Salt la conţinut

Salt la cuprins

 RELATARE AUTOBIOGRAFICĂ

Deși sunt surd, îi învăț pe alții adevărul

Deși sunt surd, îi învăț pe alții adevărul

M-am botezat în 1941, la vârsta de 12 ani. Totuși, abia în 1946 am înțeles cu adevărat învățăturile Bibliei. Probabil că vă întrebați de ce. Vă voi explica spunându-vă povestea vieții mele.

ÎN JURUL anului 1910, părinții mei au emigrat din Tbilisi (Georgia) în vestul Canadei și s-au stabilit la o mică fermă situată în preriile din apropierea satului Pelly, provincia Saskatchewan. M-am născut în 1928, fiind cel mai mic din șase copii. Tata a murit cu șase luni înainte să mă nasc, iar mama, când eram foarte mic. Lucy, sora mea cea mai mare, a murit la puțin timp după aceea, la vârsta de 17 ani. Apoi, eu și ceilalți frați mai mari am fost crescuți de unchiul Nick, un frate al mamei.

Într-o zi, când abia începusem să merg în picioare, rudele mele m-au văzut trăgând de coadă un armăsar de la fermă. Speriați, au strigat la mine să încetez, dar eu n-am avut nicio reacție. Eram cu spatele la ei, iar strigătele lor nu mi-au atras deloc atenția. Din fericire, n-am pățit nimic, însă, în acea zi, familia mea adoptivă și-a dat seama că eram surd.

Un prieten de familie a sugerat că ar fi bine să merg la o școală pentru surzi, așa că unchiul Nick m-a înscris la o astfel de școală din orașul Saskatoon (Saskatchewan). Școala se afla la câteva ore distanță de casă și, pentru că aveam doar cinci ani, eram foarte speriat. Mergeam să-mi văd familia doar de sărbători și în vacanțele de vară. În cele din urmă am învățat limbajul semnelor și, astfel, am putut să mă bucur de compania celorlalți copii.

ÎNVĂȚ ADEVĂRUL BIBLIC

În 1939, Marion, una dintre surorile mele mai mari, s-a căsătorit cu Bill Danylchuck, iar eu și  sora mea Frances am fost luați în grija lor. Ei au fost primii din familia noastră care au studiat cu Martorii lui Iehova. În vacanțele de vară, se străduiau să-mi arate ce învățau din Biblie. Nu le era deloc ușor să comunice cu mine pentru că nu știau limbajul semnelor. Însă ei au observat că îmi plăceau mult lucrurile spirituale. Înțelegând că exista o legătură între lucrarea pe care o făceau și Biblie, mergeam și eu cu ei în predicare. După puțin timp m-am hotărât să mă botez, iar în 5 septembrie 1941, Bill m-a botezat într-un butoi cu apă de fântână, rece ca gheața.

Cu un grup de surzi la un congres ținut în 1946 la Cleveland (Ohio)

În vacanța de vară a anului 1946 am asistat la un congres ținut la Cleveland, Ohio (SUA). În prima zi de congres, surorile mele au luat notițe pe rând ca să mă ajute să urmăresc programul. A doua zi însă am aflat că acolo era un grup de surzi și că cineva interpreta programul în limbajul semnelor, așa că m-am alăturat lor. În sfârșit, puteam și eu să mă bucur de program! De fapt, era pentru prima dată când înțelegeam bine adevărul biblic!

ÎI ÎNVĂȚ PE ALȚII ADEVĂRUL

Cel de-al Doilea Război Mondial tocmai se sfârșise, iar naționalismul lua amploare. M-am întors de la congres hotărât să-mi apăr credința la școală. De aceea, n-am mai salutat drapelul și n-am mai cântat imnul. De asemenea, am refuzat să mai particip la sărbători religioase și la slujbele de la biserică, la care prezența era obligatorie. Conducerea școlii n-a fost deloc încântată și a recurs la intimidări și minciuni pentru a mă determina să mă răzgândesc. Această situație a creat multă rumoare printre colegii de școală, dar și numeroase ocazii de a le depune mărturie. Larry Androsoff, Norman Dittrick și Emil Schneider au acceptat în cele din urmă adevărul și îi slujesc cu loialitate lui Iehova și în prezent.

Când mergeam în alte orașe, căutam mereu ocazii să le depun mărturie surzilor. De exemplu, la un club al surzilor din Montreal i-am depus mărturie lui Eddie Tager, un tânăr care făcea parte dintr-o bandă. Până anul trecut, când a decedat, el a frecventat congregația de limbajul semnelor din Laval (Quebec). De asemenea, l-am cunoscut pe Juan Ardanez, un tânăr care, asemenea bereenilor, făcea multe cercetări pentru a se convinge că ceea ce învăța se baza pe Biblie. (Fap. 17:10, 11) Și el a acceptat adevărul și a slujit cu fidelitate ca bătrân de congregație în Ottawa (Ontario) până la moartea sa.

