Părinţii Bisericii — susţinători ai adevărului biblic?

Indiferent că vă declaraţi sau nu creştini, e posibil ca modul în care înţelegeţi creştinismul şi îi percepeţi pe Dumnezeul Bibliei şi pe Isus să fi fost influenţat de ei. Unul dintre ei a fost supranumit Gură-de-Aur, altul, Mare. Împreună au fost descrişi ca fiind „reflectarea perfectă a vieţii lui Cristos“. Cine sunt ei? Gânditorii religioşi, scriitorii, teologii şi filozofii din vechime care au influenţat în mare parte gândirea „creştină“ de azi: Părinţii Bisericii.

„CUVÂNTUL lui Dumnezeu nu se restrânge la paginile Bibliei“, a afirmat Demetrios J. Constantelos, profesor greco-ortodox de studii religioase. „Spiritul Sfânt care revelează cuvântul lui Dumnezeu nu este manifest doar în paginile unei cărţi.“ Care ar putea fi o altă sursă de revelaţie divină, demnă de încredere? Constantelos a susţinut următoarele în cartea sa Understanding the Greek Orthodox Church (Studiu asupra Bisericii Greco-Ortodoxe): „Sfânta Tradiţie şi Sfintele Scripturi [sunt] considerate cele două feţe ale unei monede“.

La baza acestei „Sfinte Tradiţii“ se află învăţăturile şi scrierile Părinţilor Bisericii. Ei au fost teologi de seamă şi filozofi „creştini“ care au trăit între secolul al II-lea şi secolul al V-lea e.n. În ce măsură au influenţat ei gândirea „creştină“ modernă? Au aderat ei strâns la Biblie în activitatea lor de predare? Care ar trebui să fie pentru un continuator al lui Isus Cristos fundamentul adevărului creştin?

Cadrul istoric

La mijlocul secolului al II-lea e.n., cei ce se declarau creştini îşi apărau credinţa atât în faţa persecutorilor lor romani, cât şi în faţa ereticilor. Totuşi, aceasta a fost o perioadă când s-au făcut auzite vocile unui număr extrem de mare de teologi. Controversele religioase referitoare la „divinitatea“ lui Isus, precum şi la natura şi lucrările spiritului sfânt au produs mai mult decât simple conflicte ideologice. În sfera politică şi culturală au apărut dispute aprinse şi sciziuni iremediabile privind doctrina „creştină“, cauzând uneori tulburări, revolte, conflicte civile şi chiar războaie. Iată ce a scris istoricul Paul Johnson: „Perioada de început a creştinismului [apostat] s-a caracterizat prin confuzie, controverse şi sciziuni şi aşa a şi continuat. . . . În secolul I şi al II-lea A.D., partea centrală şi de est a zonei mediteraneene a abundat în idei religioase care căutau să se propage. . . . Astfel, încă de la început au existat  numeroase forme de creştinism ce aveau câte ceva în comun“.

În acea perioadă au început să apară numeroşi scriitori şi gânditori care considerau necesar să interpreteze învăţăturile „creştine“ în termeni filozofici. Pentru a satisface elita intelectuală păgână proaspăt convertită la „creştinism“, aceşti scriitori religioşi s-au bizuit foarte mult pe literatura greacă şi iudaică de dinainte. Începând cu Iustin Martirul (cca 100–165 e.n.), care a scris în greacă, pretinşii creştini au devenit experţi în asimilarea moştenirii filozofice a culturii elene.

Această tendinţă s-a materializat în scrierile lui Origene (cca 185–254 e.n.), scriitor grec din Alexandria. Tratatul lui Origene Despre primele principii a constituit primul efort de a explica sistematic principalele doctrine ale teologiei „creştine“ în termenii filozofiei greceşti. Conciliul de la Niceea (325 e.n.) şi încercările lui de a explica şi stabili „divinitatea“ lui Cristos au constituit scânteia care a dat un nou impuls interpretării dogmei „creştine“. Acest conciliu a marcat începutul unei perioade în care conciliile bisericeşti generale au încercat să definească dogma cu mai multă precizie ca oricând.

