Salt la conţinut

Salt la cuprins

L-am pus pe Iehova la încercare

L-am pus pe Iehova la încercare

 Relatare autobiografică

L-am pus pe Iehova la încercare

RELATARE DE PAUL SCRIBNER

„Bună dimineaţa, doamnă Stackhouse. Astăzi preiau comenzi pentru prăjituri de Paşte şi sunt sigur că v-ar face plăcere să faceţi o comandă şi pentru familia dumneavoastră.“ Era la începutul primăverii lui 1938 şi mă aflam în oraşul Atco (New Jersey, SUA). Stăteam de vorbă cu unul dintre principalii clienţi de pe traseul pe care îl parcurgeam ca agent de vânzări al companiei General Baking. Spre surprinderea mea, doamna Stackhouse mi-a refuzat oferta.

„NU CRED că mă interesează“, a spus ea. „Noi nu sărbătorim Paştele.“

Nu ştiam ce să cred. Nu sărbătoreau Paştele? Desigur, conform primei reguli în vânzări, clientul are întotdeauna dreptate. Ce puteam să fac? „Ei bine“, am îndrăznit eu, „este o prăjitură delicioasă şi ştiu că apreciaţi produsele noastre. Nu credeţi că familia dumneavoastră s-ar bucura să savureze una chiar dacă nu, ăăă. . ., sărbătoriţi Paştele?“

„Nu cred“, a repetat ea, „dar aveam de gând să vorbesc ceva cu dumneavoastră, domnule Scribner, şi aceasta ar fi o ocazie potrivită“. Acea conversaţie avea să-mi schimbe complet viaţa! Doamna Stackhouse, care făcea parte din Comunitatea (sau congregaţia) Berlin a Martorilor lui Iehova din New Jersey, mi-a explicat care este originea Paştelui şi apoi mi-a dat trei broşuri. Acestea se intitulau Safety (Siguranţă), Uncovered (Descoperit) şi Protection (Protecţie). Am plecat acasă luând broşurile cu mine. Eram curios, dar şi puţin răvăşit. În spusele doamnei Stackhouse era ceva ce-mi suna familiar, amintindu-mi de copilărie.

 Primul contact cu Studenţii în Biblie

M-am născut la 31 ianuarie 1907, iar în 1915, când aveam opt ani, tata a murit de cancer. Aşa că eu şi mama a trebuit să locuim cu părinţii ei într-o casă mare din Malden, Massachusetts. Benjamin Ransom, un unchi din partea mamei, şi soţia lui locuiau în aceeaşi clădire, la etajul doi. Unchiul Ben se asociase încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea cu Studenţii Internaţionali în Biblie, cum erau cunoscuţi pe atunci Martorii lui Iehova. Ţineam foarte mult la unchiul Ben, dar ceilalţi membri ai familiei mamei, fiind metodişti, îl considerau ciudat. Ani mai târziu, înainte de a divorţa de el, soţia lui a reuşit să-l interneze pentru puţin timp într-o clinică psihiatrică din cauza convingerilor lui religioase! Întrucât medicii au constatat în scurt timp că unchiul Ben nu avea nici o problemă mintală, i-au dat drumul cerându-i scuze.

Unchiul Ben mă lua cu el la întrunirile Studenţilor Internaţionali în Biblie care se ţineau în Boston, cu precădere când veneau vorbitori delegaţi sau la ocazii mai deosebite. Odată, vorbitorul delegat n-a fost altul decât Charles Taze Russell, supraveghetorul de atunci al lucrării de predicare. Altă dată, am vizionat „Foto-Drama Creaţiunii“. Deşi aceasta s-a întâmplat în 1915, şi azi îmi amintesc cu claritate diapozitivul cu Avraam luându-l pe Isaac pe munte pentru a-l oferi ca jertfă (Geneza, capitolul 22). Îmi este încă vie în minte imaginea în care Avraam şi Isaac urcă anevoie muntele, cu o legătură de lemne, Avraam încrezându-se total în Iehova. Întrucât eram orfan de tată, acest episod m-a impresionat foarte mult.

