Salt la conţinut

Salt la cuprins

Faţa schimbătoare a „creştinismului“ — Este ea acceptată de Dumnezeu?

Faţa schimbătoare a „creştinismului“ — Este ea acceptată de Dumnezeu?

 Faţa schimbătoare a „creştinismului“ Este ea acceptată de Dumnezeu?

SĂ PRESUPUNEM că îi plătiţi unui pictor să vă facă portretul. După ce portretul e gata, sunteţi impresionat; seamănă perfect cu dumneavoastră. Vă imaginaţi că copiii dumneavoastră, nepoţii dumneavoastră şi nepoţii nepoţilor dumneavoastră vor privi portretul cu mare mândrie.

Totuşi, unul dintre descendenţii dumneavoastră dintr-o altă generaţie consideră că chelia din portret este inestetică, aşa că mai adaugă puţin păr. Altuia nu îi place forma nasului, astfel că o schimbă. Cu fiecare generaţie se fac alte şi alte „îmbunătăţiri“, încât, în cele din urmă, portretul nu mai seamănă aproape deloc cu dumneavoastră. Dacă aţi şti că se va întâmpla acest lucru, cum v-aţi simţi? În mod sigur, indignat.

Din nefericire, istoria acestui portret este, în esenţă, istoria bisericii creştine nominale. Relatările istorice arată că, la puţin timp de la moartea apostolilor lui Cristos, faţa oficială a „creştinismului“ a început să sufere schimbări, întocmai cum a prezis Biblia. — Matei 13:24–30, 37–43; Faptele 20:30. *

Cu siguranţă, este cât se poate de potrivit să aplicăm principiile biblice la diferite culturi şi epoci, dar este cu totul altceva să schimbăm învăţăturile biblice pentru a le face să concorde cu concepţiile larg acceptate. Totuşi, chiar acest lucru s-a întâmplat. Să analizăm, de exemplu, schimbările care s-au făcut în câteva domenii importante.

Biserica se uneşte cu Statul

Isus a predat că guvernarea sa, sau Regatul său, este o guvernare cerească ce va distruge la timpul potrivit toate guvernările umane şi va domni peste întregul pământ (Daniel 2:44; Matei 6:9, 10). Regatul nu avea să guverneze prin intermediul sistemelor politice omeneşti. „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta“, a spus Isus (Ioan 17:16; 18:36). Astfel, discipolii săi nu s-au amestecat în politică, deşi se supuneau legilor.

Totuşi, în timpul domniei împăratului roman Constantin, în secolul al IV-lea, mulţi pretinşi creştini n-au mai avut răbdare să aştepte întoarcerea lui Cristos şi instaurarea Regatului lui Dumnezeu. Treptat, atitudinea lor faţă de politică s-a schimbat. „Înainte de Constantin“, se spune în cartea Europe — A History, „creştinii nu au căutat să obţină putere [politică] drept mijloc de susţinere a cauzei lor. După Constantin, creştinismul şi politica au mers mână-n mână“. Creştinismul alterat a devenit religia oficială „universală“, sau „catolică“, a Imperiului Roman.

 În enciclopedia Great Ages of Man se spune că, din cauza acestei căsătorii dintre Biserică şi Stat, „în 385 A.D., la numai 80 de ani de la ultimul mare val de persecuţii îndreptat împotriva creştinilor, Biserica însăşi a început să-i extermine pe eretici, iar clericii ei exercitau o putere aproape egală cu cea a împăraţilor“. Astfel a început o eră în care sabia a luat locul convingerii ca mijloc de convertire, iar preoţii titraţi şi lacomi de putere au luat locul umililor predicatori din secolul I (Matei 23:9, 10; 28:19, 20). Istoricul H. G. Wells a scris despre „deosebirile enorme dintre“ creştinismul din secolul al IV-lea „şi învăţătura lui Isus din Nazaret“. Aceste „deosebiri enorme“ au afectat chiar şi învăţăturile fundamentale despre Dumnezeu şi Cristos.

Redefinirea lui Dumnezeu

Cristos şi discipolii săi au predat că există doar „un singur Dumnezeu: Tatăl“, care se distinge prin numele său personal, Iehova, consemnat de circa 7 000 de ori în manuscrisele timpurii ale Bibliei (1 Corinteni 8:6; Psalmul 83:18). Isus a fost creat de Dumnezeu; el este „întâiul născut dintre toate creaturile“, se spune în versiunea Catholic Douay a Bibliei, în Coloseni 1:15. Astfel, ca creatură, Isus a afirmat cu sinceritate: „Tatăl este mai mare decât Mine“. — Ioan 14:28.

Însă, în secolul al III-lea, anumiţi clerici cu influenţă, captivaţi de învăţătura trinitariană a filozofului păgân grec Platon, au început să-l redefinească pe Dumnezeu pentru a se potrivi doctrinei trinitariene. În secolele care au urmat, această doctrină îl ridica pe Isus în mod nescriptural într-o poziţie de egalitate cu Iehova şi considera spiritul sfânt al lui Dumnezeu, sau forţa sa activă, drept o persoană.

