Salt la conţinut

Salt la cuprins

Am fost ajutată să-mi înfrunt timiditatea

Am fost ajutată să-mi înfrunt timiditatea

 Relatare autobiografică

Am fost ajutată să-mi înfrunt timiditatea

RELATARE DE RUTH L. ULRICH

M-am pierdut şi am izbucnit în plâns chiar în pragul uşii preotului, care tocmai mă împroşcase cu un potop de acuzaţii false la adresa lui Charles T. Russell, primul preşedinte al Watch Tower Bible and Tract Society. Permiteţi-mi să vă explic cum eu, doar o fetişcană, făceam astfel de vizite la oameni.

M-AM născut în 1910, într-o familie foarte religioasă, la o fermă din Nebraska (S.U.A.). În familia noastră se citea Biblia în fiecare dimineaţă şi seară, după ce luam masa. Tata era directorul şcolii duminicale a bisericii metodiste din orăşelul Winside, situat la circa 6 kilometri de ferma noastră. Noi aveam o caretă trasă de cal, cu draperii la ferestre, astfel că, indiferent de vreme, puteam să mergem la biserică în fiecare duminică dimineaţă.

Când aveam în jur de opt ani, fratele meu cel mai mic, care avea câteva luni, s-a îmbolnăvit de poliomielită, iar mama l-a dus la un sanatoriu în Iowa, pentru tratament. În pofida grijii sale iubitoare, fratele meu a murit la sanatoriu. Totuşi, în Iowa, mama a întâlnit o Studentă în Biblie, cum se numeau pe atunci Martorii lui Iehova. Au discutat multe lucruri, iar mama chiar a mers cu doamna respectivă la câteva întruniri ale Studenţilor în Biblie.

Când s-a întors acasă, mama a adus câteva volume Studii în Scripturi, publicate de Societatea Watch Tower. La puţin timp, s-a convins că Studenţii în Biblie predau adevărul şi că învăţăturile despre nemurirea sufletului uman şi despre chinul veşnic al celor răi nu erau adevărate. — Geneza 2:7; Eclesiastul 9:5, 10; Ezechiel 18:4.

Totuşi, tata era foarte supărat şi se împotrivea eforturilor mamei de a asista la întrunirile Studenţilor în Biblie. El continua să ne ia pe mine şi pe  fratele meu mai mare, Clarence, cu el la biserică. Dar, când tata nu era acasă, mama studia Biblia cu noi. Prin urmare, noi, copiii, am avut posibilitatea să comparăm învăţăturile Studenţilor în Biblie cu cele ale bisericii noastre.

Eu şi Clarence mergeam cu regularitate la şcoala duminicală din cadrul bisericii, iar Clarence îi punea învăţătoarei întrebări la care ea nu ştia să răspundă. Când ne întorceam acasă, îi povesteam mamei cele întâmplate, după care urmau discuţii lungi pe baza acelor subiecte. În cele din urmă, am abandonat biserica şi am început să asist împreună cu mama la întrunirile Studenţilor în Biblie, iar nu după mult timp Clarence a făcut acelaşi lucru.

Înfrunt timiditatea

În septembrie 1922, eu şi mama am asistat la memorabilul congres al Studenţilor în Biblie ţinut la Cedar Point, Ohio. Parcă şi acum văd acel afiş enorm desfăşurat, în timp ce Joseph F. Rutherford, preşedintele de atunci al Societăţii Watch Tower, le îndemna pe cele peste 18 000 de persoane din auditoriu cu următoarele cuvinte scrise pe afiş: „Vestiţi Regele şi Regatul“. Am fost profund mişcată şi am înţeles urgenţa de a le vorbi altora despre vestea bună referitoare la Regatul lui Dumnezeu. — Matei 6:9, 10; 24:14.

La congresele ţinute din 1922 până în 1928 au fost adoptate o serie de rezoluţii. Pe baza lor au fost tipărite tracte pe care Studenţii în Biblie le-au distribuit cu milioanele la oameni din întreaga lume. Eram subţirică şi înaltă — mi se spunea ogarul — şi mergeam grăbită din casă-n casă distribuind aceste mesaje tipărite. Îmi plăcea cu adevărat această lucrare. Totuşi, lucrurile stăteau cu totul altfel când trebuia să vorbesc la uşi şi să le spun personal altora despre Regatul lui Dumnezeu.

