui mai mici şi s-au îndreptat spre postul de poliţie. Au ajuns tocmai când poliţiştii ne urcau în camioane pentru a ne duce la Lilongwe. Copiii au venit cu noi.

La sediul poliţiei din Lilongwe s-a ţinut un proces înscenat. Poliţiştii ne-au întrebat: „Intenţionaţi să rămâneţi Martori ai lui Iehova?“ „Da!“, am răspuns noi, deşi pentru aceasta primeam automat o pedeapsă de şapte ani închisoare. Pentru „şefii“ organizaţiei, sentinţa se ridica la 14 ani închisoare.

După o noapte în care nu am primit nimic de mâncare şi nu ne-am odihnit deloc, poliţiştii ne-au dus la închisoarea din Maula. Celulele de aici erau atât de aglomerate, încât nu am găsit nici un loc pe podea unde să putem dormi! O găleată pusă în fiecare celulă slujea drept toaletă. Mâncarea pe care o primeam era insuficientă şi foarte rea. Două săptămâni mai târziu, după ce funcţionarii închisorii au observat că eram oameni paşnici, ne-au dat voie să ieşim în curtea închisorii pentru exerciţii fizice. Reuşind să ne întâlnim cu foarte mulţi fraţi, am avut zilnic ocazii de a ne încuraja unii pe alţii şi de a le depune o mărturie excelentă altor deţinuţi. Spre surprinderea noastră, după ce am ispăşit trei luni din pedeapsă, am fost eliberaţi ca urmare a presiunilor exercitate asupra guvernului din Malawi de alte ţări.

 Poliţiştii ne-au îndemnat să ne întoarcem acasă, însă ne-au mai spus că lucrarea Martorilor lui Iehova fusese interzisă în Malawi. Interdicţia a ţinut aproape 26 de ani, din 20 octombrie 1967 până în 12 august 1993. A fost o perioadă grea, dar cu ajutorul lui Iehova am reuşit să ne păstrăm neutralitatea.

Hăituiţi ca animalele

În octombrie 1972, un decret guvernamental a stârnit un nou val de persecuţii violente. Decretul prevedea ca toţi Martorii lui Iehova să fie concediaţi, iar cei care locuiau la sate să fie alungaţi de la casele lor. Martorii erau hăituiţi ca animalele!

În acea perioadă, un frate tânăr a venit acasă la noi cu un mesaj urgent pentru Emmas: „Liga Tineretului pune la cale să-ţi taie capul, să ţi-l înfigă într-o ţeapă şi să-l ducă la şefii locali“. Emmas a plecat imediat, însă nu înainte de a lua măsuri ca şi noi să-l urmăm cât mai curând posibil. În mare grabă, i-am trimis pe copii într-un alt loc. Apoi, când mă pregăteam să plec şi eu, au apărut zece membri ai Ligii Tineretului, care îl căutau pe Emmas. Au dat buzna în casă şi au descoperit că Emmas plecase. Plini de furie, bărbaţii m-au târât pe o plantaţie de trestie de zahăr din apropiere, unde m-au lovit cu picioarele şi m-au bătut cu tulpini de trestie de zahăr până când au crezut că am murit, după care au plecat şi m-au lăsat acolo. Când mi-am recăpătat cunoştinţa, m-am târât până acasă.

În acea noapte, Emmas şi-a riscat viaţa şi, la adăpostul întunericului, s-a întors acasă pentru a mă căuta. Când a văzut că sunt grav rănită din cauza bătăilor, Emmas, ajutat de un prieten, m-a pus în maşina acestuia şi m-au dus la casa unui frate din Lilongwe. Aici mi-am revenit încetul cu încetul, iar Emmas a început să facă pregătiri ca să ieşim din ţară.

Refugiaţi fără adăpost

Fiica noastră Dinesi şi soţul ei aveau un camion de cinci tone. Ei au angajat un şofer care fusese membru al mişcării Tinerilor Pionieri din Malawi, dar care era acum de partea noastră. El s-a oferit să ne ajute pe noi şi pe alţi Martori. În mai multe seri, acest şofer îi lua cu camionul pe Martorii aflaţi în ascunzători stabilite dinainte, după care îşi punea uniforma pe care o purtase când făcea parte din mişcarea Tinerilor Pionieri din Malawi şi trecea cu camionul încărcat prin mai multe puncte de control ale poliţiei. El şi-a asumat un mare risc pentru a-i ajuta pe sute de fraţi să treacă graniţa şi să ajungă în Zambia.