Cu privire la adoptarea de către biserică a conceptului păgân despre Trinitate, în New Catholic Encyclopedia se spune: „Până la sfârşitul secolului al IV-lea, formularea «un Dumnezeu în trei persoane» nu era pe deplin recunoscută şi, cu certitudine, nu fusese complet asimilată în viaţa creştină şi în profesiunea ei de credinţă. Dar exact această formulare a fost cea care a ajuns să poarte prima titlul de dogmă a Trinităţii. La Părinţii Apostolici nu a existat nimic care să semene câtuşi de puţin cu o astfel de mentalitate sau punct de vedere“.

În mod asemănător, în The Encyclopedia Americana se spune: „Trinitarianismul secolului al IV-lea nu a reflectat cu exactitate învăţătura creştină primitivă referitoare la natura lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, a reprezentat o deviere de la această învăţătură“. The Oxford Companion to the Bible numeşte Trinitatea unul dintre cele câteva „crezuri apărute ulterior“. Cu toate acestea, Trinitatea nu a fost singurul concept păgân asimilat de biserică.

Redefinirea sufletului

Astăzi este larg răspândită ideea că oamenii au un suflet nemuritor care supravieţuieşte morţii corpului. Dar ştiaţi că şi această învăţătură a bisericii a fost introdusă ulterior? Isus a susţinut adevărul biblic potrivit căruia morţii „nu ştiu nimic“, ci dorm, ca să spunem aşa (Eclesiastul 9:5; Ioan 11:11–13). Viaţa va fi restabilită prin intermediul unei învieri — „o ridicare din nou“ din somnul morţii (Ioan 5:28, 29). Dacă ar exista un suflet nemuritor, nu ar mai fi nevoie de înviere, întrucât nemurirea exclude posibilitatea morţii.

Isus chiar a demonstrat învăţătura biblică a învierii sculând oameni din morţi. Să luăm exemplul lui Lazăr, care a fost mort patru zile. Când Isus l-a înviat, Lazăr a ieşit din mormânt ca om viu. Nici un suflet nemuritor nu s-a întors din beatitudinea cerească în corpul lui Lazăr când acesta s-a trezit din morţi. Dacă aşa ar fi stat lucrurile, atunci e puţin probabil că Isus i-ar mai fi făcut un bine înviindu-l! — Ioan 11:39, 43, 44.

Prin urmare, care este originea doctrinei nemuririi sufletului? În The Westminster Dictionary of Christian Theology se afirmă că conceptul „se datorează mai mult filozofiei greceşti decât revelaţiei biblice“. În The Jewish Encyclopedia se spune: „Concepţia potrivit căreia sufletul  îşi continuă existenţa după moartea corpului este mai degrabă o chestiune de speculaţie filozofică sau teologică decât de simplă credinţă şi, prin urmare, ea nu este menţionată nicăieri în mod expres în Sfintele Scripturi“.

În general, un neadevăr aduce cu sine alte neadevăruri, lucru care s-a dovedit valabil şi în cazul învăţăturii nemuririi sufletului. Ea a deschis calea concepţiei păgâne a chinului veşnic în focul iadului *. Totuşi, Biblia afirmă cu claritate că „plata păcatului este moartea“ — nu chinul veşnic (Romani 6:23). Astfel, vorbindu-se despre înviere, în Biblia Regele Carol II se spune: „Marea a dat pe morţii cei din ea şi moartea şi iadul au dat pe morţii lor“. La fel, Traducerea de Neamţ a Noului Testament spune că „marea, . . . moartea şi iadul au dat pe morţii care erau într’însele“. Da, simplu spus, cei aflaţi în iad sunt morţi, ‘adormiţi’, după cum a zis Isus. — Apocalipsa 20:13.

Credeţi cu sinceritate că învăţătura despre osânda veşnică în iad îi atrage pe oameni la Dumnezeu? Nicidecum. Pentru oamenii drepţi şi iubitori, aceasta este o idee respingătoare! Totuşi, Biblia învaţă că „Dumnezeu este dragoste“ şi că el detestă chiar şi cruzimea manifestată faţă de animale. — 1 Ioan 4:8; Proverbele 12:10; Ieremia 7:31; Iona 4:11.

Deformarea „portretului“ în timpurile moderne

Azi, deformarea imaginii lui Dumnezeu şi a creştinismului continuă. Recent, un profesor de religie a descris lupta din biserica protestantă din care face parte drept o luptă „între autoritatea Scripturii şi a crezului şi autoritatea ideologiilor incompatibile şi umaniste, între fidelitatea bisericii faţă de conducerea lui Cristos şi o conciliere şi o reformulare a creştinismului în funcţie de spiritul epocii. Problema în joc este următoarea: Cine stabileşte calea pe care trebuie s-o urmeze biserica . . . Sfânta Scriptură sau ideologia dominantă a timpului?“.

