Salt la conţinut

Salt la cuprins

 RELATARE AUTOBIOGRAFICĂ

Hotărât să fiu soldat al lui Cristos

Hotărât să fiu soldat al lui Cristos

În timp ce gloanțele șuierau pe lângă mine, am ridicat încet o batistă albă. Soldații care trăgeau au strigat să ies din ascunzătoare. M-am apropiat de ei cu pași temători, neștiind dacă mă vor ucide sau nu. Dar să vă povestesc cum am ajuns în aceste împrejurări periculoase.

M-AM NĂSCUT în 1926 la Karitsa, un sat mic din Grecia, fiind al șaptelea din opt copii. Părinții mei erau oameni foarte harnici.

Cu un an înainte de nașterea mea, părinții mei îl cunoscuseră pe Ioannis Papparizos, un Student în Biblie * plin de zel și volubil. Impresionați de argumentele biblice solide aduse de Ioannis, ei au început să meargă la întrunirile Studenților în Biblie din satul nostru. Mama avea o credință de neclintit în Iehova Dumnezeu și, chiar dacă nu știa carte, le vorbea altora despre convingerile ei ori de câte ori avea ocazia. Din nefericire, tata a privit mai mult la imperfecțiunile oamenilor și, cu timpul, a renunțat să participe la întrunirile creștine.

Eu și frații mei aveam respect față de Biblie, dar ne-am lăsat distrași de preocupările specifice tinerilor. Însă în 1939, în timp ce Europa era cuprinsă de al Doilea Război Mondial, în satul nostru s-a întâmplat ceva ce ne-a trezit la realitate. Nikolaos Psarras, văr și vecin cu noi, care se botezase de puțin timp ca Martor al lui Iehova, a fost chemat la încorporare. Deși avea doar 20 de ani, Nikolaos le-a spus plin de curaj autorităților militare: „Nu pot să merg la război pentru că sunt soldat al lui Cristos”. Nikolaos a fost judecat de un tribunal militar și condamnat la zece ani de închisoare. Condamnarea lui ne-a șocat pe toți.

Din fericire, în prima parte a anului 1941, Armatele Aliate au intrat pentru scurt timp pe teritoriul Greciei, iar Nikolaos a fost eliberat și s-a întors acasă, în Karitsa. Fratele meu mai mare, Ilias, l-a  bombardat cu întrebări despre Biblie. Dornic să aflu răspunsurile, am tras cu urechea la discuția lor. După aceea, eu, Ilias și sora noastră cea mică, Efmorfia, am început să studiem Biblia și să participăm cu regularitate la întrunirile Martorilor. Anul următor, toți trei ne-am dedicat viața lui Iehova și ne-am botezat. Ulterior, au devenit Martori alți patru frați ai noștri.

În 1942, în congregația din Karitsa erau nouă frați și surori cu vârste cuprinse între 15 și 25 de ani. Toți eram conștienți că ne așteptau încercări grele. Pentru a ne întări credința, ne întâlneam ori de câte ori puteam ca să studiem Biblia, să cântăm cântări și să ne rugăm. Astfel, credința noastră a devenit mai puternică.

Dimitrios și prietenii săi la Karitsa

RĂZBOIUL CIVIL

Spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, comuniștii greci s-au ridicat împotriva guvernului, ceea ce a dus la declanșarea unui război civil devastator. Trupe de gherilă comuniste cutreierau satele, forțându-i pe localnici să li se alăture. Când au trecut prin satul nostru, au răpit trei tineri Martori: pe mine, pe Ilias și pe Antonios Tsoukaris. Deși le-am explicat poziția noastră de neutralitate creștină, comuniștii ne-au forțat să mărșăluim până la muntele Olimp, aflat la circa 12 ore de satul nostru.

Nu după mult timp, un ofițer comunist ne-a ordonat să luăm parte la o operațiune de gherilă. Când i-am spus că adevărații creștini nu ridică armele împotriva semenilor lor, ofițerul s-a înfuriat și ne-a târât în fața unui general. Întrucât ne-am menținut poziția, generalul a ordonat: „Atunci luați un catâr și cărați răniții de pe câmpul de luptă la spital”.