Câteva luni mai târziu, autorităţile din Zambia ne-au repatriat, însă nu ne-am putut întoarce în satul nostru. Toate lucrurile pe care  le lăsaserăm acolo fuseseră furate. Ne-a fost luată până şi tabla de pe acoperiş. Neavând un loc sigur unde să mergem, am fugit în Mozambic şi am stat doi ani şi jumătate în lagărul de refugiaţi din Mlangeni. Totuşi, în iunie 1975, noul guvern al Mozambicului a închis lagărul şi ne-a obligat să ne întoarcem în Malawi, unde situaţia poporului lui Iehova era neschimbată. Astfel, a trebuit să fugim pentru a doua oară în Zambia şi am ajuns în lagărul de refugiaţi de la Chigumukire.

După două luni, un convoi de autobuze şi camioane militare au oprit la marginea drumului principal şi sute de soldaţi zambieni înarmaţi până în dinţi au invadat lagărul. Ne-au spus că fuseseră construite case frumoase pentru noi şi că ei ne asigurau transportul până acolo. Ştiam că nu era adevărat. Soldaţii s-au apucat să-i înghesuie pe oameni în camioane şi autobuze şi astfel s-a creat panică. Au început să tragă în aer cu armele automate, stârnind groaza în miile de fraţi şi surori ale noastre, care nu ştiau încotro s-o apuce.

În acea stare de agitaţie, Emmas a fost în mod accidental trântit la pământ şi călcat în picioare, dar un frate l-a ajutat să se ridice. Am crezut că începuse marele necaz. Toţi refugiaţii au pornit în grabă spre Malawi. Înainte să ieşim din Zambia, a trebuit să trecem un râu, astfel că fraţii au format mai multe lanţuri vii pentru a le da posibilitatea tuturor să ajungă teferi pe malul celălalt. Acolo însă am fost luaţi de soldaţii din Zambia, care ne-au repatriat cu forţa.

Întorşi în ţară, nu ştiam unde să ne ducem. Am aflat că la mitingurile politice şi în ziare oamenii fuseseră avertizaţi să fie atenţi la „feţele noi“ care aveau să-şi facă apariţia în sate, adică la Martorii lui Iehova. Prin urmare, ne-am hotărât să mergem în capitală, unde nu ieşeam în evidenţă atât de mult ca într-un sat. Am reuşit să închiriem o căsuţă, iar Emmas a reînceput să viziteze pe ascuns congregaţiile ca supraveghetor itinerant.

Asistarea la întrunirile congregaţiei

Ce anume ne-a ajutat să rămânem fideli? Întrunirile congregaţiei! În lagărele de refugiaţi din Mozambic şi Zambia ne-am putut întruni în mod liber în Săli ale Regatului modeste, cu acoperiş de paie. În Malawi era foarte dificil şi periculos să ne întrunim, însă întotdeauna a meritat efortul. Pentru a nu fi descoperiţi, de obicei ţineam întrunirile noaptea târziu în locuri izolate. Ca să nu atragem atenţia asupra noastră, nu aplaudam când voiam să ne exprimăm recunoştinţa faţă de un vorbitor, ci doar ne frecam mâinile una de alta.

Botezurile se făceau şi ele noaptea târziu. Într-una din aceste ocazii s-a botezat şi fiul nostru Abiyudi. După cuvântarea de botez, el şi alţi candidaţi au fost conduşi prin întuneric într-o zonă mlăştinoasă unde fusese săpată o groapă nu prea adâncă. Ei au fost botezaţi în acest loc.

Căsuţa noastră — un refugiu sigur

Pe parcursul ultimilor ani de interdicţie impusă de guvern, locuinţa noastră din Lilongwe a fost folosită drept depozit secret. Corespondenţa şi literatura de la biroul filialei din Zambia erau expediate pe adresa noastră. Fraţii curieri le ridicau de la noi şi le duceau cu bicicletele prin toată ţara. Revistele Turnul de veghe erau subţiri, fiind tipărite pe foi ca acelea ale Bibliei. În acest mod, curierii puteau transporta de două ori mai multe reviste decât dacă acestea ar fi fost tipărite pe hârtie obişnuită. Curierii distribuiau şi reviste Turnul de veghe în format foarte mic, care conţineau doar articolele de studiu. Revistele cu acest format erau foarte uşor de ascuns în buzunarul de la cămaşă deoarece constau într-o singură coală de hârtie.