Din nefericire, „ideologia dominantă a timpului“ tinde şi acum să triumfe. Nu este un secret, de exemplu, că numeroase biserici şi-au schimbat atitudinea în anumite privinţe pentru a părea progresiste şi cu orizonturi largi. Îndeosebi în ce priveşte normele morale, bisericile au devenit cât se poate de liberale, după cum s-a arătat în articolul introductiv. Cu toate acestea, Biblia nu lasă nici o urmă de îndoială că fornicaţia, adulterul şi homosexualitatea sunt păcate grave în ochii lui Dumnezeu şi că cei ce comit astfel de păcate „nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu“. — 1 Corinteni 6:9, 10; Matei 5:27–32; Romani 1:26, 27.

Când apostolul Pavel a scris cuvintele citate mai sus, societatea greco-romană în mijlocul căreia trăia era plină de toate formele de nelegiuire. Pavel s-ar fi putut gândi astfel: „Este adevărat că Dumnezeu a transformat în cenuşă Sodoma şi Gomora din cauză că acolo s-au comis păcate sexuale grave, dar asta s-a întâmplat acum 2 000 de ani! Cu siguranţă, acest lucru nu se va întâmpla în această epocă luminată“. Totuşi el nu a gândit astfel, ci a refuzat să falsifice adevărul biblic. — Galateni 5:19–23.

Să privim „portretul“ original

Vorbind despre conducătorii religioşi evrei din zilele sale, Isus a spus că închinarea lor era „în zadar . . . deoarece predau porunci ale oamenilor ca doctrine“ (Matei 15:9, NW). Acei clerici făceau cu Legea dată de Iehova prin Moise acelaşi lucru pe care l-au făcut, şi încă îl fac, preoţii din creştinătate cu învăţătura lui Cristos — au acoperit adevărul divin cu „vopseaua“ tradiţiei. Dar Isus a şters complet toate minciunile pentru binele oamenilor sinceri (Marcu 7:7–13). Isus a spus adevărul, indiferent că acesta era acceptat sau nu. El s-a bazat întotdeauna pe Cuvântul lui Dumnezeu. — Ioan 17:17.

Ce deosebire există între Isus şi majoritatea celor ce se pretind creştini! Într-adevăr, Biblia a prezis: „Oamenii vor fi avizi după ultimele noutăţi şi vor strânge . . . învăţători după gustul lor; şi apoi, în loc să asculte de adevăr, se vor întoarce  spre mituri“ (2 Timotei 4:3, 4, The Jerusalem Bible). Aceste „mituri“, dintre care am analizat câteva, sunt distrugătoare din punct de vedere spiritual, pe când adevărul din Cuvântul lui Dumnezeu zideşte şi conduce la viaţă veşnică. Acesta este adevărul pe care Martorii lui Iehova vă îndeamnă să-l examinaţi. — Ioan 4:24; 8:32; 17:3.

[Note de subsol]

^ par. 4 Aşa cum a dezvăluit Isus în parabola despre grâu şi neghină şi în ilustrarea sa despre drumul larg şi drumul îngust (Matei 7:13, 14), de-a lungul secolelor adevăratul creştinism avea să continue să fie practicat de un număr mic de oameni. Totuşi, ei aveau să fie umbriţi de o majoritate asemănătoare neghinei, care urma să susţină că atât ea, cât şi învăţăturile ei constituie adevărata faţă a creştinismului. Articolul nostru vorbeşte chiar despre acest lucru.

^ par. 19 Cuvântul „iad“ este o traducere a termenului ebraic Sheol şi a termenului grecesc Hades, ambii însemnând pur şi simplu „mormânt“.

[Chenarul de la pagina 7]

Originea numelui de creştin

Timp de cel puţin zece ani de la moartea lui Isus, continuatorii săi au fost cunoscuţi ca aparţinând ‘Căii’ (Faptele 9:2; 19:9, 23; 22:4). De ce? Deoarece modul lor de viaţă se baza pe credinţa în Isus Cristos, care este „calea şi adevărul şi viaţa“ (Ioan 14:6). Apoi, după anul 44 e.n., în Antiohia siriană, discipolii lui Isus „au fost numiţi . . ., prin providenţă divină, creştini“ (Faptele 11:26, NW). Acest nume a intrat după puţin timp în uz, fiind folosit chiar şi în rândul funcţionarilor publici (Faptele 26:28). Noul nume nu a schimbat cu nimic modul de viaţă creştin, care a continuat să fie modelat potrivit modului de viaţă al lui Cristos. — 1 Petru 2:21.

[Legenda fotografiilor de la pagina 7]

Prin intermediul ministerului lor public, Martorii lui Iehova îi îndrumă pe oameni spre Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia

[Provenienţa fotografiei de la pagina 4]

A treia de la stânga: United Nations/Foto de Saw Lwin