Scriitori şi oratori

Eusebiu din Cezareea, scriitor din perioada primului Conciliu de la Niceea, s-a alăturat împăratului Constantin. După Conciliul de la Niceea, pe parcursul unei perioade care a durat cu puţin peste 100 de ani, teologii, majoritatea scriind în greacă, au elaborat, după o lungă şi aprinsă dezbatere, ceea ce avea să fie binecunoscuta doctrină a creştinătăţii, Trinitatea. În fruntea acestora au fost Atanasie, autoritarul episcop de Alexandria, şi trei capi bisericeşti din Capadocia (Asia Mică): Vasile cel Mare, fratele său Grigorie din Nissa şi prietenul lor Grigorie din Nazianz.

Scriitorii şi predicatorii acelor vremi atinseseră înalte culmi ale elocinţei. Grigorie din Nazianz şi Ioan Hrisostomul (adică „Gură-de-Aur“), precum şi Ambrosie din Milano şi Augustin din Hipona erau oratori desăvârşiţi (primii doi vorbitori de limbă greacă, iar ultimii doi de latină), maeştri ai celei mai respectate şi răspândite arte a epocii. Cel mai influent scriitor din acea perioadă a fost Augustin. Tratatele lui teologice au modelat într-o mare măsură gândirea „creştină“ de azi. Lui Ieronim, cel mai distins om de litere al vremii, i s-a datorat în mare parte traducerea Bibliei din limbile originale, Vulgata latină.

Totuşi se impun următoarele întrebări importante: Au aderat la Biblie aceşti Părinţi ai Bisericii? Au ţinut ei strâns la Scripturile inspirate în activitatea lor de predare? Sunt scrierile lor un ghid sigur spre cunoştinţa exactă despre Dumnezeu?

Învăţături divine sau omeneşti?

Recent, Metodiu, mitropolit greco-ortodox de Pisidia, a scris cartea Fundamentul elenistic al creştinismului (în greacă) pentru a arăta că filozofia şi cultura greacă s-au constituit în temelie a gândirii „creştine“ moderne. În această carte, el a recunoscut fără ezitare următoarele: „Aproape toţi Părinţii de seamă ai Bisericii considerau că elementele greceşti erau foarte utile şi le-au împrumutat din antichitatea clasică greacă, folosindu-le ca mijloc de  înţelegere şi exprimare corectă a adevărurilor creştine“.

Să luăm, de pildă, ideea potrivit căreia Tatăl, Fiul şi spiritul sfânt alcătuiesc Trinitatea. După Conciliul de la Niceea, numeroşi Părinţi ai Bisericii au devenit trinitarieni înflăcăraţi. Scrierile şi discursurile lor au avut un rol decisiv în ridicarea Trinităţii la rangul de doctrină importantă a creştinătăţii. Dar se găseşte în Biblie doctrina Trinităţii? Nu. Atunci de unde au luat-o Părinţii Bisericii? În lucrarea A Dictionary of Religious Knowledge se arată că mulţi susţin că Trinitatea „este un fals împrumutat din religiile păgâne şi adăugat la credinţa creştină“. Şi în cartea The Paganism in Our Christianity (Credinţe şi practici păgâne în lumea creştină) se spune: „Originea [Trinităţii *] este complet păgână“. — Ioan 3:16; 14:28.