Ştiţi, eram atât de timidă, încât mă apuca groaza când mama invita în fiecare an la noi multe rude. Dispăream în dormitorul meu şi stăteam acolo. Odată, mama a vrut să facă o fotografie cu întreaga familie şi mi-a spus să ies din dormitor. Nevrând să mă alătur celorlalţi, am început să ţip în timp ce ea mă trăgea pur şi simplu din cameră.

Totuşi a sosit şi ziua când, plină de hotărâre, am pus câteva publicaţii biblice într-o geantă. Îmi spuneam întruna: „Nu pot s-o fac“, dar, în clipa următoare, îmi ziceam: „Trebuie s-o fac“. În cele  din urmă, am plecat în predicare. După aceea am fost nespus de fericită că îmi adunasem tot curajul pentru a merge. Bucuria mea cea mai mare era când îmi terminam lucrarea, pentru că reuşisem s-o fac, nu când mergeam în lucrare. Cam pe atunci l-am întâlnit pe preotul de care am amintit mai înainte şi am plecat de la el plângând. Odată cu trecerea timpului, ajutată fiind de Iehova, am putut să le vorbesc oamenilor la uşa lor, iar bucuria mea creştea. Apoi, în 1925, m-am dedicat lui Iehova, simbolizând acest lucru prin botezul în apă.

Încep ministerul cu timp integral

La vârsta de 18 ani mi-am cumpărat o maşină cu banii pe care îi moştenisem de la o mătuşă şi am început pionieratul, cum se numeşte ministerul cu timp integral. După doi ani, în 1930, eu şi partenera mea de pionierat am primit o repartiţie de predicare. Pe atunci, Clarence a început şi el pionieratul. La puţin timp după aceea, el a primit invitaţia de a sluji la Betel, sediul mondial al Martorilor lui Iehova, din Brooklyn (New York).

Cam în acea perioadă, părinţii noştri s-au separat. Prin urmare, eu şi mama ne-am făcut o rulotă şi am început pionieratul împreună. Aceasta se întâmpla în perioada în care a avut loc Marea Depresiune în Statele Unite. Faptul de a continua pionieratul era o încercare foarte mare, dar eram hotărâte să nu renunţăm. În schimbul literaturii biblice primeam pui, ouă şi legume, precum şi obiecte cum ar fi baterii vechi şi deşeuri de aluminiu. Pe acestea din urmă le vindeam, iar cu banii obţinuţi cumpăram benzină pentru maşină şi acopeream alte cheltuieli. Ca să economisesc bani, am învăţat, de asemenea, să-mi ung maşina şi să-i schimb uleiul. Am văzut cum Iehova, în conformitate cu promisiunea sa, ne-a deschis calea pentru a ne ajuta să înfruntăm obstacolele. — Matei 6:33.

În repartiţiile misionare

În 1946 am fost invitată să fac parte din cea de-a şaptea clasă a Şcolii Biblice Galaad a Societăţii Watchtower, aflată în apropiere de South Lansing (New York). Până atunci, eu şi mama făcusem pionierat împreună peste 15 ani, totuşi ea nu a vrut să mă priveze de posibilitatea de a fi instruită pentru lucrarea misionară. Aşadar, ea m-a încurajat să accept privilegiul de a frecventa cursurile Şcolii Galaad. După absolvire, eu şi Martha Hess, din Peoria (Illinois), am devenit partenere de pionierat. Am fost repartizate împreună cu alte două surori la Cleveland (Ohio) pentru un an, timp în care am aşteptat o repartiţie peste ocean.

Această repartiţie am primit-o în 1947. Eu şi Martha am fost repartizate în Hawaii. Întrucât era uşor de imigrat în aceste insule, a venit şi mama şi a locuit aproape de noi, în oraşul Honolulu. Sănătatea ei se deteriora, aşa că, pe lângă faptul că mă îngrijeam de activităţile mele misionare, o ajutam şi pe mama. Am reuşit să am grijă de ea până în 1956, când a murit în Hawaii, la vârsta de 77 de ani. La sosirea noastră, în Hawaii erau circa 130 de Martori, dar, în perioada în care a murit mama, erau peste o mie şi nu mai era nevoie de misionari.