În mărturia stradală la începutul anilor ’50 ai secolului trecut

În 1950 m-am mutat la Vancouver. Deși îmi place să le predic surzilor, nu voi uita niciodată o experiență pe care am avut-o cu o doamnă auzitoare, pe nume Chris Spicer, căreia i-am depus mărturie pe stradă. Doamna a acceptat un abonament  la revistele noastre și a vrut să vorbesc și cu soțul ei, Gary. De aceea, am mers la ei acasă și am purtat o discuție lungă comunicând în scris. Ne-am mai întâlnit după câțiva ani, la un congres de la Toronto (Ontario), unde, spre surprinderea mea, m-au zărit în mulțimea de participanți. Gary urma să se boteze chiar în acea zi. Experiența aceasta mi-a reamintit cât de important este să continuăm să predicăm deoarece nu știm niciodată unde sau când va prinde rădăcini adevărul.

Mai târziu m-am mutat la Saskatoon. Aici am întâlnit o doamnă care m-a rugat să studiez Biblia cu cele două fiice gemene ale ei, care erau surde, Jean și Joan Rothenberger. Acestea mergeau la aceeași școală pentru surzi la care mersesem și eu. Nu după mult timp, cele două fete au început să le vorbească și colegelor de clasă despre ceea ce învățau din Biblie. În cele din urmă, cinci dintre ele au devenit Martore ale lui Iehova. Una dintre ele era Eunice Colin. Am întâlnit-o prima dată pe Eunice la acea școală pentru surzi când eram în ultimul an de liceu. Mi-a dat o bomboană și m-a întrebat dacă voiam să fim prieteni. Mai târziu, ea a devenit o persoană foarte importantă pentru mine, adică soția mea!

Cu Eunice în 1960 și în 1989

Când mama lui Eunice a aflat că ea studia Biblia, l-a rugat pe directorul școlii să o convingă să renunțe. Acesta i-a confiscat materialele de studiu. Însă Eunice a fost hotărâtă să-i rămână fidelă lui Iehova. Când le-a spus părinților că vrea să se boteze, ei au amenințat-o că o vor da afară din casă. La vârsta de 17 ani, Eunice a fost nevoită să plece de acasă, dar o familie de Martori iubitori au luat-o în grijă. Ea a continuat să studieze, iar mai târziu s-a botezat. Ne-am căsătorit în 1960, însă părinții ei n-au venit la nunta noastră. Totuși, după un timp au ajuns să ne respecte datorită  convingerilor noastre religioase și modului în care ne creșteam copiii.

IEHOVA MI-A PURTAT DE GRIJĂ

Fiul meu Nicholas și soția lui, Deborah, slujesc la Betelul din Londra

Întrucât și eu, și soția mea suntem surzi, nu ne-a fost deloc ușor să-i creștem pe cei șapte băieți ai noștri auzitori. Dar i-am învățat limbajul semnelor ca să putem comunica și să-i învățăm adevărul. Frații și surorile din congregație ne-au fost de mare ajutor. De exemplu, un părinte ne-a scris pe un bilet că unul dintre băieții noștri vorbea urât la sala Regatului. Astfel am putut să rezolvăm imediat situația. Patru dintre fiii noștri, James, Jerry, Nicholas și Steven, îi slujesc lui Iehova cu fidelitate împreună cu soțiile și familiile lor. Toți sunt bătrâni de congregație. Nicholas și soția lui, Deborah, lucrează în departamentul de traducere în limbajul semnelor de la filiala din Marea Britanie, iar Steven și soția lui, Shannan, fac parte din echipa de traducere în limbajul semnelor de la filiala din Statele Unite.

Fiii mei James, Jerry și Steven, împreună cu soțiile lor, susțin în diverse moduri lucrarea de predicare în limbajul semnelor

Cu o lună înainte de împlinirea a patruzeci de ani de căsătorie, Eunice a fost răpusă de cancer. Ea a dat dovadă de curaj în lupta cu această boală. Credința în înviere i-a dat multă putere. Aștept cu nerăbdare ziua în care o voi revedea!

Faye și James, Jerry și Evelyn, Shannan și Steven

În februarie 2012 am căzut și mi-am fracturat șoldul. Pentru că nu mă mai descurcam singur, m-am mutat la unul dintre fiii mei. Acum merg la o congregație de limbajul semnelor din Calgary, unde continui să slujesc ca bătrân. De fapt, este pentru prima dată când fac parte dintr-o congregație de limbajul semnelor. De necrezut, nu-i așa? Din 1946 am slujit într-o congregație de limba engleză. Cum mi-am păstrat puternică relația cu Iehova în toți acești ani? Iehova și-a respectat promisiunea că se va îngriji de orfanii de tată. (Ps. 10:14) Le sunt recunoscător tuturor celor ce s-au străduit să ia notițe, să învețe limbajul semnelor și să fie interpreți pentru mine.

La 79 de ani, la Școala pentru Pionieri, ținută în limbajul semnelor american

Recunosc că au existat și momente în care m-am simțit descurajat și am vrut să renunț deoarece nu înțelegeam ce se spunea la întruniri, iar necesitățile surzilor nu păreau să fie înțelese. Totuși, în acele momente mă gândeam la cuvintele adresate de Petru lui Isus: „Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieții veșnice”. (Ioan 6:66-68) La fel ca mulți Martori surzi din generația mea, am învățat să fiu răbdător. Am învățat să-mi pun încrederea în Iehova și în organizația sa, ceea ce mi-a adus multe foloase. În prezent am belșug de hrană spirituală în limba mea și pot să asist la întruniri și la congrese în limbajul semnelor american. Am cu adevărat o viață fericită și plină de satisfacții în serviciul lui Iehova, mărețul nostru Dumnezeu!