Salt la conţinut

Salt la cuprins

Am slujit cu spirit de sacrificiu

Am slujit cu spirit de sacrificiu

Relatare autobiografică

Am slujit cu spirit de sacrificiu

RELATARE DE DON RENDELL

Mama a murit în 1927, pe când aveam doar cinci ani. Totuşi, credinţa ei mi-a influenţat viaţa într-un mod cu totul deosebit. Cum a fost posibil acest lucru?

MAMA a fost o membră devotată a Bisericii Anglicane. Înainte de izbucnirea primului război mondial s-a căsătorit cu tata, care era militar. În 1914 a izbucnit primul război mondial, iar între mama şi vicarul bisericii s-a iscat o discuţie pentru că acesta îi îndemna de la amvon pe enoriaşi să se înroleze în armată. Ce i-a spus vicarul mamei? „Du-te acasă şi vezi-ţi de treaba ta!“ Aceste cuvinte nu i-au convenit mamei.

În 1917, când războiul era în plină desfăşurare, mama a mers să vadă „Foto-Drama Creaţiunii“. Convinsă că a găsit adevărul, a părăsit imediat biserica şi s-a alăturat Studenţilor în Biblie, cum erau cunoscuţi pe atunci Martorii lui Iehova. Ea participa la întrunirile congregaţiei din Yeovil, cel mai apropiat oraş de satul nostru, West Coker, situat în comitatul englez Somerset.

Imediat, mama le-a împărtăşit noua ei credinţă celor trei surori ale ei. Membrii mai în vârstă ai congregaţiei din Yeovil mi-au povestit ce făcea mama împreună cu sora ei Millie. Pline de zel, ele mergeau cu bicicleta în vastul nostru teritoriu rural şi ofereau oamenilor publicaţia Studii în Scripturi, un auxiliar pentru studierea Bibliei. Din păcate, în ultimele 18 luni de viaţă, mama a fost imobilizată la pat din cauza tuberculozei, pentru care nu exista tratament în acele timpuri.

Sacrificiu de sine

Mătuşa Millie, care în acea perioadă locuia cu noi, a îngrijit-o pe mama când s-a îmbolnăvit şi a avut grijă de mine şi de sora mea Joan, care avea şapte ani. Când mama a murit, mătuşa Millie s-a oferit imediat să ne ia în grija ei. Tata s-a bucurat că nu trebuia să poarte singur această responsabilitate şi a acceptat fără ezitare ca mătuşa Millie să locuiască permanent cu noi.

Cu timpul, am ajuns să o îndrăgim pe mătuşa noastră şi eram fericiţi că rămăsese cu noi. Însă de ce luase ea această decizie? Ani mai târziu, mătuşa Millie ne-a explicat motivul. Ea a considerat că avea obligaţia să zidească pe fundaţia pusă de mama, şi anume să ne înveţe adevărul biblic pe mine şi pe Joan — lucru pe care îşi dăduse seama că tata nu l-ar fi făcut niciodată, deoarece nu era interesat de religie.

Ulterior am mai aflat că mătuşa Millie luase o altă decizie personală. Pentru a se îngriji de noi cum se cuvine, a decis să nu se căsătorească niciodată. Ce sacrificiu de sine! Eu şi Joan avem toate motivele să-i fim profund recunoscători. Nu am uitat niciodată ceea ce ne-a învăţat mătuşa Millie şi nici exemplul excelent pe care ni l-a lăsat.

E timpul să iau o decizie

Eu şi Joan mergeam la şcoala Bisericii Anglicane din satul nostru. Mătuşa Millie i-a explicat directoarei poziţia ei fermă în ce priveşte instruirea noastră religioasă. Când ceilalţi copii mergeau la biserică, noi veneam acasă, iar, când vicarul venea la şcoală pentru a preda religie, noi stăteam deoparte şi ni se dădea să învăţăm pe de rost unele versete biblice. Acest lucru a fost în avantajul meu deoarece pasajele învăţate atunci mi s-au întipărit cu litere de neşters în minte.

La paisprezece ani am abandonat şcoala şi am lucrat patru ani ca ucenic într-o fabrică locală de brânzeturi. Am învăţat, de asemenea, să cânt la pian, iar muzica şi dansul au devenit hobbyurile mele. Deşi inima îmi fusese sensibilizată de adevărul biblic, încă nu mă simţeam îndemnat să trec la acţiune. Apoi, într-o zi din martie 1940, o Martoră în vârstă m-a invitat să o însoţesc la un congres ţinut în Swindon, aflat la aproximativ 110 kilometri de localitatea noastră. Albert D. Schroeder, supraveghetorul lucrării din Marea Britanie, a ţinut cuvântarea publică. Acel congres a fost un punct de cotitură în viaţa mea.