Apoi, eu şi Martha am primit o scrisoare de la Societatea Watch Tower prin care ni se oferea o repartiţie în Japonia. Lucrul care ne îngrijora cel mai mult era dacă, la vârsta pe care o aveam, mai puteam învăţa japoneza. Pe atunci eu aveam 48 de ani, iar Martha era mai mică decât mine cu doar patru ani. Dar am lăsat lucrurile în mâna lui Iehova şi am acceptat repartiţia.

Imediat după congresul internaţional ţinut în 1958 la New York City pe Yankee Stadium şi Polo Grounds ne îndreptam spre Tokyo cu vaporul. Am fost loviţi de un taifun în timp ce ne apropiam de portul Yokohama, unde ne-am întâlnit  cu Don şi Mabel Haslett, Lloyd şi Melba Barry şi alţi misionari. Pe atunci, în Japonia erau numai 1 124 de Martori.

Am început imediat să învăţăm japoneza şi să luăm parte la ministerul de la uşă la uşă. Folosind alfabetul englezesc, ne scriam prezentarea în japoneză, pe care apoi o citeam. Drept răspuns, locatarii spuneau „Yoroshii desu“ sau „Kekko desu“, care am învăţat că înseamnă „E în regulă“ sau „Bine“. Dar noi nu ştiam întotdeauna dacă locatarul era interesat sau nu, pentru că acele cuvinte erau folosite şi pentru a exprima refuzul. Înţelesul depindea de tonul vocii sau de expresia feţei persoanei. Ne-a trebuit ceva timp până când am învăţat să le interpretăm.

Experienţe care mi-au mişcat inima

Într-o zi, când încă aveam probleme cu limba, am mers la o clădire de locuinţe a Companiei Mitsubishi, unde am întâlnit o tânără de 20 de ani. Ea a făcut progrese frumoase în acumularea de cunoştinţe biblice şi s-a botezat în 1966. Un an mai târziu, ea a început pionieratul şi, după puţin timp, a primit numirea de pionier special. De atunci ea slujeşte în această calitate. Faptul de a vedea cum îşi foloseşte din tinereţe timpul şi energia în ministerul cu timp integral a fost întotdeauna un stimulent pentru mine.

Luarea poziţiei de partea adevărului biblic este o mare încercare îndeosebi pentru cei care trăiesc într-o societate necreştină. Cu toate acestea, multe mii de persoane au înfruntat această încercare, printre care şi câţiva dintre cei cu care am studiat eu Biblia. Ei s-au debarasat de altare budiste scumpe şi de rafturi şintoiste care se găsesc, conform tradiţiei, în casele japoneze. Întrucât uneori rudele interpretează greşit aceste acţiuni drept lipsă de respect faţă de strămoşii decedaţi, cei noi  au nevoie de curaj pentru a face acest lucru. Acţiunile lor curajoase amintesc de cele ale creştinilor din secolul I, care s-au debarasat de obiectele ce aveau legătură cu închinarea falsă. — Faptele 19:18–20.

Îmi amintesc de o persoană care studia Biblia, o femeie casnică ce intenţiona să se mute din Tokyo împreună cu familia. Ea voia să se mute într-o casă nouă care să nu conţină obiecte care să aibă legătură cu închinarea păgână. Aşadar, ea i-a spus soţului ei despre intenţiile sale, iar el a fost dispus să coopereze. Ea mi-a povestit bucuroasă toate acestea, dar apoi şi-a amintit că împachetase o vază mare de marmură care costa foarte mult şi pe care o cumpărase deoarece se spunea că asigură fericirea în casă. Întrucât bănuia că vaza avea legătură cu închinarea falsă, a spart-o cu un ciocan şi a aruncat-o.

Faptul de a vedea cum această femeie şi alte persoane s-au debarasat de bunăvoie de obiectele costisitoare care aveau legătură cu închinarea falsă şi au început pline de curaj o viaţă nouă, slujindu-i lui Iehova, constituie pentru mine una dintre cele mai recompensatoare şi satisfăcătoare experienţe. Îi mulţumesc cu regularitate lui Iehova că am putut să mă bucur de peste 40 de ani de serviciu misionar în Japonia.