Apoi, unchiul Ben şi soţia lui s-au mutat în Maine, iar mama s-a recăsătorit şi familia noastră s-a mutat în New Jersey. Astfel, o perioadă îndelungată nu l-am mai văzut pe unchiul Ben. În adolescenţă, în New Jersey am cunoscut-o pe Marion Neff. Ea făcea parte dintr-o familie prezbiteriană cu opt copii pe care îmi plăcea s-o vizitez. Am petrecut atât de multe seri de duminică împreună cu acea familie şi cu grupul de tineri de la biserica la care mergea, încât în cele din urmă am devenit şi eu prezbiterian. Cu toate acestea, unele lucruri pe care le-am învăţat la întrunirile Studenţilor în Biblie mi-au rămas în minte. În 1928 m-am căsătorit cu Marion şi am avut două fiice, Doris şi Louise, care s-au născut în 1935, respectiv în 1938. Având un copilaş şi un nou-născut în familie, amândoi am simţit nevoia de îndrumare spirituală pentru a-i creşte.

Găsesc adevărul în acele broşuri

Întrucât amândoi căutam o biserică la care să mergem, împreună cu Marion am făcut un plan. Pe rând, duminică de duminică, unul dintre noi rămânea acasă cu copiii, iar celălalt vizita câte o biserică ce ni se părea potrivită. Într-o duminică era rândul soţiei mele să rămână acasă, dar m-am oferit eu să am grijă de copii în locul ei pentru a putea citi broşura Siguranţă, prima dintre cele trei pe care le primisem de la doamna Stackhouse. Odată ce am început s-o citesc, n-am mai putut s-o las din mână! Am devenit din ce în ce mai convins că găsisem ceva ce nici o biserică nu putea oferi. Săptămâna următoare lucrurile s-au repetat. Eram din nou, de bunăvoie, baby-sitter, iar între timp am citit cea de-a doua broşură, Descoperit. Ceea ce citeam mi se părea oarecum cunoscut. Nu era vorba tocmai de convingerile unchiului Ben? Familia noastră credea că religia lui era ciudată. Ce părere  avea oare Marion? N-ar fi trebuit să-mi fac griji. La câteva zile după ce citisem broşura Descoperit, când m-am întors de la serviciu, Marion mi-a spus câteva cuvinte care m-au surprins: „Am citit broşurile pe care le-ai adus acasă. Sunt cu adevărat interesante“. Ce uşurare!

Pe ultima pagină a broşurilor erau tipărite informaţii despre cartea ce se lansase recent intitulată Enemies (Duşmanii), o îndrăzneaţă demascare a religiei false. Ne-am decis să o comandăm. Însă, înainte de a reuşi să punem cererea la poştă, un Martor a bătut la uşa noastră şi ne-a oferit chiar acea carte. Ea ne-a ajutat să ne decidem! Am încetat să mai vizităm alte biserici şi am început să asistăm la întrunirile Comunităţii Camden, New Jersey, a Martorilor lui Iehova. Doar câteva luni mai târziu, la 31 iulie 1938, o zi de duminică, un grup format din 50 de persoane din această comunitate ne-am întâlnit pe gazonul doamnei Stackhouse — la casa unde încercasem să vând prăjituri de Paşte — şi am ascultat o cuvântare înregistrată despre botez, ţinută de judecătorul Rutherford. Apoi ne-am schimbat de haine în casă, iar 19 dintre noi am fost botezaţi într-un pârâu din apropiere.

M-am hotărât să devin pionier

La scurt timp după botezul meu, o soră din comunitate mi-a vorbit despre pionieri, persoane  care făceau din ministerul public principala lor activitate, ceea ce mi-a stârnit imediat curiozitatea. Foarte curând am ajuns să cunosc o familie ai cărei membri erau cu toţii pionieri. Un bărbat mai în vârstă, fratele Konig, soţia sa şi fiica lor adultă erau cu toţii pionieri într-o congregaţie din apropiere. Ca tată al unei familii tinere, am fost impresionat de bucuria deosebită pe care familia Konig o avea în minister. Mă opream deseori în zonă, îmi parcam camionul de brutărie şi participam cu ei la ministerul din casă-n casă. Nu după mult timp am dorit să fiu şi eu pionier. Dar cum? Eu şi Marion aveam doi copii mici, iar locul de muncă mă solicita mult. De fapt, în Europa izbucnise al doilea război mondial, iar în Statele Unite din ce în ce mai mulţi tineri se înrolau în armată; aşadar, cei care aveam slujbe civile aveam şi mai mult de lucru. Fusesem solicitat să preiau mai multe trasee de distribuţie şi ştiam că, având un asemenea program, n-aş fi putut niciodată să fac pionierat.