Al doilea război mondial făcea ravagii. Ce aveam să fac cu viaţa mea? M-am hotărât să merg din nou la Sala Regatului din Yeovil. La prima întrunire la care am asistat, s-a introdus ca metodă de predicare mărturia stradală. Chiar dacă aveam puţine cunoştinţe, m-am oferit în mod voluntar să particip la această activitate. Mulţi dintre aşa-zişii mei prieteni au fost surprinşi de hotărârea mea. Uneori mergeau alături de mine pe stradă şi mă ridiculizau!

În iunie 1940, m-am botezat în oraşul Bristol. După o lună am început să activez ca pionier regular — evanghelizator cu timp integral. Cât de fericit am fost când, la scurt timp, sora mea şi-a simbolizat şi ea dedicarea lui Dumnezeu prin botezul în apă!

Pionierat în timp de război

La un an după începerea războiului, am fost chemat pentru a fi încorporat în armată. Fiind înregistrat ca obiector de conştiinţă în Yeovil, a trebuit să compar în faţa tribunalului din Bristol. Împreună cu John Wynn *, m-am bucurat să fac pionierat în Cinderford (Gloucestershire), iar după aceea în Haverfordwest şi Carmarthen (Ţara Galilor). Apoi, un tribunal din Carmarthen m-a condamnat la trei luni de detenţie în închisoarea din Swansea şi m-a amendat cu 25 de lire sterline — o sumă considerabilă în acele zile. Mai târziu, am fost condamnat a doua oară la închisoare pe trei luni deoarece nu am achitat acea amendă.

La cea de-a treia audiere, am fost întrebat: „Nu ştiţi că Biblia spune «Restituiţi-i deci Cezarului lucrurile Cezarului»?“ „Ba da, am răspuns, ştiu asta, dar aş dori să citez şi a doua parte a versetului: «iar lui Dumnezeu lucrurile lui Dumnezeu». Tocmai acest lucru îl fac“ (Matei 22:21). Câteva săptămâni mai târziu, am primit o scrisoare prin care mi se aducea la cunoştinţă că eram scutit de serviciul militar.

La începutul anului 1945, am fost invitat să mă alătur familiei Betel din Londra. Iarna următoare, Nathan H. Knorr, care preluase responsabilitatea de a organiza lucrarea mondială de predicare, şi secretarul său, Milton G. Henschel, au vizitat Londra. Opt fraţi tineri din Marea Britanie au fost invitaţi să facă parte din cea de-a opta clasă a Şcolii Biblice Galaad a Societăţii Watchtower pentru a fi instruiţi ca misionari, iar printre ei mă aflam şi eu.

Repartiţii misionare

La 23 mai 1946, ne-am îmbarcat din micul port Fowey, din Cornwall, pe „Liberty“, un cargobot de tipul celor construite în timpul războiului. Collins, căpitanul de port, era şi el Martor al lui Iehova. Când am părăsit cheiul, el ne-a salutat sunând din sirenă. Bineînţeles, pe măsură ce ne îndepărtam de ţărmul englezesc, ne încercau tot felul de sentimente. Traversarea Atlanticului a fost extrem de dificilă, întrucât oceanul era foarte agitat, însă 13 zile mai târziu am ajuns în siguranţă în Statele Unite.

În perioada 4–11 august 1946, am asistat la adunarea teocratică internaţională de opt zile „Naţiunile bucuroase“ ţinută la Cleveland (Ohio). Aceasta a fost pentru mine o experienţă de neuitat. Au fost prezenţi 80 de mii de delegaţi, dintre care 302 au venit din alte 32 de ţări. La acel congres, auditoriul a fost entuziasmat de lansarea revistei Treziţi-vă! * şi a auxiliarului pentru studierea Bibliei Let God Be True (Dumnezeu să fie găsit adevărat).