Totuși, noi am replicat: „Dar dacă ne capturează soldații din armata greacă? Nu ne vor considera ei combatanți?”. „Atunci duceți pâine la soldați pe front!”, a zis generalul. Însă noi am continuat: „Dar dacă un ofițer, văzându-ne cu catârul, ne va ordona să cărăm arme?”. Generalul a stat și s-a gândit, iar în final a zis: „Bine! Atunci rămâneți la munte și aveți grijă de oi. Asta sigur puteți face!”.

Astfel, în condițiile în care țara era devastată de războiul civil, noi am considerat că puteam avea grijă de acele turme fără să ne încălcăm conștiința creștină. Un an mai târziu, întrucât era fiul cel mai mare, lui Ilias i s-a permis să se întoarcă acasă pentru a avea grijă de mama, rămasă văduvă. Antonios s-a îmbolnăvit și a fost eliberat. Eu, însă, am rămas captiv.

Între timp, armata greacă îi împresura tot mai strâns pe comuniști. Grupul care mă ținea captiv a fugit prin munți, spre granița cu Albania. Când eram aproape de graniță, ne-am trezit înconjurați de soldații greci. Rebelii s-au panicat și au fugit. Eu m-am ascuns după un trunchi de copac căzut, ajungând astfel în situația descrisă la începutul relatării.

Când le-am spus că fusesem ținut captiv de comuniști, soldații greci m-au dus într-o tabără militară de lângă Veria (anticul oraș biblic Bereea) pentru a mi se evalua cazul. Acolo mi s-a ordonat  să sap tranșee pentru soldați. Întrucât am refuzat, comandantul a ordonat să fiu trimis în înspăimântătorul lagăr de pe insula Makronisos.

INSULA TERORII

Makronisos este o insulă stearpă, stâncoasă, pârjolită de soare și fără apă, situată în largul coastei Aticii, la circa 50 de kilometri de Atena. Insula măsoară doar 13 kilometri lungime și 2,5 kilometri lățime. Între anii 1947 și 1958, aici au fost închiși peste 100 000 de deținuți – comuniști activi sau doar presupuși comuniști, foști membri ai mișcării de rezistență și zeci de Martori ai lui Iehova.

Când am fost deportat aici, în prima parte a anului 1949, deținuții erau împărțiți în mai multe lagăre. Eu am fost repartizat într-un lagăr de minimă securitate, cu alte câteva sute de oameni. Cam 40 dintre noi dormeam direct pe pământ, într-un cort de pânză cu o capacitate de 10 persoane. Beam apă clocită și mâncam numai linte și vinete. Vântul, care biciuia necontenit insula, ridicând praful, ne făcea viața și mai grea. Totuși, spre deosebire de alții, noi nu eram puși să cărăm la nesfârșit bolovani, o tortură sadică din cauza căreia mulți deținuți au cedat fizic și psihic.

Împreună cu alți Martori pe insula Makronisos

Într-o zi, când mergeam pe plajă, am întâlnit câțiva Martori din alte lagăre. Cât de mult ne-am bucurat să fim împreună! De atunci ne-am întrunit pe ascuns ori de câte ori era posibil. În plus, le predicam în mod discret altor deținuți, unii dintre ei devenind mai târziu Martori ai lui Iehova. Întrunirile și predicarea, precum și rugăciunile fierbinți ne-au ajutat să rămânem tari pe plan spiritual.

ÎNCERCĂRI CUMPLITE

După zece luni de așa-numită reeducare, conducerea lagărului a decis că era timpul să îmbrac uniforma militară. Când am refuzat, gardienii m-au târât în fața comandantului lagărului. I-am înmânat o declarație scrisă, în care îmi exprimam clar poziția: „Tot ce doresc este să fiu soldat al lui Cristos”. După ce m-a amenințat, comandantul m-a dat pe mâna adjunctului său, un arhiepiscop ortodox, îmbrăcat în veșminte bisericești fastuoase. La toate întrebările lui, i-am răspuns plin de curaj cu versete biblice. Înfuriat peste măsură, a răcnit: „Luați-l de aici pe fanaticul ăsta!”.