„Miracole“ moderne

Când privesc în urmă la cei peste 70 de ani pe care i-am petrecut în ministerul cu timp integral, sunt uimită de ceea ce pentru mine par a fi miracole moderne. Ca tânără foarte timidă nu m-aş fi gândit niciodată că aş putea să-mi petrec întreaga viaţă luând iniţiativa de a le vorbi oamenilor despre un Regat cu privire la care majoritatea nu vor să audă nimic. Cu toate acestea, nu numai că am putut să fac acest lucru, dar am şi văzut sute, dacă nu mii, de alte persoane făcând acelaşi lucru. Iar ele au făcut aceasta cu atâta eficienţă, încât numărul Martorilor care erau în Japonia când am sosit în 1958, cu puţin peste o mie, a crescut în prezent la peste 222 000!

 Când eu şi Martha am venit prima dată în Japonia, am fost repartizate să locuim la filiala din Tokyo. În 1963 a fost construită în acelaşi loc o nouă filială cu şase etaje, iar de atunci noi locuim aici. În noiembrie 1963 ne-am aflat printre cele 163 de persoane prezente cu ocazia cuvântării de dedicare ţinute de coordonatorul filialei noastre, Lloyd Barry. Pe atunci, în Japonia, numărul Martorilor ajunsese la 3 000.

A fost o încântare să vedem cum lucrarea de predicare a Regatului ia o amploare impresionantă, ajungându-se la peste 14 000 de persoane în 1972, când s-a terminat construirea unei noi filiale extinse, în oraşul Numazu. Dar, în 1982, în Japonia erau peste 68 000 de proclamatori ai Regatului, iar în oraşul Ebina, la circa 80 de kilometri de Tokyo, a fost construită o filială mult mai mare.

Între timp, fosta clădire de filială din centrul oraşului Tokyo a fost renovată. Cu timpul, ea a ajuns să servească drept casă de misionari pentru mai bine de 20 de misionari care slujesc în Japonia de 40 sau 50 de ani, dacă nu chiar mai mult, inclusiv eu şi partenera mea de-o viaţă, Martha Hess. În casa noastră locuieşte şi un medic cu soţia sa, care este infirmieră. Ei au grijă de noi, satisfăcându-ne cu iubire nevoile legate de sănătate. Recent, la acest personal a fost adăugată o infirmieră, iar surorile creştine vin în timpul zilei ca ajutoare de infirmieră. Doi membri ai familiei Betel din Ebina vin pe rând pentru a ne găti mâncare şi a face curăţenie. Într-adevăr, Iehova este bun cu noi. — Psalmul 34:8, 10.

Un eveniment important din viaţa mea de misionară a avut loc în luna noiembrie a anului trecut, la 36 de ani de la dedicarea clădirii în care locuiesc acum foarte mulţi dintre noi, misionarii de-o viaţă. La 13 noiembrie 1999 m-am aflat printre cele 4 486 de persoane, inclusiv sute de Martori de mult timp la adevăr din 37 de ţări, care au asistat la dedicarea clădirilor construite ca extindere a filialei japoneze din Ebina a Watch Tower Bible and Tract Society. În prezent, din această familie care lucrează la filială fac parte aproximativ 650 de persoane.

Pe parcursul celor aproximativ 80 de ani care au trecut de când am început cu timiditate să merg din casă în casă transmiţând mesaje biblice, Iehova a fost pentru mine un ajutor fortifiant. El m-a ajutat să-mi înfrunt timiditatea. Cred cu tărie că Iehova poate să folosească pe oricine îşi pune încrederea în el, chiar şi pe cei extrem de timizi ca mine. Şi ce viaţă satisfăcătoare mi-a conferit faptul de a le vorbi persoanelor necunoscute despre Dumnezeul nostru, Iehova!

[Legenda fotografiei de la pagina 21]

Cu mama şi Clarence, care venise de la Betel ca să ne viziteze

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Membri ai clasei noastre studiind pe gazon la Şcoala Galaad, aflată în apropiere de South Lansing (New York)

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Stânga: Eu, Martha Hess şi mama, în Hawaii

[Legenda fotografiei de la pagina 24]

Dreapta: Câţiva membri ai casei noastre de misionari din Tokyo

[Legenda fotografiei de la pagina 24]

Jos: Cu partenera mea de-o viaţă, Martha Hess

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

Anexele filialei noastre din Ebina au fost dedicate în luna noiembrie a anului trecut