Am absolvit Galaadul în 1947 şi am fost repartizat împreună cu Bill Copson în Egipt. Însă, înainte de a pleca spre noua mea repartiţie, am fost bine instruit în ce priveşte munca de birou de către Richard Abrahamson, de la Betelul din Brooklyn. Ajuns la Alexandria, m-am adaptat foarte repede stilului de viaţă din Orientul Mijlociu. Dar a fost o adevărată încercare să învăţ limba arabă, iar în lucrarea de predicare trebuia să folosesc fişe de mărturie în patru limbi.

Bill Copson a rămas în Egipt şapte ani, însă eu am fost nevoit să părăsesc ţara după un an deoarece nu am reuşit să obţin o reînnoire a vizei. Privind în urmă, consider primul an de serviciu misionar ca fiind cel mai rodnic din viaţa mea. Am avut privilegiul să conduc săptămânal peste 20 de studii biblice, iar unii dintre cei care au învăţat atunci adevărul continuă încă să fie lăudători activi ai lui Iehova. După Egipt, următoarea repartiţie a fost Cipru.

Cipru şi Israel

Am început să învăţ o altă limbă, greaca, şi m-am familiarizat cu dialectul local. Puţin mai târziu, când Anthony Sideris a fost invitat să se mute în Grecia, am fost numit să supraveghez lucrarea din Cipru. În acea perioadă, filiala din Cipru supraveghea şi activitatea din Israel. Împreună cu alţi fraţi, am avut privilegiul să-i vizitez din când în când pe cei câţiva Martori de acolo.

Când am călătorit prima dată în Israel, am ţinut un mic congres într-un restaurant din Haifa, unde au fost prezente circa 50–60 de persoane. Programul congresului s-a ţinut în şase limbi, pentru fiecare grup naţional! Cu altă ocazie, aflându-mă la Ierusalim, am reuşit să proiectez un film produs de Martorii lui Iehova şi am ţinut o cuvântare publică despre care ziarul local în limba engleză a comentat favorabil.

În Cipru erau pe atunci aproximativ 100 de Martori, care trebuiau să lupte din greu pentru credinţa lor. Gloate conduse de preoţi ai Bisericii Ortodoxe Greceşti ne întrerupeau congresele. În unele zone rurale, oamenii aruncau cu pietre în timp ce depuneam mărturie pe stradă, iar aceasta a fost o experienţă nouă pentru mine. A trebuit să învăţ să mă retrag rapid! Având în vedere această opoziţie violentă, am fost foarte încurajaţi când au fost repartizaţi pe insulă mai mulţi misionari. Dennis şi Mavis Matthews împreună cu Joan Hulley şi Beryl Heywood mi s-au alăturat în Famagusta, iar Tom şi Mary Goulden împreună cu Nina Constanti, o cipriotă născută la Londra, au mers la Limassol. Tot atunci a fost transferat în Cipru şi Bill Copson, iar mai târziu au venit şi Bert şi Beryl Vaisey.

Mă adaptez schimbărilor

La sfârşitul anului 1957, m-am îmbolnăvit şi nu am mai putut să-mi continuu lucrarea de misionar. Am constatat cu tristeţe că, pentru a-mi reface sănătatea, trebuia să mă întorc în Anglia, unde am făcut pionierat până în 1960. Sora mea împreună cu cumnatul meu m-au găzduit plini de amabilitate. Au apărut însă probleme noi. Pentru Joan situaţia a devenit din ce în ce mai grea. Pe lângă faptul că avea grijă de soţul şi de fetiţa ei, timp de 17 ani, cât am fost eu plecat, ea s-a îngrijit cu iubire şi de tata şi de mătuşa Millie, care acum erau bătrâni şi bolnavi. Era evident că trebuia să urmez exemplul de sacrificiu de sine al mătuşii mele, aşa că am rămas la sora mea până la moartea tatei şi a mătuşii.

Mi-ar fi fost foarte uşor să mă stabilesc în Anglia, însă, după o scurtă perioadă de repaus, m-am simţit dator să mă întorc în repartiţia mea. La urma urmei, nu cheltuise organizaţia lui Iehova o sumă considerabilă pentru a mă instrui? Aşadar, în 1972, m-am întors pe cont propriu în Cipru şi am reluat pionieratul aici.

La câtva timp, a venit Nathan H. Knorr pentru a organiza congresul care urma să fie ţinut anul următor. Când a aflat că m-am întors, el m-a recomandat ca supraveghetor de circumscripţie pentru întreaga insulă, privilegiu pe care l-am avut timp de patru ani. A fost însă o repartiţie grea, întrucât cea mai mare parte a timpului a trebuit să vorbesc în greceşte.