Aceşti curieri îşi puneau libertatea şi viaţa în joc când pedalau pe biciclete prin savană, de multe ori în bezna nopţii, cu o stivă înaltă de cutii cu literatură interzisă. Deşi existau puncte de control ale poliţiei şi se puteau confrunta  şi cu alte primejdii, ei parcurgeau pe orice vreme sute de kilometri pentru a le duce fraţilor lor hrana spirituală. Cât de curajoşi s-au dovedit aceşti fraţi dragi!

Iehova se îngrijeşte de văduve

În decembrie 1992, în timp ce ţinea o cuvântare într-o congregaţie, Emmas a suferit un accident vascular cerebral, în urma căruia şi-a pierdut capacitatea de a vorbi. Mai târziu, a avut un al doilea accident vascular, iar o parte a corpului i-a paralizat. Pierderea sănătăţii a fost o grea încercare pentru el. Însă sprijinul iubitor din partea congregaţiei noastre m-a ajutat să înfrunt disperarea. Am reuşit să-l îngrijesc pe soţul meu acasă până la moartea sa, care a survenit în noiembrie 1994, când avea 76 de ani. Am fost căsătoriţi 57 de ani, iar Emmas a trăit să vadă ridicarea interdicţiei. Plâng şi acum pierderea tovarăşului meu fidel de viaţă.

Când am rămas văduvă, ginerele meu şi-a asumat responsabilitatea de a se îngriji şi de mine, pe lângă soţia sa şi cei cinci copii ai lor. Din nefericire, după o scurtă perioadă de boală, în august 2000, el a încetat din viaţă. Cum avea fiica mea să găsească o locuinţă pentru noi şi să ne asigure hrana? Am simţit din nou că Iehova se îngrijeşte de noi şi că el este într-adevăr „tatăl orfanilor [şi] apărătorul văduvelor“ (Psalmul 68:5). Prin intermediul slujitorilor săi de pe pământ, el ne-a pus la dispoziţie o casă frumoasă. Cum aşa? Când au văzut situaţia grea în care ne aflam, fraţii şi surorile din congregaţia noastră ne-au construit o casă în numai cinci săptămâni! Câţiva fraţi din alte congregaţii care erau zidari au venit şi au dat şi ei o mână de ajutor. Iubirea şi bunătatea manifestate de toţi aceştia ne-au copleşit, mai ales că locuinţa pe care ne-au construit-o este mai bună decât casele în care stau mulţi dintre ei. Prin actul lor de iubire, membrii congregaţiei au depus o frumoasă mărturie în cartierul nostru. Când merg seara la culcare, mă simt ca în Paradis! Noua noastră casă este făcută din cărămizi şi mortar, dar, aşa cum au remarcat mulţi, ea a fost construită cu multă dragoste. — Galateni 6:10.

Grija continuă din partea lui Iehova

Deşi am ajuns uneori în pragul disperării, Iehova a fost bun cu mine. Şapte dintre cei nouă copii ai mei sunt în viaţă, iar toată familia are acum 123 de membri. Cât de recunoscătoare sunt că marea lor majoritate îi slujesc cu fidelitate lui Iehova!

În prezent, la cei 82 de ani ai mei, simt o mare bucurie când văd ce a realizat spiritul lui Dumnezeu în Malawi. Numai în ultimii patru ani am văzut cum numărul de Săli ale Regatului a crescut de la 1 la peste 600. De asemenea, avem o filială nouă în Lilongwe şi ne bucurăm de o abundenţă de hrană spirituală care contribuie la zidirea noastră. Simt cu adevărat că am trăit împlinirea promisiunii divine consemnate la Isaia 54:17, unde primim asigurarea: „Orice armă pregătită împotriva ta va fi fără putere“. După mai bine de cinci decenii în care i-am slujit lui Iehova, sunt convinsă că, indiferent cu ce încercări ne-am putea confrunta, Iehova se îngrijeşte întotdeauna de noi.

[Notă de subsol]

^ par. 17 Pentru mai multe informaţii despre istoria Martorilor lui Iehova din Malawi, vezi Anuarul Martorilor lui Iehova pe 1999 (engl.), paginile 149–223, publicat de Martorii lui Iehova.

[Legenda fotografiei de la pagina 24]

Soţul meu, Emmas, s-a botezat în aprilie 1951

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Un grup de curieri curajoşi

[Legenda fotografiei de la pagina 28]

O casă construită cu multă dragoste