Când am vorbit cu fratele Konig despre dorinţa mea de a deveni pionier, el mi-a spus: „Continuă să lucrezi din greu în serviciul lui Iehova şi aminteşte-i încontinuu în rugăciune obiectivul tău. El te va ajuta să-l atingi“. Am făcut acest lucru mai bine de un an. Am meditat adesea la versete biblice ca cel din Matei 6:8, care ne asigură că Iehova ne cunoaşte necesităţile chiar înainte de a-i cere ceva, şi m-am străduit tot timpul să urmez sfatul din Matei 6:33 — să continuu să caut mai întâi Regatul lui Dumnezeu şi dreptatea sa. De asemenea, am fost încurajat de fratele Melvin Winchester, un serv de zonă (în prezent se numeşte supraveghetor de circumscripţie).

Am vorbit cu Marion despre obiectivele mele. Am discutat cu ea despre cuvintele din Maleahi 3:10, care ne încurajează să-l punem pe Iehova la încercare şi să vedem dacă nu va turna peste noi binecuvântarea sa. Cuvintele ei m-au încurajat: „Dacă vrei să faci pionierat, nu da înapoi din cauza mea. Eu pot să am grijă de fete cât timp tu eşti în minister. Oricum, nu avem nevoie de multe lucruri materiale“. După 12 ani de căsnicie ştiam deja că Marion era o gospodină bună şi cumpătată. De-a lungul anilor, ea a fost o parteneră de pionierat minunată, iar unul dintre secretele succesului nostru în aproape 60 de ani de serviciu cu timp integral a fost puterea ei de a se mulţumi cu puţin şi de a face ca acel puţin să pară mult.

În vara anului 1941, după multe luni de rugăciuni şi planuri, cu nişte bani pe care-i strânsesem, eu şi Marion am cumpărat o rulotă lungă de cinci metri şi jumătate în care putea locui familia noastră. Am demisionat de la locul de muncă şi am devenit pionier regular în iulie 1941. Nu am întrerupt niciodată serviciul cu timp integral. Prima mea repartiţie a fost la zece staţii de autobuz pe Şoseaua 50 dintre New Jersey şi St. Louis, Missouri. Acolo urma să avem congresul, la începutul lunii august. Mi s-au trimis numele şi adresele fraţilor care locuiau de-a lungul drumului, iar eu le-am scris dinainte spunându-le când să mă aştepte. La congres trebuia să mă prezint la departamentul pentru pionieri şi să primesc o altă repartiţie.

„Îl voi pune pe Iehova la încercare“

Am încărcat cu literatură mica noastră rulotă şi am mers la ultima noastră întrunire în Camden pentru a ne lua rămas bun de la fraţi. Cu două fetiţe mici de care trebuia să ne îngrijim şi neavând în perspectivă altă destinaţie decât congresul, probabil că planurile noastre le-au părut nerealiste unor fraţi, iar câţiva dintre ei ne-au spus: „Vă veţi întoarce nu peste mult timp“. Îmi amintesc că le-am răspuns: „Ei bine, nu spun că nu va fi aşa. Însă Iehova a promis că se va îngriji de mine, şi îl voi pune pe Iehova la încercare“.

După şase decenii de pionierat în 20 de oraşe situate din Massachusetts până în Mississippi, putem spune că Iehova a făcut mai mult decât să-şi ţină promisiunea. Binecuvântările pe care le-a revărsat asupra mea, asupra lui Marion şi asupra celor două fiice ale noastre au depăşit orice am fi putut spera atunci, în 1941. Printre aceste binecuvântări se numără faptul de a le vedea pe cele două fiice ale noastre slujind ca pioniere fidele în nişte congregaţii din apropiere şi, potrivit ultimei numărători, de a avea aproximativ o sută de fii şi fiice spirituale ce locuiesc de-a lungul coastei estice a Statelor Unite. Eu am studiat cu 52 de persoane care şi-au dedicat viaţa lui Iehova, iar Marion cu 48.