O perioadă de instabilitate

Locuiam împreună cu Paul Andreou, un Martor cipriot vorbitor de limbă greacă, într-o casă din satul Karakoumi, chiar la est de Kyrenia, pe coasta de nord a insulei. Filiala din Cipru era la Nicosia, la sud de munţii Kyrenia. Mă aflam la Nicosia când, la începutul lunii iulie 1974, a avut loc o lovitură de stat pentru a-l înlătura pe preşedintele Makarios. Am văzut palatul acestuia mistuit de flăcări. Când s-a putut călători în siguranţă, m-am întors în grabă în Kyrenia, unde se făceau pregătiri pentru un congres de circumscripţie. Două zile mai târziu a explodat prima bombă în port, iar cerul era împânzit de elicoptere care transportau trupele invadatoare turceşti.

Întrucât eram cetăţean englez, soldaţii turci m-au dus la periferia Nicosiei, unde am fost interogat de câţiva membri ai trupelor ONU. Aceştia au luat legătura cu filiala. Apoi am fost nevoit să mă strecor printre o mulţime de fire de telefon şi de cabluri electrice încâlcite, până la casele părăsite aflate de cealaltă parte a zonei neutre — ceva de-a dreptul înfricoşător. Cât de bucuros am fost că linia mea de comunicare cu Iehova Dumnezeu nu putea fi întreruptă! Rugăciunile m-au susţinut în timpul celei mai înspăimântătoare experienţe din viaţă.

Pierdusem tot ce aveam, dar eram fericit că mă aflam în siguranţă la filială. Însă această situaţie nu a durat prea mult. În decurs de câteva zile, forţele invadatoare au preluat controlul asupra unei treimi din insulă — partea nordică. A trebuit să părăsim Betelul şi să ne mutăm la Limassol. Am fost bucuros să colaborez aici cu un comitet format pentru a-i ajuta pe cei 300 de fraţi care fuseseră afectaţi de aceste conflicte, mulţi dintre ei pierzându-şi locuinţa.

Alte repartiţii

În ianuarie 1981, Corpul de Guvernare m-a invitat să mă mut în Grecia şi să lucrez alături de familia Betel din Atena. Însă la sfârşitul aceluiaşi an m-am întors în Cipru, fiind numit coordonator al comitetului filialei. Andreas Kontoyiorgis şi soţia lui, Maro, fraţi de origine cipriotă care fuseseră trimişi din Londra, s-au dovedit a fi pentru mine „un ajutor care fortifică“. — Coloseni 4:11.

În 1984, la încheierea vizitei supraveghetorului de zonă, Theodore Jaracz, am primit din partea Corpului de Guvernare o scrisoare în care se spunea doar atât: „După vizită, te rugăm să-l însoţeşti pe fratele Jaracz în Grecia“. Nu era menţionat motivul. Când am ajuns în Grecia însă, comitetul filialei a primit o altă scrisoare din partea Corpului de Guvernare prin care eram numit coordonator al filialei de aici.

În acea perioadă, existau unele probleme legate de apostazie. De asemenea, eram acuzaţi de prozelitism, activitate considerată ilegală. În fiecare zi, câţiva slujitori ai lui Iehova erau arestaţi şi duşi în faţa tribunalelor. Ce privilegiu a fost să cunosc fraţi şi surori care au perseverat, păstrându-şi integritatea în timp de încercări! Unele cazuri au fost audiate mai târziu la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului, obţinându-se rezultate excelente, care au avut un efect pozitiv asupra lucrării de predicare din Grecia. *

În perioada în care am slujit în Grecia, am avut ocazia să asist la câteva congrese memorabile ţinute la Atena, la Tesalonic şi pe insulele Rodos şi Creta. Au fost patru ani fericiţi şi plini de realizări. Însă mă aştepta o nouă schimbare: întoarcerea în Cipru în 1988.

Cipru şi, din nou, Grecia

Cât am lipsit din Cipru, fraţii au cumpărat pentru filială noi proprietăţi în Nissou, aflat la câţiva kilometri de Nicosia. Cuvântarea de dedicare pentru noile proprietăţi a fost ţinută de fratele Carey Barber, de la sediul mondial al Martorilor lui Iehova, din Brooklyn. Acum, situaţia de pe insulă era mult mai stabilă şi m-am bucurat că m-am întors — însă mă aşteptau noi schimbări.