Sau să ne gândim la învăţătura despre nemurirea sufletului, doctrină potrivit căreia o anumită parte din om continuă să trăiască după moartea trupului. Din nou, Părinţii Bisericii au jucat un rol important în introducerea acestei noţiuni într-o religie care nu avea o învăţătură potrivit căreia sufletul supravieţuieşte morţii. Biblia arată cu claritate că sufletul poate să moară: „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri“ (Ezechiel 18:4). Ce anume a stat la baza credinţei Părinţilor Bisericii în nemurirea sufletului? „Conceptul creştin despre un suflet spiritual creat de Dumnezeu şi introdus în corp în momentul conceperii, pentru a-l face pe om un tot viu, este rodul unui proces îndelungat desfăşurat în filozofia creştină. Numai odată cu Origene în Orient şi cu Sf. Augustin în Occident, sufletul a fost definit drept o substanţă spirituală şi a fost elaborată o concepţie filozofică privitoare la natura lui. . . . [Doctrina lui Augustin] . . . era mult tributară  (inclusiv în ce priveşte unele fisuri) neoplatonismului“, se spune în New Catholic Encyclopedia. Revista Presbyterian Life spune: „Nemurirea sufletului este o noţiune de origine greacă ce a luat naştere în religiile de mistere din antichitate, fiind elaborată de filozoful Platon“. *

Fundamentul solid al adevărului creştin

Chiar şi după această scurtă examinare a cadrului istoric în care au trăit Părinţii Bisericii, precum şi a originii învăţăturilor lor, este potrivit să ne întrebăm: Ar trebui un creştin sincer să-şi bazeze convingerile pe învăţăturile Părinţilor Bisericii? Să lăsăm Biblia să ne răspundă.

Mai întâi, Isus Cristos însuşi a interzis folosirea titlului religios „părinte“, când a spus: „Mai mult decât atât, să nu numiţi pe nimeni tată [părinte] al vostru pe pământ, căci unul singur este Tatăl vostru, Cel ceresc“ (Matei 23:9). Folosirea termenului „părinte“ pentru a indica o poziţie religioasă este necreştină şi nebiblică. Redactarea Cuvântului scris al lui Dumnezeu s-a încheiat în jurul anului 98 e.n. cu scrierile apostolului Ioan. Astfel, adevăraţii creştini nu trebuie să-l considere pe vreun om o sursă de revelaţie divină. Ei sunt atenţi să nu ‘anuleze cuvântul lui Dumnezeu’ în favoarea tradiţiei omeneşti. Faptul de a permite ca tradiţia umană să ia locul Cuvântului lui Dumnezeu înseamnă moarte spirituală. Isus a avertizat: „Dacă un orb îl călăuzeşte pe un alt orb, amândoi vor cădea într-o groapă“. — Matei 15:6, 14.

Au nevoie creştinii de vreo altă revelaţie în afară de cuvântul lui Dumnezeu, Biblia? Nu. Cartea Revelaţia avertizează că nu trebuie să adăugăm nimic la relatarea inspirată: „Dacă cineva adaugă ceva la aceste lucruri, Dumnezeu îi va adăuga plăgile care sunt scrise în acest sul“. — Revelaţia 22:18.

Adevărul creştin se găseşte în Cuvântul scris al lui Dumnezeu, Biblia (Ioan 17:17; 2 Timotei 3:16; 2 Ioan 1–4). Înţelegerea corectă a lui nu depinde de filozofia laică. Cu privire la oamenii care au încercat să folosească înţelepciunea umană pentru a explica revelaţia divină este potrivit să ne punem şi noi întrebările formulate de apostolul Pavel: „Unde este înţeleptul? Unde este scribul? Unde este polemistul acestui sistem de lucruri? Nu a făcut Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii?“. — 1 Corinteni 1:20.

În plus, adevărata congregaţie creştină este „stâlp şi sprijin al adevărului“ (1 Timotei 3:15). Supraveghetorii ei veghează ca învăţăturile pe care le predau în congregaţie să fie pure, împiedicând infiltrarea vreunui poluant doctrinar (2 Timotei 2:15–18, 25). Ei nu permit să intre în congregaţie ‘profeţi falşi, învăţători falşi şi secte distrugătoare’ (2 Petru 2:1). După moartea apostolilor, Părinţii Bisericii au permis ca în congregaţia creştină să prindă rădăcini „declaraţii inspirate care induc în eroare şi . . . învăţături ale demonilor“. — 1 Timotei 4:1.