 În august 1941 am ajuns la St. Louis, iar acolo l-am cunoscut pe fratele T. J. Sullivan, de la Betel. El mi-a adus scrisoarea ce atesta ordinarea mea, scrisoare de care aveam nevoie din cauza războiului ce se profila la orizont şi a recrutărilor. I-am spus fratelui Sullivan că soţia mea petrecea în minister la fel de mult timp ca mine şi că i-ar plăcea să facă pionierat împreună cu mine. Chiar dacă departamentul pentru pionieri de la congres nu era încă înfiinţat, fratele Sullivan a înrolat-o imediat pe Marion ca pionieră şi ne-a întrebat: „Unde veţi merge să faceţi pionierat după congres?“ Nu ştiam. „Nu vă îngrijoraţi“, ne-a spus el: „Probabil, la congres veţi întâlni pe cineva care vine dintr-o zonă unde este nevoie de pionieri, iar lucrurile se vor rezolva. Doar să ne scrieţi, menţionând unde vă aflaţi, şi vă vom trimite o scrisoare de repartiţie“. Chiar aşa s-a şi întâmplat. Fratele Jack DeWitt, care slujise ca serv de zonă, cunoştea câteva persoane din New Market, Virginia, care locuiau într-o casă de pionieri unde mai era loc pentru câţiva. Aşadar, după congres ne-am îndreptat spre New Market.

În New Market am avut parte de o surpriză deosebit de plăcută. Din Philadelphia urma să sosească pentru a ni se alătura în pionierat nimeni altul decât Benjamin Ransom! Da, unchiul Ben. Ce bucurie a fost să lucrez alături de el în ministerul din casă-n casă la 25 de ani după ce plantase în inima mea seminţele adevărului, când eram la Boston! În pofida anilor de indiferenţă, de ridiculizări şi chiar de persecuţii din partea familiei, unchiul Ben nu şi-a pierdut niciodată iubirea pentru Iehova şi pentru minister.

Ne-am bucurat de o şedere de opt luni în casa de pionieri din New Market. În această perioadă am învăţat, printre altele, cum să schimbăm literatură pe pui şi ouă. Apoi eu, Marion, unchiul Ben şi încă trei persoane am fost repartizaţi să slujim ca pionieri speciali în Hanover, Pennsylvania — prima dintre cele şase repartiţii pe care le-am avut în Pennsylvania din 1942 până în 1945.

Pionieri speciali în timpul celui de-al doilea război mondial

Întrucât am adoptat o poziţie de neutralitate, în timpul celui de-al doilea război mondial au fost perioade în care am avut de înfruntat atitudini ostile, dar Iehova nu ne-a abandonat niciodată. Odată, în Provincetown, Massachusetts, vechiul nostru automobil, marca Buick, s-a defectat şi a trebuit să merg pe jos câţiva kilometri printr-un cartier locuit de catolici foarte neprietenoşi ca să fac o vizită ulterioară. Am trecut pe lângă un grup de huligani tineri care m-au recunoscut şi au început să strige după mine. Am grăbit pasul printre pietrele care îmi şuierau pe la urechi, sperând că tinerii nu mă vor urmări. Am reuşit să ajung la casa persoanei interesate fără a fi rănit. Dar locatarul, un membru respectat al Legiunii Americane, şi-a cerut scuze spunând: „Nu pot să vă primesc în seara asta. Am uitat că trebuie să mergem în centru la un film“. Amintindu-mi de banda de huligani ce mă aştepta după colţ ca să mă împroaşte cu pietre, mi s-au muiat picioarele. Însă mi-a venit inima la loc atunci când domnul a adăugat: „De ce nu ne însoţiţi? Putem discuta pe drum“. Aşadar, i-am depus mărturie şi am trecut în siguranţă de zona periculoasă.