Corpul de Guvernare aprobase planurile de construire a unui nou Betel în Grecia. Acesta urma să se construiască la câţiva kilometri nord de Atena. Întrucât vorbeam atât engleza, cât şi greaca, în 1990 am fost invitat să mă întorc în Grecia şi să lucrez pe noul şantier de construcţii ca traducător pentru familia de slujitori internaţionali. Îmi amintesc cât de bucuros eram în dimineţile de vară când mergeam pe şantier la ora şase şi le uram bun venit sutelor de fraţi şi surori greci care veneau să lucreze ca voluntari alături de slujitorii internaţionali! Îmi voi aminti întotdeauna de bucuria şi de zelul lor.

Preoţii greco-orientali şi susţinătorii lor au încercat să pătrundă pe şantier şi să ne oprească lucrările, însă Iehova ne-a ascultat rugăciunile şi ne-a ocrotit. Am lucrat pe şantier până la dedicarea noului Betel, care a avut loc la 13 aprilie 1991.

O sprijin pe draga mea soră

Anul următor, m-am întors în Anglia pentru a-mi petrece vacanţa alături de sora mea şi de soţul ei. Din nefericire, în timp ce eram acolo, cumnatul meu a făcut de două ori infarct şi a murit. Joan mă sprijinise foarte mult când fusesem misionar. Îmi scria aproape în fiecare săptămână o scrisoare de încurajare. Ce binecuvântare este pentru un misionar să primească astfel de scrisori! Acum era văduvă, avea o sănătate şubredă şi avea nevoie de sprijin. Ce aveam să fac?

Fiica lui Joan, Thelma, împreună cu soţul ei îngrijeau deja o văduvă fidelă din congregaţia lor, o verişoară a noastră care suferea de o boală incurabilă. Aşa că, după ce m-am rugat mult, m-am hotărât să rămân să o ajut pe Joan. Această schimbare nu a fost uşoară, însă am privilegiul să slujesc ca bătrân în Pen Mill, una dintre cele două congregaţii din Yeovil.

Fraţii cu care am slujit împreună în străinătate ţin legătura cu mine prin telefon şi prin scrisori, lucru pentru care le sunt foarte recunoscător. Dacă aş dori vreodată să mă întorc în Grecia sau în Cipru, ştiu că fraţii mi-ar trimite imediat un bilet de călătorie. Însă acum am 80 de ani, iar vederea şi starea sănătăţii nu mai sunt ca odinioară. Mă simt descurajat că nu mai pot activa ca înainte, însă anii de serviciu la Betel m-au ajutat să cultiv multe obiceiuri care îmi sunt folositoare chiar şi în prezent. De exemplu, citesc întotdeauna textul zilei înainte de micul dejun. De asemenea, am învăţat să mă înţeleg cu ceilalţi oameni şi să-i iubesc — secretul succesului în serviciul de misionar.

Gândindu-mă la cei aproape 60 de ani minunaţi în care l-am lăudat pe Iehova, sunt convins că ministerul cu timp integral constituie cea mai mare ocrotire şi cea mai bună formă de instruire. Subscriu din toată inima la cuvintele pe care i le-a adresat David lui Iehova: „Tu ai fost un turn de scăpare pentru mine, un loc de adăpost în ziua necazului meu“. — Psalmul 59:16.

[Note de subsol]

^ par. 18 Relatarea lui John Wynn, „Inima îmi este plină de recunoştinţă“, a apărut în Turnul de veghere din 1 septembrie 1997, la paginile 25–28.

^ par. 23 Înainte, aceasta se numea Mângâiere.

^ par. 41 Vezi Turnul de veghere din 1 decembrie 1998, paginile 20–21, şi din 1 septembrie 1993, paginile 27–31, precum şi Treziţi-vă! din 8 ianuarie 1998, paginile 21–22, şi din 22 martie 1997, paginile 14–15.

[Hărţile de la pagina 24]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

GRECIA

Atena

CIPRU

Nicosia

Kyrenia

Famagusta

Limassol

[Legenda fotografiei de la pagina 21]

Mama în 1915

[Legenda fotografiei de la pagina 22]

În 1946, pe acoperişul Betelului din Brooklyn, împreună cu alţi fraţi din cea de-a opta clasă a Şcolii Galaad (eu sunt al patrulea din stânga)

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Cu mătuşa Millie după ce m-am întors în Anglia prima oară