În dimineața următoare, soldații mi-au ordonat din nou să mă îmbrac în uniformă militară. Am refuzat din nou, iar ei m-au bătut cu pumnii și cu un baston de lemn. M-au dus apoi la infirmeria lagărului ca să se asigure că nu-mi rupseseră oasele, după care m-au târât înapoi în cort. În următoarele două luni am fost supus la acest tratament zi de zi.

Văzând că eram hotărât să nu renunț la credința mea, soldații înverșunați au recurs la o nouă metodă. M-au legat cu mâinile la spate și, plini de furie, m-au bătut cu funia la tălpi. În acele dureri cumplite, mi-am amintit cuvintele lui Isus: „Fericiți sunteți voi când oamenii vă batjocoresc și vă persecută . . . Bucurați-vă și săltați de bucurie, fiindcă răsplata voastră este mare în ceruri; căci așa i-au persecutat și pe profeții dinaintea voastră!”. (Mat. 5:11, 12) În cele din urmă, după această tortură, care mi s-a părut că a durat o veșnicie, am leșinat.

M-am trezit într-o celulă rece. Nu aveam nici pâine, nici apă, nici pătură să mă învelesc. Dar, chiar și în aceste condiții, aveam o liniște interioară. Așa cum promite Biblia, „pacea lui Dumnezeu” îmi păzea mintea și inima. (Filip. 4:7) Ziua următoare, un soldat omenos mi-a adus pâine, apă și o manta. Apoi, un alt soldat mi-a dat porțiile lui de mâncare. Acestea au fost doar două dintre numeroasele dovezi ale grijii tandre din partea lui Iehova.

Autoritățile au decis că sunt un rebel incorigibil și m-au trimis la Atena pentru a fi judecat de un tribunal militar. La Atena am fost condamnat la trei ani de detenție pe insula Gyaros, aflată la circa 50 de kilometri est de Makronisos.

„PUTEM AVEA ÎNCREDERE ÎN VOI”

Penitenciarul de pe insula Gyaros era o imensă fortăreață de cărămidă roșie, în care erau închiși peste 5 000 de deținuți politici. Acolo eram închiși șapte Martori, toți condamnați pentru neutralitate creștină. Deși era strict interzis, ne întruneam pe ascuns ca să studiem Biblia. Chiar primeam cu regularitate Turnul de veghe, care era introdus clandestin și pe care îl copiam apoi de mână.

 Într-o zi, în timpul unei astfel de întruniri secrete, am fost descoperiți de un gardian, care ne-a confiscat literatura biblică. Când am fost chemați la biroul directorului adjunct al închisorii, eram cu toții siguri că aveau să ne fie prelungite pedepsele. Însă directorul ne-a zis: „Știm cine sunteți și vă respectăm poziția. Știm că putem avea încredere în voi. Întoarceți-vă la muncă!”. Unora dintre noi chiar le-au fost repartizate sarcini mai ușoare. Inima ne era plină de recunoștință față de Iehova! Chiar și în închisoare, îi puteam aduce laude lui Iehova prin integritatea noastră creștină!

Atitudinea noastră fermă a dus și la alte rezultate frumoase. După ce a urmărit cu atenție conduita noastră, un deținut, care era profesor de matematică, a vrut să știe mai multe despre convingerile noastre și ne-a pus întrebări. El a fost eliberat odată cu noi, în prima parte a anului 1951. Mai târziu, s-a botezat ca Martor al lui Iehova și a devenit evanghelizator cu timp integral.

SUNT ÎNCĂ SOLDAT

Cu soția mea, Janette

După eliberare, m-am întors acasă, la Karitsa. Mai târziu, împreună cu alți consăteni, am emigrat în Australia și m-am stabilit la Melbourne. Aici m-am căsătorit cu Janette, o soră cu o bună spiritualitate. Împreună avem un fiu și trei fiice, pe care i-am crescut în modul de viață creștin.

În prezent, la cei peste 90 de ani ai mei, sunt încă activ și slujesc ca bătrân de congregație. Din cauza vechilor mele răni, uneori mă dor tălpile și tot corpul, mai ales după ce merg în lucrarea de predicare. Cu toate acestea, sunt mai hotărât ca oricând să fiu „soldat al lui Cristos”. (2 Tim. 2:3)

^ par. 6 În acea perioadă, Martorii lui Iehova se numeau Studenți în Biblie.