Menţin un echilibru între familie şi minister

După război, am primit câteva repartiţii în Virginia, repartiţii ce au inclus o perioadă de opt ani în care am activat ca pionieri regulari şi speciali în Charlottesville. În 1956, fetele erau deja mari şi căsătorite, iar eu şi Marion ne mutam din nou pentru a sluji ca pionieri în Harrisonburg (Virginia) şi ca pionieri speciali în Lincolnton (Carolina de Nord).

În 1966 am fost repartizat în lucrarea de circumscripţie. Călătoream din congregaţie în congregaţie şi îi încurajam pe fraţi, aşa cum mă încurajase şi pe mine fratele Winchester în anii ’30, în New Jersey. Timp de doi ani am slujit într-o circumscripţie din Tennessee. Apoi eu şi Marion am fost rugaţi să ne întoarcem la lucrarea pe care o iubeam cel mai mult, pionieratul special. Din 1968 până în 1977 am slujit ca pionieri speciali în sudul Statelor Unite, în diferite localităţi situate între Georgia şi Mississippi.

În Eastman, Georgia, am fost numit supraveghetor de congregaţie (în prezent se numeşte supraveghetor care prezidează) în locul lui Powell Kirkland, un frate drag care slujise mulţi ani ca supraveghetor de circumscripţie, dar care acum  era în vârstă şi avea probleme de sănătate. El a manifestat o deosebită apreciere faţă de mine şi m-a susţinut extraordinar de mult. Sprijinul său a fost oportun, deoarece în congregaţie existau unele dezacorduri şi erau implicate chiar câteva persoane cu responsabilităţi. Atmosfera devenise tensionată. Am început să petrec mult timp rugându-mă lui Iehova. Îmi veneau în minte versete ca Proverbele 3:5, 6: „Încrede-te în DOMNUL din toată inima ta şi nu te sprijini pe înţelepciunea ta. Recunoaşte-L în toate căile tale, şi El îţi va netezi cărările“. Depunând mari eforturi pentru a menţine deschise liniile de comunicare, am reuşit să refacem unitatea congregaţiei, ceea ce a adus rezultate benefice tuturor.

În 1977 am început să simţim efectele înaintării în vârstă şi am fost repartizaţi în zona Charlottesville, unde se aflau cele două fiice ale noastre împreună cu familiile lor. În ultimii 23 de ani am găsit bucurie lucrând în această zonă, ajutând la înfiinţarea Congregaţiei Ruckersville din Virginia şi văzând cum copiii şi nepoţii celor cu care am studiat Biblia au progresat devenind bătrâni de congregaţie, pionieri şi betelişti. Eu şi Marion reuşim încă să urmăm o programare bună în serviciul de teren, iar eu am privilegiul de a sluji în mod activ ca bătrân în Congregaţia Est din Charlottesville, conducând un studiu de carte şi ţinând cuvântări publice.

De-a lungul timpului am trecut prin diverse probleme, aşa cum ni se întâmplă tuturor. De  exemplu, în ciuda eforturilor noastre, în ultimii ani ai adolescenţei Doris a slăbit spiritualiceşte şi s-a căsătorit cu un bărbat care nu era Martor. Însă ea nu şi-a pierdut niciodată în mod complet iubirea pentru Iehova, iar fiul ei Bill a slujit timp de 15 ani la Betelul din Wallkill, New York. Doris şi Louise sunt în prezent văduve, dar ele slujesc cu bucurie ca pioniere regulare în zone din apropiere.

Lecţii pe care le-am învăţat de-a lungul anilor

Am învăţat să pun în practică câteva reguli simple pentru a avea succes în serviciul adus lui Iehova: Păstrează-ţi un mod de viaţă simplu. Fii un exemplu în toate privinţele, inclusiv în viaţa personală. Aplică îndrumarea ‘sclavului fidel şi prevăzător’ în orice privinţă. — Matei 24:45.