Consecinţele acestei apostazii sunt evidente azi în creştinătate. Convingerile şi practicile creştinătăţii se deosebesc enorm de mult de adevărul biblic.

[Note de subsol]

 [Chenarul/Ilustraţia de la pagina 18]

PĂRINŢII CAPADOCIENI

„Biserica Ortodoxă . . . are o stimă deosebită pentru scriitorii secolului al IV-lea şi îndeosebi pentru aceia pe care îi numeşte «cei trei mari ierarhi»: Grigorie din Nazianz, Vasile cel Mare şi Ioan Hrisostomul“, a afirmat Kallistos, scriitor şi călugăr. Şi-au fondat aceşti Părinţi ai Bisericii învăţăturile pe Scripturile inspirate? Cu privire la Vasile cel Mare, în cartea The Fathers of the Greek Church (Părinţii Bisericii Greceşti) se spune: „Din scrierile lui reiese că întreaga sa viaţă a avut o mare admiraţie pentru Platon şi Homer, precum şi pentru istorici şi oratori, care, cu siguranţă, i-au influenţat stilul. . . . Vasile a rămas un «grec»“. La fel au stat lucrurile şi cu Grigorie din Nazianz. „În concepţia sa, victoria şi superioritatea Bisericii aveau să transpară cel mai bine din asimilarea tradiţiilor culturii clasice.“

Cu privire la toţi trei, profesorul Panagiotis K. Christou a scris: „Deşi avertizează uneori împotriva «filozofiei şi a amăgirii goale» [Coloseni 2:8] — pentru a fi în armonie cu porunca din Noul Testament —, ei studiază cu pasiune filozofia şi disciplinele înrudite şi chiar le recomandă altora să le studieze“. Evident, aceşti învăţători ai bisericii considerau că nu era suficient să-şi bazeze ideile doar pe Biblie. Ar putea fi încercările lor de a căuta alte autorităţi importante o dovadă că învăţăturile promovate de ei erau străine de Biblie? Apostolul Pavel i-a avertizat pe creştinii evrei spunând: „Nu vă lăsaţi purtaţi de învăţături diferite şi străine“. — Evrei 13:9.

[Provenienţa ilustraţiei]

© Archivo Iconografico, S.A./CORBIS

[Chenarul/Ilustraţia de la pagina 20]

CHIRIL AL ALEXANDRIEI — UN PĂRINTE AL BISERICII CONTROVERSAT

Una dintre cele mai controversate personalităţi din rândul Părinţilor Bisericii este Chiril al Alexandriei (cca 375–444 e.n.). Istoricul ecleziastic Hans von Campenhausen l-a descris drept „dogmatic, violent şi viclean, pătruns de măreţia chemării sale şi de nobleţea slujirii sale“, adăugând că „pentru el nimic nu era corect dacă nu-i era folositor în promovarea propriei puteri şi autorităţi . . . Brutalitatea şi lipsa de scrupule care îi caracterizau metodele nu i-au cauzat niciodată mustrări de conştiinţă“. Cât timp a fost episcop de Alexandria, Chiril a mituit, a defăimat şi a calomniat pentru a-i lua locul episcopului de Constantinopol. El este considerat vinovat de uciderea plină de cruzime a renumitei filozoafe Hypatia în 415 e.n. Având în vedere scrierile teologice ale lui Chiril, Campenhausen a scris: „El a introdus practica rezolvării chestiunilor de credinţă nu numai pe baza Bibliei, ci şi cu ajutorul extraselor potrivite şi al culegerilor de citate din lucrările unor autori recunoscuţi“.

[Legenda fotografiei de la pagina 19]

Ieronim

[Provenienţa fotografiei]

Garo Nalbandian