Marion a făcut o listă scurtă, dar eficientă cu sugestii pentru a reuşi în serviciul de pionier în timp ce-ţi creşti copiii: Întocmeşte-ţi şi respectă o programare practică. Fă din serviciul de pionier o adevărată carieră. Îngrijeşte-te să ai o alimentaţie sănătoasă. Odihneşte-te corespunzător. Nu exagera cu destinderea. Fă ca adevărul, şi toate aspectele ministerului, să fie o plăcere pentru copiii tăi. Fă din minister o experienţă interesantă pentru ei, în toate ocaziile.

Acum avem peste 90 de ani. Au trecut 62 de ani de când am ascultat la casa doamnei Stackhouse cuvântarea pentru botezul nostru, iar, din aceştia, 60 de ani i-am petrecut în serviciul cu timp integral. Eu şi Marion putem spune cu toată sinceritatea că suntem pe deplin mulţumiţi de ceea ce am făcut în viaţă. Sunt profund recunoscător pentru încurajarea primită ca tată tânăr de a pune obiectivele spirituale pe primul plan şi de a lucra încontinuu la atingerea lor. Sunt recunoscător şi dragii mele soţii, Marion, şi fetelor pentru ajutorul pe care mi l-au acordat de-a lungul timpului. Deşi nu avem bogăţii materiale, adesea aplic textul din Eclesiastul 2:5 la propria mea situaţie: „Cine mănâncă şi bea mai bine decât mine?“ (NW).

Într-adevăr, în cazul nostru Iehova şi-a împlinit promisiunea consemnată în Maleahi 3:10 într-un mod care a depăşit cu mult aşteptările noastre. El a ‘turnat asupra noastră o binecuvântare care a dat pe deasupra’.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 29]

AMINTIRI DIN TIMPUL RĂZBOIULUI

La aproape 60 de ani de la terminarea războiului, întreaga familie a depănat amintiri din acea perioadă.

„Uneori, în Pennsylvania era foarte frig“, îşi aminteşte Doris. „Într-o noapte au fost –35 de grade.“ Louise completează: „Pe bancheta din spate a vechiului nostru Buick, eu şi Doris încercam să ne ţinem picioarele una sub cealaltă ca să nu ne îngheţe“.

„Totuşi, niciodată nu ne-am simţit sărace sau private de ceva“, spune Doris. „Eram conştiente că ne mutam dintr-un loc în altul mult mai des decât majoritatea oamenilor, însă întotdeauna am avut suficientă hrană. Aveam şi haine frumoase pe care le primeam, aproape noi-nouţe, de la nişte prieteni din Ohio ale căror fete erau doar cu puţin mai mari decât noi.“

„Mama şi tata ne-au făcut să ne simţim întotdeauna iubite şi apreciate“, subliniază Louise. „Petreceam mult timp alături de ei în minister. Aceasta ne făcea să ne simţim deosebite şi foarte apropiate de ei.“

„Aveam un automobil Buick Special, producţie 1936“, îşi aminteşte Paul, „iar aceste maşini erau cunoscute pentru osiile lor care se rupeau uşor. Cred că motorul era prea puternic pentru restul maşinii. Se părea că nenorocirea se întâmpla întotdeauna în noaptea cea mai friguroasă a lunii, iar atunci trebuia să merg să procur o altă osie din parcul de maşini. Am devenit expert în înlocuirea lor“.

„Nu uita de cartelele pentru raţia alimentară“, spune Marion. „Totul era raţionalizat — mâncarea, benzina, anvelopele pentru maşini, totul. De fiecare dată când mergeam într-o nouă repartiţie, trebuia să ne prezentăm în faţa consiliului local şi să solicităm o cartelă pentru raţia alimentară. Puteau trece luni de zile până să obţii una. Se părea că, de fiecare dată când ne primeam în cele din urmă cartela, eram trimişi într-o nouă repartiţie şi o luam de la capăt. Însă Iehova s-a îngrijit întotdeauna de noi.“

[Legenda fotografiei]

Eu şi Marion cu Doris (stânga) şi Louise, 2000

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

Cu mama în 1918, când aveam unsprezece ani

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Cu Louise, Marion şi Doris în 1948, la botezul fetelor

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Fotografie de la nunta noastră, octombrie 1928

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Cu fetele mele (în stânga şi dreapta, plan îndepărtat) pe Yankee Stadium în 1955